Archive

Posts Tagged ‘Blogosfera SF&F’

Blogosfera SF&F: Adrian Mihălțianu – Epoca Inocenței (Seria Terra XXI, partea I)

June 21, 2017 2 comments

Europa e ravasita de nationalism, Statele Unite se cufunda intr-un neofascism high-tech, iar China devine tot mai autoritara. In lupta lor pentru putere sunt prinse destine, sperante, vieti. Omenirea porneste spre Marte si priveste chiar mai departe, atrasa de semnalele venite dinspre stele. Dar nimic nu e ceea ce pare.
Oamenii se transforma treptat in cyborgi. Orasele, in stupuri. Planeta, intr-o fierbinte tabla de sah a unei imense conspiratii. Mai exista loc pentru libertate, pentru iubire, pentru visuri?
Incotro ne va purta tehnologia in urmatorii treizeci de ani?
O carte pentru toti cei care vor sa arunce o privire in viitorul nostru imediat.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În liceu am avut un diriginte extraordinar pe care nu-l voi uita niciodată. Printre alte chestii bune pe care le-a făcut pentru noi, ne-a recomadat două cărți de Alvin TofflerAl treilea val și Șocul viitorului – pe care le-am dezbătut cu toții în mai multe ore de dirigenție. Unele previziuni ni s-au părut logice, decurgeau din premise știute de noi atunci; altele păreau deplasate. Privind în urmă, realizez că această impresie avea la origini și informații pe care nu aveam cum să le deținem, în acele timpuri când internetul era încă la începuturi.
De atunci, am fost relativ pasionat de cărțile de futurologie. Relativ în sensul că nu le-am căutat niciodată dinadins, dar nici nu le-am sărit atunci când am dat peste ele. La fel și cu articolele, studiile și analizele de gen. Le citesc fără discriminare, nu contează că sunt apocaliptice, moderate sau optimiste. Este fascinant și deopotrivă tulburător să accepți posibilitatea că civilizația noastră va evolua tot mai repede, indiferent de direcție.

Scriitorul scoțian de SF Gary Gibson spunea într-un interviu că este uimit de viteza progresului tehnologic contemporan. Dacă îmi aduc bine aminte, concepte tehnologice din cel puțin două romane ale sale au fost întrecute de realitate în momentul publicării lor. Autorul mai dezvăluia că uneori îi este foarte greu să dezvolte următorul său roman SF, pentru că trebuie să aibă mare grijă ca ideile sale să apară foarte posibile, dar totodată să nu fie confirmate de realitate în viitorul apropiat.

În Epoca Inocenței, carte a cărei acțiune se întinde pe 25 de ani (2021-2046), conceptele tehnologice sunt introduse gradual, în funcție de complexitate, amploare și probabilitate. Mai mult, niciunul nu mi s-a părut deplasat (înainte sau înapoi) raportat la perioada de timp respectivă. Credibilitatea laturii “științifice” reprezintă în sine unul din motivele pentru care trebuie să cumpărați și să citiți acest roman. Am fost uimit de cât de verosimil este viitorul pe care ni-l arată Adrian Mihălțianu, și nu doar când am ajuns la ultima pagină, ci și pe parcursul întregii cărți. Intuiesc că activitatea de documentare a autorului s-a întins pe foarte mulți ani, iar sursele sale au fost solide.
Partea narativă utilizează aproape toate domeniile care hotărăsc (deja) sau vor influența viitorul civilizației noastre: drone, AI, monitorizare vizuala/facială/pe bază de ADN, elemente de urbanism, rivalitatea americano-chineză, colonizarea spațiului, statul polițienesc, terorism, hacking, implanturi cibernetice, realitate virtuală, social media/rețele de socializare, mașini electrice (autonome), ecologie, discrepanța tot mai mare dintre bogați și săraci, nanoboți, încălzirea globală, elite politice, suprapopulare și tehnologie militară avansată.
Capitolul meu preferat, din acest punct de vedere, este Paris, 2036, în care autorul se folosește (elegant) de implanturile audio/video pe creier. Sunt de domeniul SF-ului? Citiți acest articol și veți vedea că poate nu e așa. Și… bonus.

Epoca Inocenței excelează și pe partea de acțiune care împletește câteva subgenuri și am să enumăr cu această ocazie capitole ce mi-au plăcut: investigația detectivistică din Hai, dronează-mă, infiltrarea antitero din Invizibil, urmărirea cu mașini din Lagărul Europa și, mai ales, luptele din Avanpostul 10, lupte ce seamănă foarte mult cu bătăliile din jocurile video de strategie în timp real. Toate sunt scrise foarte bine, ca ritm și detalii, și, oricât am încercat, nu le-am găsit fracturi logice.
O mențiune specială și pentru porțiunile în care este prezentată cursa colonizării lui Marte, părți ce constituie în sine un mini-roman, cu personajele (re)introduse natural, ușor de identificat, și cu suspans la cote maxime. Sunt pagini pe care le-am citit fără pauză, curios și agitat în privința deznodământului.

