Nominalizările pentru premiile Galaxia42 (2021) – partea a II-a

Scara de notare:
10 – perfecta
9 – extraordinara
8 – foarte buna (mi-a placut foarte mult, sau exceleaza din anumite puncte de vedere)
7 – buna (mi-a placut fara rezerve)
6 – decenta (a avut si parti care mi-au placut, sau mi-a placut, dar a avut si parti care m-au deranjat)
5 – asa-si-asa
4 – proasta
3 – foarte proasta
2 – execrabila
1 – incredibil de proasta si deja periculoasa pentru sanatate (risc de apoplexie)
0 – trebuie sa fiu legat de scaun, cu calus in gura si perfuzie cu sedative ca sa o citesc

1. Ionuț Cheran – Vânătorul de ploi.
Cu atâtea metafore nu ai cum să le dai pe toate bune/bine. Și e și obositor.
– “A ajuns în fața casei cu obișnuința cu care deschizi o cutie de ciuperci.” – există așa ceva?
Câteva scăpări (“efectele de după a insecticidelor remanente săpând galerii oarbe în aer”, “Avea însă tot timpul la dispoziție cele două medicamente tari – negarea și refularea”), înecate într-un delir narativ ce nu capătă claritate nici după recitire.
4/10.

2. Mihail Toma – Coarnele.
Nu am înțeles rostul literelor în italic. Mi-a plăcut ideea, stilul colocvial chiar se potrivește, însă autorul nu reușește o exprimare limpede și concisă.
5/10.

3. Robert Gion – Tricofobia.
O mulțime de întrebări: ce căutau personajul și Bobu în casa unde murise Ramona?; de ce murise Ramona?; cine o omorâse?; cum de a crescut părul atât de mult în câteva ore, după ce inițial “se vedea cât păr îi crescuse pe corp în ultimele săptămâni.”?; (de) ce au așteptat cei doi?; de ce a fost îngropată Ramona cu rămășițele lui Bobu în ea?
Ce s-a întâmplat de fapt?
Și parcă am mai citit-o undeva…
4/10.

4. Adrian Mielcioiu – Plăcere mortală.
Scrisă cu grijă, ceea ce nu e așa de greu având în vedere că este relatată o activitate cotidiană pentru mulți dintre noi.
Unde este componenta fantasy, hai, de ficțiune? Finalul, deși previzibil prin titlu, nu e sprijinit de nicio premisă oferită cititorului. E ca și cum eu aș zice: “ploua atât de tare încât broaștele din lac au crescut cât un fotoliu”.
4/10.

5. Allex Trușcă – N-o să afle nimeni.
S-a întâmplat! O povestire cel puțin decentă până la final, cu atmosferă, cu ritm, cu tensiune, cu ceva umor, cu un personaj ce gândește precum cititorul ce încearcă să ghicească deznodământul.
Bravo!
7/10.

6. Balin Feri – Scut.
Mai mult o snoavă chiar dacă mi-a plăcut.
6/10.

7. Adriana Grigore – Rețetă de zeamă de flori de curte.
Mnu™. Un text care nu are ce căuta aici (de exemplu, cum mai iese rețeta dacă nu ai vecin?).
4/10.

8. Bianca Șomoiag – O pagină albă.
Beție de cuvinte până la ultimul rând. Telefonul care nu merge deloc, dar apoi brusc merge totuși. Timpuri verbale aiurea, metafore fără sens, inconsistențe narative, trăiri ce nu au logică urmate ilogic de alte trăiri la fel de aberante.
Plus greșeli diverse (“Spurcatul nici nu vru să audă de așa ceva, l-a întors pe bietul Tată înapoi fără să se gândească de două ori înainte.”, “Ochii, de un albastru înțepător, aruncau fulgere, iar figura ei căpătase o expresie de autoritate bine exersată. Aceasta se pregăti să deschidă gura și să scoată câteva replici usturătoare”, “─ Vă simțiți bine, domnișoară? întrebă calm, o fată al cărei păr brun era strâns într-un coc sever la spate.”, “Podeaua, de un mahon întunecat și rebel lucea în contrast cu pereții văruiți într-un alb cuminte și șters.”, “Augustina nu știu cât timp trecu mai exact” etc.)
3/10.