Marea problemă (și singura) pe care o are Epoca Inocenței sunt personajele. În 2013, Anthony Ryan publica Blood Song, prima parte a trilogiei Raven’s Shadow. Cartea a fost primită foarte bine, atât de critici, cât și de cititori. I-au urmat Tower Lord (2014) și Queen of Fire (2015), romane care n-au mai avut același succes. Motivul? Dacă în Blood Song acțiunea se învărtea exclusiv în jurul lui Vaelin Al Sorna înfățisându-l pe parcursul a multor ani (de la copilărie la maturitate), în următoarele două părți autorul a folosit mai multe perspective, evidențiind o serie de personaje secundare și diluând astfel prezența lui Vaelin Al Sorna.
Literar vorbind, Anthony Ryan nu a avut altă opțiune. În Tower Lord și Queen of Fire, povestea încetinește din punct de vedere temporal și se extinde geografic. Cum protagonistul principal nu putea fi în mai multe locuri deodată, a fost nevoie de folosirea acelor perspective narative multiple. O alegere împotriva căreia nu am avut nimic de contestat. Raven’s Shadow este o trilogie nemaipomenit de bună.

Revenind, după cum spuneam, Epoca Inocenței acoperă o perioadă mare de timp și are loc în diverse locuri ale planetei (și în afara ei). Are puțin peste 350 de pagini (Raven’s Shadow are aproape 2400). Este foarte greu, dacă nu imposibil, să dezvolți personaje apropiate de “memorabile”. Mai ales în condițiile în care acțiunea curge deseori furibund, iar conceptele tehnologice sunt introduse la foc automat. Nici nu știu care ar fi fost soluția. O dublare/triplare a numărului de pagini însoțită de o temporizare a acțiunii?
Pe de altă parte, există secțiuni în care se putea mai bine. Nu m-a convins povestea de dragoste dintre Adam Andrews și Zhen Lin. Premisele ei și dialogurile din Paris, 2036 mi s-au părut forțate și naive. Multe personaje sunt schițate, subordonându-se acțiunii și nu invers. Iar omniprezenta expozițiune, când capătă formă de documentar, înnăbușă orice formă de stilizare a acțiunii, de exemplu “Sau o fi fost de la nanocamera 4K…” (p15), “Să le partajeze pe vechitura aia de Facebook?” (p32) sau “… către mii de corporatiști plictisiți” (p33).
Înțeleg că Epoca Inocenței e prima parte a unei serii, dar voiam un final cu adevărat zguduitor, care să mă țină înfrigurat până la următorul volum. Merita o încheiere mai incisivă, pe măsura acțiunii.

Și totuși sunt destul de impresionat.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Everything and anything

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Daniel Timariu – Tenebre. Cazul Laura

June 14, 2017 4 comments

Alexandru Anghel este un detectiv din spita lui Philip Marlowe si Sam Spade, adica sintem in plin roman hardboiled, numai ca locul actiunii este Timisoara, dar nu orasul locuitorilor lui si al turistilor de azi, ci o Timisoara impartita intre Lumea Tenebrelor si Lumea Oamenilor. Cazul Laura il aduce pe Alex, detectivul celor doua lumi, printre vircolaci, vampiri, capcauni, nimfe urbane, vrajitoare, goblini si strigoi. Si este doar inceputul…

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În urmă cu mai bine de un deceniu, o astfel de descriere ar fi constituit unul din motivele pentru care nu aș fi cumpărat cartea respectivă. Un altul ar fi fost că încerc să evit orice se apropie de urban fantasy. Însă temeiul principal ar fi fost că e scrisă de un român. Nu intru în detalii, însă vremurile s-au schimbat. Creațiile noului val de autori români SF&F mă încântă tot mai mult și mă determină să cred că nu peste mult timp vom intra într-o așa-zisă Epocă de Aur în care literatura de gen va atinge/depăși din punct de vedere calitativ media lucrărilor “de afară”.

Romanul de debut al lui Daniel Timariu începe ca aproape orice hardboiled. Cu un caz în care clienta are înfățișare de femeie fatală, iar fundalul este alcătuit din biroul sărăcăcios și detectivul singuratic (subvarianta în care secretara bună-la-toate e absentă) aflat într-o relativă criză financiară. Asemănările se opresc la pagina trei, când aflăm că Laura este de fapt un mort-viu (o foarte potrivită denumire pentru englezescul “undead”).
De aici, fantasticul își face tot mai mult simțită prezența și ajunge să aibă cel puțin aceeași importanță cu intriga polițistă. Unul din meritele romanului este că ambele se contopesc fluid. De la strigoiul Diolizis și doamna Maksimović care cer investigarea dispariției unor rude, până la demoni capabili de intimidări fizice și verbale sau filajul făcut de dulăul Qiqirn și fata de goblin Penbels Fastfuel.

Cartea excelează și la capitolul umor, lucru rar întâlnit în rândurile autorilor români care de prea puține ori știu să facă diferența dintre glume și ridicol. Numele unor personaje provoacă zâmbete (pe un detectiv mort-viu îl cheamă Lazăr), fie prin alăturarea de cuvinte (Ion Apocriful sau Hans Șfichiuitorul), fie prin antiteza cu comportamentul posesorilor lor. Există și situații comice – cel mai reprezentativ exemplu este capitolul 25: limbajul și reacțiile celor două femei, precum și reîntâlnirea cu demonii moldoveni nu au cum să nu îți provoace râsul.
Liantul dintre toate acestea sunt introspecțiile ce exprimă resemnare, comparațiile pitorești și replicile deseori ironice ale protagonistului principal. Însăși formulările de tip “Anghel, Alexandru Theodor Anghel” ori “Alex, detectiv Alexandru Anghel” au iz jamesbondian.
Iar slabiciunea față de sexul feminin și puseele de naivitate, trăsături de altfel asumate, îl fac un personaj cel puțin interesant, cu defecte. Nu, nu este păcăliciul de serviciu, căci dă dovadă de un spirit de observație în care relatările sale au ritm și conținut.

Povestea are destule surprize ce să te împing până la ultima pagină, dar sfârșitul este extrem de abrupt. M-aș fi mulțumit măcar cu o pagină de final, nu doar cu câteva rânduri. Dar cea mai mare nemulțumire este legată de prezența unui mare plot hole. Cum prima întâlnire cu Qiqirn se desfășoară în prezent, evenimentele din capitolul 20 nu au cum să se fi desfășurat în trecut. Nu înțeleg cum o asemenea greșeală s-a putut strecura în varianta finală a cărții.

După cum spune și titlul, e foarte posibil să existe cel puțin o continuare. Potențial există pentru noi cazuri a căror desfășurare poate avea loc și în alte orașe, iar personajele sunt suficient de fascinante pentru noi situații cu suspans și umor.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Mircea M. Țara – Inima dragonului

May 10, 2017 1 comment

Nisalul, idilica Cetate a Zăpezilor, paradis al artiștilor și al magicienilor, este zguduit din temelii în urma unui complot sinistru.
Prinși la mijloc, Lied, un bard cu talente ce depășesc cu mult o ureche muzicală, alături de banda lui de hoți de buzunare, au de înfruntat demoni străvechi, armata Umbrelor și magia neagră abil mânuită de Magiștrii regatului.
Dar dușmanul lor cel mai mare este timpul. Astfel că oameni, liandrini, zollany și dragoni de legendă treziți din negura amintirilor trebuie să lupte împreună pentru a împiedicaa distrugerea iminentă a Nisalului.
Miza? Inima Dragonului, un artefact legendar ce i-ar oferi posesorului ei putere nelimitată și capacitatea de a distruge sau de a reface lumea.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Este o carte muncită. Dacă facem abstracție de primele pagini, unde expozițiunea este greoaie prin multitudinea de detalii oferite în rafale, partea de fundal este îmbogățită încontinuu până spre ultimele pagini (mi-au plăcut notele de subsol). Unele elemente sunt repetate obsesiv, dar altele sunt abia schițate, ceea ce mă face să cred că vom avea parte de o continuare, bănuială conturată și de modul în care se termină romanul, dar și faptul că va fi o trilogie (nu îmi aduc aminte de unde știu acest lucru).

Este o lume non-tolkiană, un mare plus de la mine. Sunt sătul de orci, elfi, dwarfi și variațiuni ale acestora. Pe de altă parte, când magia abundă, pentru un fir narativ convingător e absolut necesară o mână de fier care să gestioneze reguli și limite. Iar aici uneori apare haosul. De ce s-au contopit doar doi dragoni și nu toți patru (p104)? De ce doar unele persoane sunt vindecate (p191)? De ce eroii sunt cruțați inexplicabil, în două rânduri, de către personajul principal negativ?
Cum manifestările magiei în lupte sunt relativ standard pentru genul fantasy (foc, gheață, scuturi protectoare), dinamica scenelor de acțiune nu variază semnificativ, deși autorul știe să le imprime un ritm progresiv pe care multe cărți de gen nu îl au. Dar ce folos dacă suspansul privind soarta unor protagoniști dispare aproape complet când știi că vor fi vindecate ulterior, de fiecare dată?

Nu am nimic împotrivă pentru o delimitare strictă a personajelor pe modelul bine/rău, cu condiția ca ele să fie bine construite. Toată cartea e acțiune non-stop, însă nu m-ar fi deranjat câteva secvențe de repaus în care să cunoaștem mai bine motivațiile și scopurile unor personaje. Există momente de introspecție, dar prea puține și prea sumare. Într-o astfel de situație, pe lângă acțiune singura soluție rămâne dialogul.
Multe dialoguri sunt inutile – fie nu îmbogățesc substanțial povestea, fie reiau aceeași idee exprimată rânduri mai sus. Lor li se adaugă expresii îndoielnice: “sânge țâșnind din tăieturi și gemete de pe buzele lor” (p47), “Al Shar o ridică pe fetiță în brațe, chipul lui întunecat, iar cicatricea groasă și vânătă de pe ochiul drept, care i se continua până pe obraz și de acolo pe gât, contrasta puternic cu pielea albă și strălucirea buclelor prințesei” (p82), “trupurile frânte ale dragonilor cenușii împodobeau podeaua” (p103), “Demonul începu să cedeze câte o jumătate de pas în fața fiecărei lovituri. Din când în când, încerca să dea înapoi, dar Vel îi respingea atacurile slabe” (p251) sau “Lied îl reduse la tăcere lăsându-i o linie roșie pe gât” (325).