9. Ciprian-Ionuț Baciu – Ziguratul de pe Kap Mēm.
Paragrafe sufocate de infodump, informație reluată în fraza următoare (burdufuri, munți, apus etc.), neconcordanțe narative (sulițașul ucisese “patru sau cinci dușmani”, ca mai încolo “Hăcuise prea mulți dintre ai lor în timpul luptei, prea mulți pentru a îndrăzni cineva să-l provoace de-aproape”), precum și o acțiune încâlcită în așa hal încât niciun deznodământ nu ar fi putut salva ceva.
4/10.

10. Lucian-Dragoș Bogdan – Când mă voi întoarce.
Cea mai lungă povestire dintre toate cele nominalizate și una din cele mai bune. Un autor de la care aveam așteptări ce nu au fost neîmplinite. Interesantă ideea, m-a ținut curios până la sfârșit care, deși previzibil, a fost satisfăcător.
Și tot nu am putut trece peste niște mizerii 🙂
– “Sau, când te-ntorci obosit după o bătălie, te lovești de ariergarda adversarului” – dacă te întorci de unde ai venit, cum poți da peste partea din spate a inamicului?
– “Uite-așa am ajuns să plec în amonte pe Fluviul-Acelor-de-Gheață, cu o apă atât de rece, încât, dacă-ți băgai mâna-n ea altcândva decât în preajma amiezii, riscai să-ți pierzi degetele.” – cum funcționează (apa) asta?
– “Pentru că atunci n-ar mai fi decât o amărâtă de știință, de-aia!” – un termen ce nu are ce căuta aici.
– “Atenția Dorei fu atrasă preț de câteva clipe de Gundra, al cărui mers apăsat îl recunoscu atunci când uriașul păși pe punte.” – nu are logică.
– “Ar fi fost mult mai simplu dacă alți daimoni ar fi venit în ajutorul lui Ystopos. Dar așa ceva era de neconceput. Doar dacă monstrul de piatră ar fi câștigat confruntarea s-ar fi gândit un alt daimon să-și încerce puterile cu el.” – de ce se bat (doar) pe rând?

6.5/10

11. Anamaria Borlan – Gemini.
O ieșire din POV (“Se șterse cu dosul palmei, neștiind că era o dâră de sânge, cu care se mânji toată.”), o frază dubioasă (“– Din foaia ziarului Modeft: O anchetă despre natura vrăjitoriei, de John Hale, pastor al Bisericii Chrift din Beverly, Anno Domini 1697. În timp ce Goody Cole, așezat lângă ușă, cu roata de olărit între picioare, un biet suflet bătrân îndoit de spate, bombănind.”) și un fir narativ încâlcit chiar și după recitire (finalul nu ajută în acest sens).
6/10.

12. Rodica Bretin – O duminică la Seaworld.
O reîntâlnire cu Kayla Blackmoon, Eric Norton și Alix Hayden din seria Protectorii. Impecabilă, dar realizezi că e o povestire ce, spre măsură ce se apropie de sfârșit, nu poate fi citită ca ceva de sine stătător; se simte a fi doar un fragment din ceva mai mare.
Această non-nuveletă nu avea ce cauta printre celălalte nominalizări, oricât de proaste sunt respectivele (unele/majoritatea).
5/10.

13. George Cornilă – Chipuri.
O variantă de “Prinț și cerșetor”, cu un stil recognoscibil, căci conține pe alocuri același tip de infodump livrat prin interminabile enumerații.
7.5.