Nu ajută nici naratorul omniscient a cărui voce se contopește uneori cu cea a autorului: “nu în ultimul rând” (p299). Show, don’t tell nu este o regulă strict de urmat, dar de prea multe ori nu ni se arată, ci ni se spune ce simt personajele. În plus, desele verbe la gerunziu strică diversitatea topicii, iar pe alocuri prezența excesivă a enumerațiilor diminuează calitatea expozițiunii.

Inima dragonului nu este totuși o carte rea. Iese în evidență prin ambiția autorului de a crea o lume unică în raport cu alte creații autohtone. Întregul ei potențial poate fi exploatat printr-o scriitură mai îngrijită pe care aștept să o văd în următorul volum.

Din punct de vedere tehnic, am întânit câteva dezacorduri, virgule lipsă și litere mâncate.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Alexandru Lamba – Arhitecții speranței

April 12, 2017 1 comment

Iata cum a incoltit in mintea mea ideea Agentiei. Adevarul despre esecul lamentabil al experimentelor mele il cunosteau, in afara de defunctul Morell, care-l luase cu el in mormant, doar cei cativa asistenti ai mei, primii Maestri Arhitecti, si cu mine insumi, Supremul Arhitect. Ideea calatoriei in timp a capatat o noua dimensiune, o noua menire. Omenirea dorea sa creada in ea cu atata ardoare, incat era dispusa sa nu observe erorile. Foarte bine, sa nu le observe. Am sa-i dau in schimbul naivitatii ei mai mult decat o descoperire stiintifica. Am sa-i dau un viitor.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Mai întâi trebuie să menționez că ea a apărut mai întâi online în urmă cu trei ani sub formă de foileton. Versiunea tipărită vine cu modificări pe alocuri – frazele sunt mai periate. În al doilea rând, este cel mai scurt roman pe care l-am citit pentru Blogosfera SF&F. Dar să nu credeți că numărul paginilor este singurul motiv pentru care parcurgerea lui este rapidă.

Mulți sunt pentru absența prologurilor în literatura prezentului din motive pe care nu le detaliez aici. Însă eu nu am nimic împotrivă, mai ales când conțin doza necesară de mister pentru a-ți stârni curiozitatea. Ce activități desfășoară cele trei personaje? Care este scopul lor? Cum au ajuns amnezici?
Misterul e dezvăluit treptat, metodic. De altfel, sunt încă sub impresia că Alexandru Lamba a dorit ca (aproape) fiecare paragraf să aibă cât mai puține abateri narative. Nu prea am întâlnit acea îndrăgostire de sine de care dau dovadă și destui autori români ce astfel ajung să exprime puține lucruri în multe cuvinte. Două excepții se găsesc în paginile 19 și 20 sub forma unor explicații inutile.

Nici așa-zisa poveste de iubire nu este lăsată să atingă cote siropoase. În general, trăirile și motivațiile personajelor sunt prezentate în limite credibile, deși obsesia lui Greg e înfățișată în prea multe rânduri. Că tot veni vorba, nu m-a convins scena cu gândurile (p45) – nu îmi pot imagina cum poți opri la timp un gând început.
De asemenea, conținutul broșurii (p120-121) nu are acel ton impersonal pe care m-aș fi așteptat să îl găsesc într-un astfel de context (“și, în fine, altele”).

Pe lângă folosirea lui refulare (p23) în loc de defulare, mai am un singur reproș: perioada de timp în care se desfășoară romanul mi se pare prea îndepărtată raportat la progresul tehnologic (partea cu țigările să zicem că o înțeleg).
Ce am găsit original a fost ideea îndrăzneață de a oferi succesiv trei scene de final – ar fi fost lăudabil ca acțiunea romanului să facă joncțiunea completă cu prologul la toate trei, nu doar la ultima. Mai ales că recitirea bucății de început scoate la iveală detalii pe care nu le puteai altminteri aprecia.

Întorsătura de situație de la sfârșit îți lasă un gust ușor amar. Nu pentru că te ia prin surprindere (fără a te simți păcălit – un mare plus), ci pentru că atunci realizezi că titlul cărții e perfect. Iar ultimele rânduri indică o continuare pe care sigur o voi citi atunci când va apărea.
“Ce poate face omenirea cu călătoria în timp mai mult decât să exploreze timpurile trecute și viitoare?” (Alexandru Lamba la FF7). Un răspuns cel puțin satisfăcător îl veți primi în urma lecturării romanului de față.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Liviu Surugiu – Acesta este trupul meu

March 8, 2017 Leave a comment

Un mister așteaptă să fie descoperit lângă Saturn.
Un călugăr-detectiv află că evoluția pe Terra nu a urmat cel mai fericit drum.
Doi tineri se îndrăgostesc pe viață.
O femeie-procuror luptă cu singurătatea.
Iar un condamnat la moarte devine pentru naziști singura salvare.

Descrierile celor cinci povestiri sunt luate de aici.
Cartea poate fi cumpărată de aici.

1. Acesta este trupul meu.
M-a impresionat și în septembrie 2016, când am citit, din ce văd prin comparație, o versiune relativ nefinisată, dar și acum. Același impact, însă încă lipsită de perfecțiune. Am luat notițe, descoperind în același timp ce înseamnă canonul 1087, testul Miller-Urey, Euharistie sau limita Roche.
Da, Liviu Surugiu scrie și ceea ce eu numesc TeoSF, narațiuni în care știința se împletește cu religia. Pare implauzibilă alăturarea lor, dar autorul o face cu o naturalețe convingătoare. Pe de o parte, deși prezentarea conceptelor științifice este sumară, ea conține referințe precise în cantități ideale. Astfel că cititorul nu doar că nu caută (zadarnic) posibile explicații incomode, ci conturează detaliile lipsă cu ajutorul propriei imaginații. Pe de altă parte, după modelul “El/Lui” întâlnit în biblie (sau Biblie?), multe substantive sau adjective sunt scrise cu literă mare la început, cum ar fi “venerabilul Reverend”, “spre a cerceta Galaxia”, “cu Soarele gonind frigul din Beaumont” sau “frumuseții Dumnezeiești a lui Saturn”.
Lor li se adaugă atât arhaisme atent strecurate, precum și fraze frumos construite, cum ar fi “În atmosfera superioară, de culoarea Saharei, uragane mari cât Luna învârteau roți dințate între dunele norilor”, “Fiecare asteroid își lăsa o clipă forma în blindaj, precum mânuțele unui făt în pântecul mamei sale.”, “Se vorbea mult despre o nouă Gaură Neagră. Am simțit dintr-o dată cum inima mi se strânge. Steaua aceea din spațiu era întocmai ca iubirea: voia totul și nu dădea nimic în schimb”.
Finalul e devastator, oricât de atent ai fi fost la indicii. Însă la recitire apare un plot hole (p41) ce eclipsează atât dubioșeniile de la p13 (“Îmi amintesc perfect puterea razelor sale, dar și zonele reci prin care treceam în umbrele drepte ale clădirilor”), respectiv p15 (“am aflat că fiecare era singur, că nimeni nu îi aștepta întoarcerea acasă”), cât și virgula dintre subiect și predicat de la p33 sau “Ultima Euharistie fusese programată ca, o dată intrată în limita Roche a planetei, să identifice obiectivul” (p24).
Mai mult, nu ni se spune și nici personajul principal nu se întreabă de ce nava era extrem de spațioasă, însă mâncarea ajungea doar pentru două luni.

2. O chestiune de educație.
O idee originală transpusă într-un număr optim de cuvinte. Deznodământ formulat ca la carte.

3. Întâlnirea.
Încheierea e total imprevizibilă dacă nu citești cu atenție. Și aici există contraste – de exemplu pagina 91 găzduiește o subtilitate pe care am apreciat-o foarte mult, dar și un plot hole nepermis.
Am reîntâlnit inversul formulării din prima povestire: “astronomii au descoperit o gaură neagră în spațiul cosmic.[…] Iubirea e cea mai a naibii Gaură Neagră, e ca steaua aceea din spațiu: vrea totul și nu dă nimic în schimb”.
Am observat că în scrierile lui Liviu Surugiu poveștile de dragoste încep foarte rapid sau neverosimil după standardele/cutumele literare ale prezentului. Suspine, oftaturi, visuri, regrete, jurăminte și promisiuni – numărul și tăria acestora ajută autorul să se concentreze pe desfășurarea actului de iubire, evidențiind consecințele lui. Personajele nu sunt complete fără celălalt, lipsa perechii creează acțiuni nebunești: eroice sau malefice. Povestea de față e un exemplu concludent.
O observație: perioada sinodică a Lunii nu are 28 de zile.

4. Înaintea învierii.
O povestire vagă, foarte vagă din punct de vedere al subiectului.

5. 144.
După destule pagini am realizat că am mai citit-o. Varianta de față este mult mai lungă (și schimbată). Nu știu dacă e influențată de întinderea povestirii, dar dezordinea narativă (aparentă) de care ziceam atunci e mai firavă aici. Textul e mai relaxat, mai nonșalant.
Unde este continuarea?

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea la… SF
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Florin Purlucă – Cum să fabrici un semizeu

February 8, 2017 1 comment

O lume postumana pentru care evolutia a insemnat si recuperarea unor calitati pierdute, o lume in care plantele si robotii fac impreuna exact ceea ce trebuie sa faca, adica sa ajute umanii, din pacate si o lume ravnita de alte lumi, desprinse din acelasi trunchi comun al omenirii – iata ce gasim in romanul de debut al lui Florin Purluca. Si mai gasim ceva, dincolo de invazii, trocuri si soldati: problemele cu care se confrunta oamenii indiferent de momentul evolutiei ca specie. Sau poate tocmai problemele care survin in anumite momente ale evolutiei…

florin-purluca-cum-sa-fabrici-un-semizeu

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În urmă cu ceva timp, am citit un manuscris semnat de Florin Purlucă. Cartea nu a fost (încă) publicată, probabil pentru că avea nevoie de îmbunătățiri legate de structura narativă ușor dezlânată, ritmul inegal și personajele deloc memorabile.
Având în vedere experiența autorului în materie de povestiri, nu era greu de intuit că va încerca din nou. În acest roman military science fiction, locuitorii unei planete relativ unice în cadrul Confederației angajează un așa-zis consultant care să le pregătească o apărare împotriva unei iminente invazii organizată pe considerente economice de generali ai respectivei Confederații.