14. Teodora Matei – Drumul Lenorei.
Din primele rânduri se observă că povestirea este scrisă de un autor cu experiență. Însă am găsit câteva lipsuri în coerența narativă.
– “– Caporal Andrei, te rog să te deplasezi la cascadă, la momentul pe care Turnul ni-l va transmite ulterior.” – din ce am citit ulterior (sâc), caporalul Andrei nu era la primul său drum, deci ar fi trebuit să știe unde și când (“Spre deosebire de italianul Marco, Andrei se oferea voluntar pentru acel gen de misiune.”).
– “Oamenii vorbeau că farurile Paznicilor nu pătrundeau prin desișul coroanelor” – “farurile” nu e un termen prea modern din perspectiva Leonorei?
– “Ea dădu doar încet din cap și, preț de câteva momente, zări un bărbat îmbrăcat în uniformă kaki.” – ieșire din POV.
De ce Andrei avea o singură fiolă de Apă-Vie la el?
6.5/10.

15. Laura Sorin – Pasărea sufletului și Vânătorii Lumii de Apoi (O filă timpurie din „Războiul împotriva falșilor zei”).
Impecabilă, cu excepția câtorva dubioșenii (“O femeie le văzu siluetele zvelte prelingându-se printre morminte cu iuțeala nenorocului.”, “Subțiri în hainele lor întunecate, ca două crâmpeie de nenoroc asmuțite asupra lumii.”, “Călătoarea înaintă către el, ușoară ca focurile albastre și înghețate care ardeau în Nordul Îndepărtat.”). Epic fantasy autohton, cu idei și concepte proaspete, chiar originale (așa cum doar la Miloș Dumbraci am mai văzut). Pe când romanul?
8/10.

16. Allex Trușcă – Ucenicul Solomonarului.
Un deznodământ cuminte, dar care rotunjește o povestire foarte îngrijit scrisă, mai ales că vocabularul personajului principal abunda în termeni și formulări popul… simple. Bravo!
8/10.

17. Cristian Vicol – Scindare (fără sfârșit).
O repetiție, de fapt două (“Așa că ce altceva putea să mai facă acum, singură și abandonată? Era îngrozită de ceea ce urma. Îi era rușine de felul în care zăcea expusă, dezbrăcată pe jumătate, și, deși era singură[…] Acum, că avusese timp să reflecte îndeajuns la felul în care se întâmplaseră lucrurile, Agnes nu numai că se simțea abandonată[…]”). Destul de “horror” – găselnița cu păsările denotă experiența autorului.
7/10.

Mai ridicată calitativ selecția de povestiri fantasy. Cred că autorilor de la noi le place și se pricep să scrie mai bine povestiri fantasy decât cele SF. Acestea din urmă necesită uneori o documentare care, dacă e solidă (poate autorul respectiv e deja pasionat de domeniul respectiv ori poate ea face parte deja din cultura sa generală), ii conferă scriitorului în cauză o autosuficiență în care valoarea literară este pe ultimul loc. Cu alte cuvinte, virgule puse aiurea sau lipsă, incoerență narativă, descrieri prețioase, metafore aiurea, infodump aruncat cu găleata, alunecări din POV (de obicei de la a treia persoană limitată la a treia persoană omniscientă, sau invers) etc.
Și povestirile fantasy au aceleași probleme, însă parcă într-o măsură mai mică. O explicație ar fi că aici întră și cele horror sau cele (aproape) pur ficționale (gen Scut a lui Balint Feri).

Degeaba ideea e originală, captivantă, cu potențial, dacă forma în care ajunge la cititor(i) prezintă deficiențele de mai sus. Prefer o idee-clișeu, dar bine scrisă. Idei poate să aibă aproape oricine, cu scrisul efectiv e mai greu.

Nu am așteptări mari privind nominalizările ce vor fi făcute anul viitor.

Ce povestiri am mai citit #102

Galaxia 42, nr. 1:

1. Rodica Bretin – Vânătoarea celorlalți. Într-un joc al simbolurilor, în care prada și vânătorul își schimbă deseori rolurile, în care Omul nu mai pare a fi în vârful lanțului trofic, povestirea ne aduce aminte de precaritatea victoriei, dar și că, uneori, Moartea este preferabilă Vieții.
Câteva puncte de suspensie au stricat textul. Plus: “Yraine a păşit printr-o baltă cafenie, a ocolit un pâlc de sălcii, apoi mâlul a lunecat sub ea şi într-o clipă se afundase până la şolduri.” și o greșeală la final (“Kaidu”). Dar bună.