Narațiunea este la persoana I și m-am temut că Felix Diamond, protagonistul principal, nu va avea o voce distinctă (așa cum se întâmplă în multe cazuri), însă Florin Purlucă izbutește să îl particularizeze atât prin diversitatea, cât și prin constanța trăirilor interioare și a reacțiilor/acțiunilor față de evenimente și celălalte personaje. Singurul aspect care m-a iritat aici au fost desele referiri la faptul că Felix era motivat numai și numai de bani. În primul rând, nu sunt atât de neatent încât să mi se repete un lucru de mai multe ori. În al doilea rând, a stricat din surpriza apariției unor nuanțe în conduita acestuia.
Că veni vorba de nemulțumiri, câteva comparații și trimiteri au fost nepotrivite, raportate la perioada de timp în care se petrece acțiunea. Pe de altă parte, sunt aproape sigur că a fost o alegere intenționată. Primele pagini sunt înțesate de expozițiune a cărei nediluare ulterioară ar fi obosit cititorul. Mai ales în condițiile în care vrei să spui o poveste cât mai simplă și liniară.

Da, romanul are sub 200 de pagini, așa că nu vă așteptați la o intrigă complexă, cu multe personaje și răsturnări de situație. Totul este la minim – chiar dacă îl citiți cu pauze e imposibil să uitați unde ați rămas. Și totuși există suspans, există acea dorință de a întoarce pagina. Care e secretul?
Păi deseori, personajului principal (și prin extensie cititorului) nu îi sunt servite informații clar și complet, doar pe bucați și într-un mod vag. Din păcate, această manieră are pe alocuri o logică ce ține de dorința autorului de a bifa existența anumitor întâmplări sau o anumită ordine a lor. În plus, cel puțin un lucru s-a întâmplat “offscreen”, deranjant când acțiunea are loc la persoana I.
De asemenea, urgența și inevitabilitatea unor evenimente creează tensiune și curiozitate. Oare cum se vor descurca locuitorii Lumii lui Aslan? Vor învinge? Dacă da, cum? Care va fi soarta lui Felix Diamond?

Răspunsurile au fost satisfăcătoare. E adevărat, în unele momente am sperat la mai mult, dar nici nu am trecut (ca în alte cazuri) prin emoțiile iscate de incertitudinea că romanul nu va atinge măcar niște minime standarde. Debutul lui Florin Purlucă nu m-a dezamăgit. Care e pasul următor?

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea la… SF
FanSF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Alex Cuc – Colți-Lungi (Uniunea triburilor)

January 11, 2017 1 comment

Într-o lume modernă, în care oamenii sunt tot mai înstrăinați unii de alții și, în același timp, de Natură, ultimele triburi băștinașe de pe Amazon luptă împotriva urbanizării ce amenință jungla. Cartea poate fi cumpărată de aici.colti-lungi-uniunea-triburilor

“Evita cu ușurință lianele care urcau și coborau, apoi, până la pământ, sărea sprinten peste rădăcinile încâlcite”
“despre Burțile-de-Șopârlă, ale căror fire aveau să-i împingă mereu de la spate”

Așa ceva am găsit pe prima pagină. Mă uit pe foaia tehnică. Doi redactori și un corector. Oare cum a arătat această carte când a ajuns la editura ALL? Și nu, nu sunt singurele exemple, iată și o comparație:

“în timp ce mercenarul blond își puse mâine în șolduri, ca un instalator după repararea unei țevi găurite.” (pag. 135).

Sau detalii inutile:

“ființe care abia puteau fi întrezărite fugeau sau se târau la o parte, îngrozite în bocancii lor militărești germani” (pag. 141)
și trase în sus, până când picioarele acestuia pierdură contactul cu gresia de pe jos” (pag. 343)

Și totuși, frecvența lor scade pe măsură ce te apropii de final. Ba chiar am întâlnit construcții stilistice bunicele.

“Nu era doar mirosul amestecat și acru de praf de pușcă, frică și sânge, ci și aburul inconfundabil al unei societăți în descompunere.” (pag. 329)
Nu știuseră că răul te lasă întotdeauna să mori singur.” (pag. 361)

Același lucru se poate spune și despre partea de acțiune. Prima luptă e oribilă ca descriere și ritm. Nici nu îmi aduc aminte când am mai citit ceva asemănător, atât de submediocru. Însă următoarele devin tot mai acceptabile (dar departe de excelență). Ori romanul a fost scris pe o perioadă lungă de timp, ori este rezultatul colaborării a mai multor autori (pe foaia tehnică nu apare vreun editor).

Nu am înțeles de ce naratorul, atunci când e omniscient, trebuie să fie vădit român: “Când Dominiguez încercă să lovească, străinul îi apucă pumnul și îl strânse cu puterea unui Sfarmă-Piatră.” (pag. 16); “săbii ruginite, flinte în formă de trompetă, hangere haiducești și pumnale cu lamă subțire.” (pag. 81)

La reproșuri mai intră timpuri verbale greșite, precum și abundența de adjective și adverbe. Iar conflictul dintre Bine și Rău este prezentat simplist (cu mesaj puternic ecologist) – personajele sunt exclusiv bune sau rele, deși există încercări slabe de nuanțare a acestora.
Pe de altă parte, am citit cartea fără pauză: acțiunea curge repede (și previzibil) și cam toate capitolele au încheieri chiar decente. M-a surprins plăcut prima parte a celui de-al șaisprezecelea capitol – de ce tot romanul nu e scris la fel?

Sunt bucuros de fiecare dată când apar creații fantasy autohtone, cu condiția să aibă o formă cel puțin acceptabilă. Mi s-a spus că Uniunea triburilor e prima parte a unei serii/trilogii, așa că, măcar teoretic, e loc de îmbunătățiri.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea la… SF
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Blogosfera SF&F: Miloş Dumbraci – Hoțul de moarte

December 7, 2016 5 comments

În februarie 2015, Miloș Dumbraci debuta cu Tristețe, un text scurt care mi-a atras atenția prin stil și priceperea de a formula un deznodământ cel puțin potrivit. Apoi a urmat o serie de povestiri în mai toate revistele de profil de la noi, povestiri care l-au așezat pe Dumbraci într-un clasament personal al autorilor români care scriu bine.

Cartea de față este o culegere de 14 povestiri, așa că am să vorbesc (câte puțin) despre fiecare în parte, cu mențiunea că mi-am exprimat deja o (primă) părere față de majoritatea lor pe blog. Am fost plăcut surprins că la începutul fiecărui text există un sumar care pune cititorul în temă, fără însă a divulga elemente narative importante. Cum nu obișnuiesc să povestesc acțiunea în sine, am să mă folosesc de respectivele rezumate, utile și pentru a arăta vastitea (sub)genurilor abordate de scriitor.

1. Hoțul de moarte.
Într-un cyberpunk sumbru desfășurat într-o Coree hipertehnologizată, unde mințile morților se vând pe piața neagră, iar sentimentele la bursă, un hacker și un android se trezesc prinși într-o vâltoare de minciuni care-i va forța să apeleze la un dragon virtual pentru a salva nici mai mult, nici mai puțin decât libertatea omenirii.
Este una din cele trei povestiri primite de la Miloș pe care le-am lecturat înainte de a fi publicate. Nu mai am la îndemână textul original, așa că nu pot spune câte deosebiri există între cele două versiuni. Ca și atunci, și acum l-am citit de două ori – este puțin greoi pentru că se folosesc multe concepte destul de inedite. Partea bună e că dacă aș coordona vreodată o antologie de povestiri românești, sigur m-aș gândi serios să o includ pe cea de față.
În loc de “emoticoane” aș fi preferat “emoțicoane” – nu din purism, ci pentru a sublinia mai mult legătura cu sentimentele.
Bonus: “știu că la mâncătorii de pește crud”.

2. Anchetă pe Terra.322.
În acest SF cu roboți, un militar este acuzat de crimă și sabotaj în lumea ordonată condusă de AI-uri; dar oare anchetatorii au ei dreptul să-l acuze sau sunt mai vinovați decât el? Și nu cumva, de fapt, vor să-l elimine pentru că a descoperit cel mai mare secret din galaxie?
Miloș are o problemă cu expoziția. Din dorința de a îngrămădi cât mai multe concepte, introducerea acestora se face uneori cu stângâcie – iar aici simți că povestea trebuie să bifeze borne.

3. Minți de diamant.
Într-un cyberpunk cu teroriști și apartheid, un polițist anchetează revolta sclavilor doar pentru a descoperi că a fost prins într-o conspirație, care este masca altei conspirații, la rândul său făcătura unei forțe misterioase, care de fapt nu e deloc ceaa ce pare și nici măcar ultima verigă dintr-un lanț al revelațiilor.
A doua povestire citită “în avans”, astfel că știam cum se va termina. Și totuși mi-a plăcut la fel de mult ca prima dată.

4. Suflet de arțar.
Pe Frontul de Est, misiunea unei patrule sovietice ia o turnură fantastică în străvechea pădure bielorusă, iar un șaman siberian are de făcut o alegere dureroasă între moarte și datoria față de trib.
Apărută după Tristețe, este prima povestire “de război”, așa cum am început eu să le denumesc. Și prima din seria Șamanul, altă denumire dată de mine.
Dacă în Tristețe se vedea o promisiune, aici apare o confirmare. Iar dacă îți place Sven Hassel, o să îți placă și acest text.

5. Șamanul și kurganul.
O povestire fantastică despre Stalingrad, unde nemții și rușii cuceresc pe rând o casă blestemată, doar pentru a dispărea fără urmă; oare un șaman să fie ceea ce le lipsește?
A doua parte din seria Șamanul în ordinea publicării, dar de fapt un prequel. Miloș a declarat că vor mai urma și alte povestiri cu respectivul personaj, poate și un roman – păcat că știu deja soarta Șamanului.

6. Cal mecanic la rege, șah.
Într-o crudă lume steampunk, în care totul gravitează în jurul Regelui-Soare, un grup de Rezistență încearcă să îl ucidă pe tiran, doar că acesta nu e tocmai ce credeau ei, așa cum nici eu nu sunt toți cine par a fi.
Dacă ar fi să o caracterizez cu un singur cuvânt, acela ar fi “originală”. Există și o nuvelă, Luizienii, pe care o voi citi în cel mai scurt timp posibil.