2. Ciprian-Ionuț Baciu – Gheața. O povestire ca un basm. Tristă și încântătoare, fantastică și totuși… atât de palpabilă. Povestirea face parte din volumul Amor fără alcool, premiat la Romcon 2019, secțiunea „Volum de proză scurtă”.
De ce dialogurile dintre două persoane aflate de multe ori în aceeași situație conțin sub formă de noutate informații (ce ar fi trebuit) știute de ambele? Monologul-dialog a pus capac.

3. Dan Norea – Îngerul lui Petrică.
“Nici nu puteau fi, sufletele pereche erau, fără excepție, două persoane de sex opus (teoreticienii fenomenului, buni matematicieni, folosesc sintagma „opuse la sex”), născute în colțuri diferite ale lumii în aceeași secundă.” Nu zău.
“Sufletele pereche au toată viața orgasm simultan, infinit mai intens decât cu oricare din partenerii anteriori.” Pe bune?
Nu mi-a plăcut. Teologie + SF + umor îndoielnic + nicio finalitate.

4. Ionuț Manea – Simptomele.
Merita un deznodământ mai lucrat, ideea nu e rea.

5. Nathaniel Hawthorne – Tânărul domn Brown (traducere de Alexandru Lamba). Prea multe cuvinte pentru o astfel de povestire.

6. Django Wexler – Blestematul Pocăit (traducere de Miloș Dumbraci). În acest flintlock fantasy, capitala regatului Vordan ascunde în inima sa cea mai impenetrabilă clădire din lume: sediul Concordatului, înfiorătorul serviciu secret al Ducelui de pe Urmă. Poate nu complet impenetrabilă și pentru o hoață foarte tânără, dar cu puteri magice, agila Alex. Însă e posibil oare ca și ea să fi subestimat o putere pe care o credea stinsă de mult?
Mi-a adus aminte de Night Angel, trilogia lui Brent Weeks. Știam de The Shadow Campaigns, e pe lista mea cea lungă.

7. Adam Vine – Răzbunarea Barghestului (traducere de Miloș Dumbraci).
O traducere muncită.

8. Jason Vanhee – Mă cheamă marea (traducere de Miloș Dumbraci). În acest fantasy poetic, Yukio, închisă în Casa de lângă Mare alături de alte fetițe doar pentru că sunt bănuite de puteri magice, aude Marea cum îi cântă, dar de văzut întrezărește lucruri mult mai înspăimântătoare. Care să fie adevărul? Și unde să fie oare locul ei, pe uscat ori sub valuri?
Un final sec ce nu răspunde la întrebarea “De ce?”

9. Brian Ruckley – Acolo unde nu ajung nici zeii (traducere de Miloș Dumbraci). În acest heroic fantasy, Rhuan din Cetatea Sură trece dincolo de marginea lumii cunoscute pentru comori și faimă, dar găsește în schimb orori nebănuite, precum și o răsplată mult mai puțin materială decât credea. Și un zeu furios. Poate.
Exact genul meu. Unde e romanul?

Blogosfera SF&F: Rodica Bretin – Oameni și zei

Primul volum din seria Protectorii.

Liniştea locuitorilor oraşului Dartmouth, Canada, este spulberată de o serie de crime sadice. Singura care ştie mai multe este Kayla Blackmoon, fiindcă a văzut sfârşitul unora dintre victime… prin ochii asasinului. Psihiatră, dansatoare exotică, originală, rebelă, excentrică, seducătoare, imprevizibilă, Kayla are nişte talente speciale care o aduc în contact cu Cei Vechi, Protectorii din umbră ai umanităţii, dar şi cu karghanii, o rasă reprezentând Răul absolut.

După un armistiţiu de treizeci de milenii, războiul zeilor a început din nou, fără ca umanitatea să aibă habar. Cu alte reguli, dar la fel de dur, de fără cruţare. Iar miza este însăşi soarta, viitorul planetei.

Cum se va sfârşi de data asta?

Cartea poate fi comandată de aici.

Un nou roman din cadrul Blogosferei SF&F scris corect. Câteva virgule lipsă sau în plus și vreo două fraze care sună dubios. Și Rollex de două ori (p98 și p187).
Descrierile, deși relativ scurte, (știați că tehnicile de scriere creativă includ și recomandarea ca un paragraf descriptiv să nu depășească trei fraze care să nu fie neapărat lungi?), sunt consistente – experiența autoarei se vede în folosirea lejeră a unor asocieri inedite de cuvinte.
Nici la partea de infodump nu am sesizat vreo chinuială – e relaxant să te poți concentra exclusiv pe acțiune și personaje.

Prima problemă. Prezența în exces a punctelor de suspensie, repet, rareori creează mister, suspans, subînțelesuri sau adânci frământări. Iar aici ele se întâlnesc în mod relativ egal în ambele POV-uri, puncte de vedere scrise la persoana I: Kayla și Lorena. Alternanța lor are ca efect nu doar o schimbare de perspectivă fluidă, ci și armonioasă. Unele momente chiar au dinamică cinematografică.
Însă abundența punctelor de suspensie accentuează similitudinile dintre cele două voci. Ambele au remarci mai mult sau mai puțin malițioase, discuții ce ascund taine și introspecții ce dezvăluie cam aceleași trăiri. Cele două personaje ar fi trebuit să acționeze și să se gândească (mult) mai diferit, având în vedere atât vârsta, cât și numărul și puterea abilităților.

Cred că am mai spus-o: secvențele memorabile de acțiune din filme oferă privitorului, printre altele, o reprezentare spațială coerentă a evenimentelor, precum și o succesiune temporală logică a acestora din urmă. În Oameni și zei însă, derularea întâmplărilor creează deseori confuzie.
Da, ritmul e alert, întotdeauna se întâmplă ceva, dar există fracturi între scene. Protagoniștii sunt acum într-un loc, apoi o parte din ei se mută în alt loc fie imediat, fie după intervale de timp care nu sunt în general (explicit) definite.

Personajele secundare sunt vag conturate – cumva de înțeles pentru că e prima parte dintr-o serie și e (mai) comod să le ții în viață pentru a-ți ușura munca în romanul următor, însă în marea schemă a lucrurilor, nimic din ce li se întâmplă nu are însemnătate. Pericolul, atunci când există, este înlăturat facil: un sacrificiu venit parcă de nicăieri ori situații conflictuale ce se rezolvă prin acțiuni greu de anticipat de cititor prin prisma precarității informațiilor cu adevărat pertinente. Pur și simplu, simți că nu participi, că nu ești acolo.
Degeaba s-a încercat amplificarea dramei prin introducerea unor detalii sângeroase – când mor doar personaje irelevante, urmările suferințelor de orice natură dispar rapid. Că veni vorba, psihiatru (sâc!) + dansatoare exotică + virgină la 30 de ani(!) nu e o combinație imposibilă, dar când apar și puteri supranaturale… să zicem că am ridicat din sprâncene.

O altă problemă. Înțeleg că alegerea de a oferi două POV-uri ce alternează duce la nevoia de a arăta nu doar informația oferită de Kayla, ci și receptarea ei de către Lorena (sau invers). Dar de ce există acele mici recapitulări formulate din aceeași perspectivă? Mai ales că ele descriu întâmplări petrecute imediat anterior.
M-am simțit trădat de final, pentru că se promitea ceva și s-a livrat altceva. Dacă recitești de la capăt, descoperi că suspansul dispare, deoarece știi că soarta lumii ia pauză. De obicei, miza crește în următoarele părți, nu este amânată în primul roman al seriei.

Mă așteptam la o carte mai cu substanță.

Mai multe opinii pe:

Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce povestiri am mai citit #94

Helion SF nr. 61, aprilie/mai 2016 (continuare de aici):

1. Daniel Botgros – Adam. Un fragment de roman. Virgule lipsă înainte de “dar” și “iar” (aproape de fiecare dată!). Pe de altă parte, abundența de virgule sugrumă orice încercare de menținere a ritmului, iar paragrafele fără alineate obosesc. Scriitura e de clasa I – detalii inutile sau așezate dubios în fraze, repetiții ce puteau fi eliminate printr-o comasare a propozițiilor, construcții dubioase și dese înșiruiri de sinonime ce trădează nesiguranță.
Universul pare totuși fascinant – m-a dus cu gândul la Hoțul de moarte a lui Miloș Dumbraci.

2. Daniel Timariu – Povestire dintr-un univers aproape. Nu începe bine (“sau capitolul de început a unei apocalipse apocrife”) și continuă tot așa (“Și de aici lucrurile au luat o turnură deloc măgulitoare pentru bravii locuitori ai satului și mai ales a lui István Csukás.”, “stătuse ascuns în bordeiul acoperit cu mușchi a unei bătrâne picțe.”). Paragraful ce începe cu “De când e lumea creată” e cel puțin nenecesar și nu am înțeles partea de final a capitolului 4. Dar e amuzantă pe alocuri.
Ard, Arz sau Arp? Doi sau trei?

3. Rodica Bretin – Tigrii visează în culori. Uhm, asta e tot?

4. Alexandru Maniu – Geamandurile negre. M-a depășit, deși am citit-o de două ori.

5. Gabriela Anghel – Îngerii. Debut. Destul de banal. Clișee. Mici stângăcii pe alocuri (“însoțit de două bestii uriașe, ca niște gorile[…] Urmăresc cum demonii borro[…]”. Premisă neverosimilă. Și totuși, exprimarea e curată, chiar elegantă. Aștept următoarea povestire.

6. Koncz Ferenc – Noua orânduire (traducere de Ildikó Gábos-Foarță). Merge, chiar și recitită.
Mie nu-mi sună bine “străinul admira peisajul cu toți cei patru perechi de ochi ai săi”.

Ce povestiri am mai citit #86

Gazeta SF nr. 64, iulie 2016:

1. Rodica Bretin – Shaba. Am scris aici.

2. Daniel Timariu – De cealaltă parte a realității. Se citește zâmbind. Merita un alt final.

3. Ştefan-Decebal Guţă – Amintiri de pe Pământ. Decapitarea nu ar fi fost o soluție? Cred că mi-am dat seama ce greșeală a comis naratorul.

4. Andrei Panțu – Carnaval. Frumoasă.

5. Cristi Fonta – Contact. Mi-a plăcut ideea.

Ce povestiri am mai citit #85

Gazeta SF nr. 63, iunie 2016:

1. Rodica Bretin – Cristalul negru. Încă un text abstract salvat de ultimul paragraf.

2. Diana Alzner – Roata din Antikythera. Lipsa dialogurilor şi a alineatelor îngreunează lectura. Însă te ţine în priză, chiar bine, iar uşurinţa cu care se parcurg rândurile e iscată de stilul autoarei. Păcat că explicaţiile sunt puţin telegrafiate, iar ultimul “!” trebuia să nu existe.
Greşeli: “Şi urcă mai sus” sau “Tresărind, am recunoscut într-un colţ pe vecinii Mariei”/“Am descoperit pe medicul legist şi pe studentul său”.

3. Florin Giurcă – Team building. Descrierile vinurilor au fost amuzante, sper că nu vorbeşte nimeni aşa în realitate. 🙂 Prea subtil finalul, poate ar fi ieşit mai bine bine daca schimbatul sticlei s-ar fi făcut de narator.
Unele fraze sună dubios, gen “Chiar i-am șoptit la ureche, mi-amintesc, Cameliei” şi câteva virgule sunt în plus.

4. Ionuț Ghionea – August. Mi-a plăcut. Dar nu e o povestire (în accepţia mea).

Ce povestiri am mai citit #73

Nautilus nr. 97, februarie 2016:

1. Cornel Fetcu – Meteormanii. La început, am zis că e vorba de naivitate. Apoi am realizat că e acel gen de povestire construită în jurul unei idei – n-ar fi fost totuşi ceva rău dacă nu ar aparţine subgenului “cu orice preţ”. Dialogurile sunt de-a dreptul inepte, formularea şi sensurile lor distrug toate încercările de a arăta nişte personaje cât de cât credibile. Drept urmare, şi naraţiunea suferă căpătând deseori tonuri rizibile. E ceva vreme de când n-am mai citit o povestire atât de stupidă.
Bonus: lipsesc virgule unde ar trebui să fie, iar unele sunt puse greşit.

2. Mircea Liviu Goga – Transilvania caldera. Am apreciat efortul de a alterna cinematografic două planuri – problema e că atunci când o faci în scris nu doar unul trebuie să aibă mai mult de un rol pur estetic. Finalul mi-a adus aminte de acest filmuleţ.

3. Rodica Bretin – Ultimul Gdar. La recitire devine mai bună – anumite dialoguri m-au iritat în primă instanţă. Nu m-a deranjat că deznodământul este previzibil.

A patra zi de Gaudeamus 2014 – lansări

Din diverse motive (obiective) n-am apucat să ajung la toate evenimentele la care îmi propusesem să vin, iar la unele am întârziat.

1. La Editura Eagle, Rodica Bretin și-a lansat romanul Fecioara de Fier (ediție nouă). George Lazăr a prezentat cartea Fier vechi (o nouă copertă) și Ziditorii de biserici, o culegere de nuvele și povestiri. Au mai participat Mugur Cornilă și Mircea Opriță.

2. La Editura Paladin, Oana Maria Chițu, Horia Nicola Ursu, Oliviu Crâznic și Flaviu Ardelean au vorbit despre ultimele noutăți – Ploaia electrică de James Lee Burke și Zei americani de Neil Gaiman.

3. La Tritonic, Lucian Dragoș Bogdan a lansat romanul Pânza de păianjen.

4. La Millennium Books, Horia Nicola Ursu, Florin Pîtea și Oliviu Crâznic au prezentat Introducere în opera lui Liviu Radu, cea mai recentă apariţie în seria Metatext, antologia Dincolo de noapte, și respectiv volumul Transfer de Michael Haulică.

Ce povestiri am mai citit #20

Ficțiuni.ro nr. 9 (iunie 2014)

1. Sebastian A. Corn – Nessun Dorma de Puccini – Rutina salvată. Ca și alte scrieri ale autorului și această povestire e ciudățică (mai mult din punct de vedere ale descrierilor și mai puțin ca idee). Dar, spre surprinderea mea, am dus-o până la capăt și nu am regretat. Începe să mă bată gândul să reîncep și romanele sale pe care le am în bibliotecă, cărți din care n-am putut parcurge, la vremea lor, decât câteva (zeci de) pagini.

2. Rodica Bretin – Shaba. Nimic de reproșat, dar nici memorabilă.

3. Ciprian Mitoceanu – Basm. Ciprian Mitoceanu este unul din motivele pentru care am reînceput să apreciez scriitorii români. Este una din cele mai bune povestiri pe care le-am citit în ultima perioadă. E lungă, dar merită.

4. Don Simon – Cum a fost învins dragonul Mării de la Răsărit. Pare o elucubrație, însă nici prea mare adâncime nu are.

5. Victor Cilincă – Ţara Luzo. Finalul e ok, dar parcă ideea cerea mai mult.

6. Narcisa Stoica – 2 cyborgi pe un drum de ţară. Mi-a plăcut foarte mult. Proaspătă ca idee, coaptă ca execuție.

7. Florin Pîtea – Fram. Din nou, jocuri de cuvinte. Mai bună ca cea din numărul trecut, Instinctul.

8. Avram Davidson – Vânătorul (traducerea lui Ștefan Ghidoveanu). Pur și simplu superbă.

9. Teodora Matei şi Lucian-Dragoş Bogdan – Lună albă, lună stacojie (1 și 2). Cum am citit (deja) câteva povestiri scrise de ambii autori, am încercat să ghicesc care/cât a scris. Însă cum nu sunt sigur, sunt curios dacă s-a lucrat separat, pe fragmente, sau contopit. Revenind, o povestire foarte lungă, dar are acel ceva care te face să nu o lași până când nu ajungi la sfârșit (încă un motiv pentru care prefer să citesc “serializatele” abia după ce apare și partea finală – ca și în cazul romanelor-serii, de altfel).