7. Jack și moartea ankylozaurului.
În acest SF cu salturi temporale, un comando cu misiune sinucigașă atacă viitorul, dar ajunge să se lupte cu niște inamici foarte, foarte asemănători cu ei înșiși, iar cei care plătesc prețul sunt niște nevinovați din trecutul extrem de îndepărtat.
Nici când a apărut online și nici acum nu m-am putut împăca cu conceptele de clone și călătorie în timp. Dar cumva curge și finalul nu dezamăgește.

8. Pieile de Fier.
Într-o frântură impetuoasă de epopee dark fantasy unde nu toți sunt ceea ce par la prima vedere, un grup de războinici de elită, vânătorii de zei ai Împăratului, trec printr-o bătălie cu barbarii, dar și una a sufletelor, fiind răsplătiți cu o nemurire deloc de invidiat.
Repet ce am spus inițial: îndrăzneață și grandioasă. Mi-a adus aminte de seria Malazan și sunt interesat de trilogia fantasy (aflată în lucru) care extinde această povestire, mai ales că nu cred că există la ora actuală un autor român capabil de o sagă epic fantasy. Deocamdată.

9. ZMB.
În URSS-ul post-apocaliptic, abaterile de la dreapta-credință a comunismului ortodox sunt cercetate de inchizitori, dar când unul dintre ei caută să afle ce s-a întâmplat cu un ofițer dispărut în Germania invadată de zembi, s-ar putea ca răspunsurile să fie mult mai surprinzătoare decât s-ar fi așteptat.
Prima din (sub)seria Iuri Marilov. Oricât de neverosimil pare sinopsisul de mai sus, textul chiar curge. Impecabil. Poate cea mai fascinantă povestire a autorului.

10. Molokan.
În Siberia post-apocaliptică, locuitorii unui sat din taiga dispărut de un veac sunt reîntrupați de o forță misterioasă; împreună cu Iuri Marilov, vom aduna indicii pentru a descoperi adevărul: să fie oare minune dumnezeiască sau ne grăiește altceva, străvechi?
A doua din (sub)seria Iuri Marilov și vreau să cred că nu ultima. Universul creat este atât de captivant și bizar încât sunt sigur că ar avea succes și “dincolo”. Pe când și un roman?

11. Dincolo, bezna.
În acest straniu horror despre războiul din Transnistria, un milițian încearcă să dea de urma unor dispăruți, dar se confruntă cu degradarea treptată a realității, monștri terifianți și cu un dușman îngrozitor, pe care numai el îl poate înfrânge.
Observ că a rămas fragmentul dubios pe care l-am semnalat în varianta online. Detaliile fac totul aici, iar finalul e adecvat, chiar dacă previzibil. A reușit să mă deprime, ceea ce nu e un lucru rău.

12. Poveste amară, de foc și pară.
Într-o legendă fantasy tristă, ultimul dragon de pe lume ne povestește cum a avut grijă de grădina lui și ce buruieni nerecunoscătoare a cultivat cu drag în ea, iar apoi vom vedea ce face un balaur atunci când nu mai există nicio speranță.
A treia (și ultima) povestire pe care am citit-o înainte de a fi publicată. Problema cu textele care conțin mult simbolism este că autorii lor, probabil din dorința de a epata, încearcă fie să înglobeze cât mai multe, fie să le prezinte cât mai clar. Ceea ce mă irită, deoarece simt că îmi este insultată capacitatea de a înțelege, de a face legături. Miloș a fost foarte aproape.

13. Expresul de Alabama.
În Alabama apocaliptică, bărbați curajoși caută să salveze pe ascuns de invazia sadicilor “brotaci” ce au mai de preț, copiii nenăscuți, viitorul pe care extratereștrii vor să ni-l confiște; dar oare sunt cuceritorii ceea ce par? Și vitejii din rezistență nu au cumva și alte scopuri?
Cea mai puțin apetisantă povestire din antologie. E o problemă de ritm, iar personajele anoste nu ajută.

14. Triiții de pe Jawdah.
O povestire în cel mai clasic stil SF “old-school”, în care exploratori spațiali contactează localnicii de pe o planetă nou descoperită, doar pentru a descoperi că subestimarea puterii credinței poate avea efecte miraculoase, dar mult prea scumpe.
O povestire care se trăiește la fel de intens, indiferent de numărul de recitiri. Ce ți-ai putea dori mai mult, ca cititor?

Creațiile lui Miloș Dumbraci acoperă o gamă întreagă de subgenuri, iar melanjul reușit constituie o raritate, cel puțin pentru literatura de profil autohtonă. Singurele reproșuri sunt antropomorfizarea (excesivă) a AI-urilor și divinităților, precum și neîndemânarea în introducerea unor elemente expoziționale. De aceea, sunt interesat de cum o sa arate primul roman al autorului – subtilitatea și eleganța nu ar trebui să fie o problemă, pentru că nu mai există constrângerile date de scurtimea textului. De asemenea, sunt curios dacă densitatea calitativă se va menține la aceleași cote.
Într-un top personal, pe primul loc s-ar situa Triiții de pe Jawdah, urmată de ZMB și Pieile de Fier (la egalitate cu Hoțul de moarte).

Din punct de vedere tehnic, am găsit cam opt greșeli (de redactare).

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
FanSF
Nantan Lupan
Jurnalul unei cititoare

%d bloggers like this: