Archive

Posts Tagged ‘Blogosfera SF&F’

Blogosfera SF&F: Florin Purlucă – Mercenarii. Cartea Întâi: Razboiul pietrelor

October 30, 2019 1 comment

Cartea întâi dintr-o serie heroic-fantasy tulburătoare: ”Mercenarii” – “Războiul pietrelor”! O poveste emoționantă, în care, cu siguranţă, te vei regăsi pe deplin! O aventură încărcată de suspans, cu eroi de care te vei îndrăgosti!

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Sumarul de mai sus. Tulburătoare deloc, nu m-am regăsit (pe deplin) nici măcar în singurul personaj principal, suspansul atinge doar limita ușurării că lectura se termină, iar cu îndrăgosteala trebuie să fie un motiv serios.
Prima pagină. Aproape un etalon pentru întreaga carte. Fraze chinuite de metafore ce fie nu sunt de ajutor acțiunii, fie sunt forțate din dorința de a epata în formă lirică, fie violează limba română.

O citez în integralitate:

Luna lucea deasupra capetelor noastre cu dărnicia unui opaiț care-și ardea ultima rezervă de untură. Dinspre lac venea o duhoare de carne acră și de moarte, pe care o haleam involuntar în calupuri forțate, cu respirații aritmice.
Cine vorbește așa de… dezordonat?

Părea că nimerisem unde trebuia. Haw-a-Wap își lustruia lama șuriului, pitit înapoia unui trunchi vechi și scorțos de jugastru. Dacă l-ar fi văzut oricine altcineva – conturul indistinct al unei umbre informe, șerpuitoare – așa ferit cum stătea, n-ar fi priceput ce face.
Dacă îmi imaginez conturul unei umbre care nu poate fi văzut/estimat, de ce trebuie să mi se mai spună că umbra era informă? Cum arată conturul indistinct al unei umbre neinforme?

Dar eu știam. Știam că șuriul acela era unealta lui preferată în timpul vânătorilor de vrăjitoare.
Toate rândurile de mai sus scrise doar pentru acest infodump?

Îl ferea de lucruri neplăcute, pentru că fusese descântat. De pildă, îl ținea departe de automutilarea indusă ocult.
Din seria “Ce vrăji-smechere mai știu vrăjitoarele”.

Și asta îi aducea broscoiului un oarecare confort psihic.
De ce oarecare? Descântecul nu era eficient mereu? Mai există și alte pericole ce pot fi contracarate cu (alte) descântece? De ce nu “ușurare în suflet”? Și care e relevanța acestei informații?

Din punctul ăsta de vedere, îi dădeam dreptate – era un tovarăș de nădejde – nu mi-ar fi plăcut să îl văd mierlit.
Dreptate cui/despre ce/cu ce?

Din alte puncte de vedere, Haw-a-Paw era un nătâng. Ar fi găsit ea, o vrăjitoare pricepută, ceva cu care să facă felul unuia ca el, dacă ținea morțis.
Așadar, descântecul/șuriul era degeaba?

Într-un mod, pricepea broscoiul cum stătea treaba.
???

Doar că era genul de pasăre care detesta să piară pe limba ei.
Pariu pe orice că autorului i s-a părut extrem de amuzant.

Dacă s-ar fi făcut să fie omorât cu propria-i armă, probabil că s-ar fi răsucit de zece ori în mormânt.
Parcă era vorba de automutilarea indusă. Ocult chiar.

Și încă de vreo două ori după aia, ca să-și consume furia tot crescândă.
De ce?

Dificil de citit un text fracturat, ce sună greșit. Și devine obositor să tot încerci să înțelegi ceavrutsăzicăautorul™ având de trecut, nu peste piedici ca virgule lipsă, dezacorduri (între subiect și predicat), anticiparea narativă sau supraexplicații (ce iau forme jenante), ci peste adevărate obstacole care s-au înmulțit la recitire, de unde mai jos și un număr mai mare de citate decât cel inițial.

Dar mai întâi despre personajul principal. De fapt, nici nu există altele. Nu, nu am uitat de Haw-a-Wap. El nu are nicio însemnătate. Rolul lui este doar de a oferi sporadic un infodump la fel de sporadic. Mai mult, existența lui produce confuzie și naște semne de întrebare.
De ce este broscoi și nu altceva? Deoarece (ni se spune că) este un înotător bun? Pentru că trebuie să fie drept pretext pentru încă o glumă al cărei efect este zero? Haw-a-Paw m-a urmat. N-a părut prea convins. Individului nu-i surâdeau mustățile să fie luat drept laș. În opinia lui, puteam să fiu sigur, ce încercam eu acolo arăta mai curând a fugă cu coada între picioare, decât a plan de repliere. Eu am vrut să cred c-a fost o combinație de ambele. (p13)
Care e povestea lui? Cum se deplasează, ce mănâncă, cum/cu cine se reproduce? Cum se luptă? Ce (dez)avantaje sunt? Pare că are degete – “Haw-a-Wap își scosese cuțitul și-și curăța cu vârful lui o unghie care strălucea deja” (p34) – într-o lume postapocaliptică ce dă într-o altă lume în care urșii și lupii vorbesc: Jivinele și dobitoacele n-au fost create să glăsuiască.[…] Cu metișii de genul lui Haw-a-Paw era cu totul o altă poveste. Fie apăruseră de pe urma unor vrăji, fie erau lucrări ale unor zei jucăuși și inventivi. (p102)

Revenind la personajul principal. S-a vrut ca Dyomran să fie cel puțin interesant, dacă nu un anti-erou, însă mesajul nu are cum să nu ajungă distorsionat la cititor când există astfel de rânduri:

Mi-am verificat arbaleta și totul părea să fie în regulă. Cam așa se întâmplă de fiecare dată, dar înveți să accepti sentimentul indiferent dacă urmează să fii victorios sau să crăpi. Un amestec ciudat de teamă, siguranța dobândită în urma experienței și incertitudinea servită la rece de un viitor perfid. (p7)
L-am văzut cum s-a scurs printre umbre – o umbră prelungă și infinit mai ageră decât pâlcurile de umbre statice – după care am auzit plescăitul domol al apei. (p7)
Ca un cercetaș iscusit am pășit printre resturile de vegetație ce îmbrăcau pământul, controlându-mi fiecare mișcare cu precizia unui vraci despicător de țeste. Vârful săgeții fixate în arbaletă urmărea tacticos punctul maxim de vizibilitate în noapte. Totul era straniu de liniștit. Noaptea era tare ca o piatră. N-aș fi avut nevoie decât de un stimul sublim pentru a elibera proiectilul fatal.[…] Am apăsat pe trăgaci. În vreme ce am armat din nou, am auzit foșgăitul vârfului de săgeată secționând mai multe văluri de frunziș, iar la final, pocnetul sec al metalului izbând lemnul. Din principiu sunt un perfecționist și nu-mi permit stângăcii, dar pe timpul vânătorilor de noapte îmi acord luxul să mai ratez câte una sau două săgeți. (p8)
Am pivotat cu repeziciune și i-am aruncat o săgeață momeală, care să-i permită o eschivă tangențială. (p9)
La finalul piruetei, am văzut hoitul doborât de batracian cum a alunecat inert prin apă și s-a cuibărit în mâl. Încă se mai ridicau firișoare subțiri de sânge din el. Erau desmierdate de unduirile aproape insesizabile ale apei, după care se dispersau în explozii lentr de culoarea fierului ruginit. (p12-13)
M-a cuprins un presentiment crud de neputință (p13)
Nu-mi place deloc așteptarea asta. – Nici mie nu-mi place să primesc garoafe, dar pot să trăiesc cu deranjul. (p14)
A făcut o invitație la luptă care a trezit în noi – cel puțin în mine – tendințe ambivalente. Dar l-am refuzat, pedant.[…] Aveam eu o presimțire că invitația la lupta voinicească avea izul unei flori din altă lume. (p15)
Sala principală era astronomică. (p28)
cu un metru liniar din dantela aia diamantată (p29)
S-a crăpat întocmai ca o bucată mare și groasă de zahăr caramelizat și atunci când bucățile mari au căzut pe podea, au înecat împrejurimile cu sunetul specific sticlei sfărâmate, amplificat însă de câteva ori. (p30)
Mult aur – a zâmbit, probabil furată de laurii unei victorii eidetice ce i s-a consumat la foc automat în minte preț de câteva clipe. (p33)
Ne-a dus într-o încăpere, un subsol aflat la capătul a o mie de scări. Așa de adânc a părut, dar probabil a fost doar o părere. Eram istoviți și creierul nostru amplifica fiecare efort de a rezista oboselii. (p35)
Ne-am bombardat cu priviri reciproce, pline ochi de dispreț și, în momentul în care încordarea a căpătat duritatea și luciul aflorimentelor, glasul femeii a făcut înfruntarea tacită să colapseze. (p41)
Femeia ne înștiințase că la prima scânteie a soarelui pe firmament aveam să plecăm.[…] Pleoapele au căzut grele, ca pentru o rugăciune prea lungă și prea sfântă. (p45)
Vorbeau într-o limbă pe care eu n-am priceput-o. Cuvintele sunau legendar și puternice, dar pentru mine a fost totuna cu păsăreasca. (p54)
Să te împotrivești unui astfel de vis ar fi fost, fără niciun fel de îndoială, necazul omului ca după deicid. (p64)
Am pornit din loc, cu noaptea apăsându-ne nemulțumită șalele. (p72)
Nu-i chiar o poezie să-ți sufle în ceafă o armie de câteva mii de soldați înfuriați. (p72)
Poate că ar fi fost utile o serie de scuze post factum. (p83)
Brusc m-am gândit că nu mai eram în postura să emit pretenții vindicative. (p93)
Lipsa lui Haw-a-Wap îmi storcea inima. (p96)
Noaptea era mai profundă ca o piatră de obsidian. (p97)
Tristețea a încercat atunci să-mi sărute buzele. Am sărit într-o parte, ofuscat, și i-am tras un picior în vintre. Piei, târfă de doi bani! (p99)
Fiecare secundă atârna la fel de dureros ca greutatea pierderii unui săculeț plin cu bani din aur. (p108)
Xao nu arăta chiar ca Xao, ci mai curând o variantă mefistotelică a bătrânului nostru lider. Avea un set de umbre profunde care-i aducea un aer sever, aproape grotesc.[…] A zâmbit. Un zâmbet numai bun de pus pe goană copii și căței. Gestul l-a făcut să arate draconic. (p142)
Mi-am transformat ochii în două linii sublime și am scrutat păduricea. (p147)
Am strâns puternic din palme și am tras de hățuri cu putere. Ca un animal nărăvaș, nerăbdarea a nechezat și s-a cambrat. (p161)
Când o văzusem pentru prima dată, pe lângă aura de sexualitate care făcea oamenii de rând să ofteze ca pruncii după sânul mamei (p182)
visul s-a spart în milioane de cioburi, lăsând loc realității să se așeze peste ochii mei, ca o față de masă curată peste blatul mesei. (p182)
Exala aburi pe nări ca o oală care stătea să dea în foc dintr-o clipă în alta (p183)
Rafalele de zăpadă mi-au împroșcat gura cu fulgi, care s-au preschimbat imediat în lichid congelat. (p183)
Am tras sabia și pe urmă am lovit din nou. Precis și violent. (184)
N-a fost nimic mai mult decât un scenariu inutil. (185)
Mi-am jurat ca după ce aveam să epuizez conținutul sticluței, aveam să-i îndes recipientul într-un loc magic. Dacă nu m-aș fi prăbușit la câteva secunde într-un somn ca de moarte, probabil că aș fi făcut-o, mai mult ca sigur. (p188)
În urma lui, săgețile au început să sfârâie și să pocnească de aura scutului care-l proteja. Alți soldați și vraci, mai puțini norocoși, au îngroșat rândurile morților. (p193)
Noaptea(…) se așezase pe vine și se uita la noi, în toată măreția ei. (p194)
Am simțit un impuls adjuvant și prinsoarea șișcăi a început să mai piardă din intensitate. (p195)
Am dat să plecăm din loc, când în fața noastră a apărut Vraciul și Patru-în-Unu. Împreună cu aghiotanții lor și vreo două duzini de luptători sub comandă directă, ne-au săgetat cu priviri reci și dure. (201)
Generalul a fentat bulgărele arzând în ultima clipă (p202)
Cât timp mă afundasem în reflexii (p204)
Mersul susținut prin zăpadă păruse mai curând o pedeapsă, decât o etapă inevitabilă dintr-o victorie proximă. (205)
Mai mulți uriași s-au consumat pe loc în puterea calorică a masei incandescente. (206)

Știu, cine vorbește/gândește astfel? Păi cineva care are la el așa-zise vorbe de duh, din seria “dacă trăiesc, respir”, “afară plouă, căci tristețe” sau “vulpea e mai șireată ca ursul când acesta e prost”:

Se spune că dacă mori, nu pleci cu mâinile în sân, îți iei ofurile cu tine. (p7)
Nimeni nu părăsește lumea asta decât cu dinții încleștați în beregata dușmanului (p14)
Miejii cei mai buni vin cu trei rânduri de coajă (p19)
În viziunea lupului nici vântul n-are glas (p33)
Oamenii se pricep cel mai bine să fie oameni. Și mai spunea că indecizia e suflarea unui demon. (p102)
Oamenii decad. Nu suntem clădiți din piatră de râu. Când te aștepti mai puțin, balamucul vine peste tine.[…] În intervalul ăsta, dacă ești frate cu norocul la fel cum sunt dracii cu îngerii, atunci s-ar putea să pierzi niște oportunități. (p159-160)
Dacă muști un lup pentru că și el te-a mușcat pe tine, asta nu vindecă rana. (p161)
Tot timpul e câte ceva, numai bun de pus la îndoială, un detaliu fie el cât de mic. Treaba asta lasă oamenii să fie oameni și zeii să fie zei, obișnuia să ne spună Xao. (p165)
Înfrângerea e o doamnă, dar nu-i una cu maniere. E mai curând o fleandură. Ia sufletul unui soldat și-l joacă în picioare, pe urmă îl întreabă dacă nu cumva vrea o cană de vinars. Și de la cana aia la butoaie întregi nu este decât un pas. (166)
– Cea mai eficientă metodă ca să scapi de temeri și dușmani este să le înfrunți, i-am spus. Deseori, când nu eram capabil să exprim ce simt cu adevărat, aruncam o vorbă d-asta de duh. Bătrânul Xao le avea mereu la purtător, eu fusesem mai tot timpul cu urechile ciulite. Pe cele mai bune le repetasem în minte de atât de multe ori, că le-aș fi putut spune și prin somn. (p167)
Cum spuneam, nimic nu e alb sau negru, totul e gri. O chestiune de spiritual și circumstanțe, asta-i chimia sufletului. (173)
Însă până și cei mai iscusiți conducători sunt, în definitiv, oameni. Au nevoie să fie oameni și să se poarte în consecință, altfel s-ar prăbuși în neștiință. (207)

Nu așa adaugi profunzime (de obsidian) acțiunii, iar violența este uneori atât de gratuită încăt atinge ridicolul: “M-am lăsat cu toate cele optzeci de kilograme ale mele și am simțit cum canalul gâtului cedează din cauza presiunii fierului. Un os sau două au pârâit. A avut nevoie de mai puțin de două minute ca să moară. Daca nu ar fi nechezat calul, spre binele lui, aș fi scos un timp mult mai bun – puțin peste un minut. În Brigadă, recordul absolut era deținut de Măcelarul. Îi fuseseră necesare douăzeci de secunde în cap ca să facă felul unei santinele. Unde mai pui, era și trează” (p172).
Două minute e o infinitate, iar douăzeci de secunde e prea mult cam în orice roman fantasy cu care s-a vrut să semene această carte. Partea bună e că am aflat cât de badass era Măcelarul…

Dyomran e și confuz: “Vergeaua i s-a înfipt violent în găvana stângă” (p16) vs “Din găvana dreapta încă i se mai scurgea un lichid vâscos. Sânge amestecat cu albul ochiului.” (p17).
Apropo de săgeți. “Față de ultima partidă de vânătoare, când avusesem parte de niște neplăceri de ultim moment, acum eram pregătit: douăzeci de săgeți cu vârfurile umezite în venin de cobră. Plus alte douăzeci trecute prin venin de tarantulă.” (p8) Nu am aflat dacă era vreo diferență în afară de “Și, credeți-mă pe cuvânt, veninul de tarantulă lucrează inexorabil.” (p9)

 
 

Citește românește!

Susține autorii români prin cumpărarea cărților lor și promovarea acestora în rândul prietenilor tăi! (p1)

 
Aici nu e cazul.
 
 

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Silviu Urdea – Războiul legendelor. Cartea întâi: Regele fugar

September 18, 2019 1 comment

Într-o lume în care dinozaurii nu au dispărut, două regate și două legi scrise în pergamente se luptă pentru supremație asupra pământului cunoscut. Regatele de Vest și Imperiul Eternității își reclamă prin forță puterea asupra a ceea ce ar putea fi cea mai teribilă magie cunoscută de om. Cei înfrânți au trei șanse: supunerea, exilul sau asumarea extincției. Una dintre ele trebuie să asigure încă o șansă pentru păstrarea legii și menținerea echilibrului. Una dintre ele este cea adevărată.

Cea mai bună formulă a unei cărți fantasy este, după cum deja am învățat de la maeștri ca Tolkien sau George R.R. Martin, menținerea unui suspans nebun. Ori aici găsim tocmai asta. Va reuși Amon să mențină Pergamentele în siguranță? Unde va ajunge Aredhel Aldarion, regina Regatelor de Vest, după Războiul Absolut? Vor trăi Kinnunen și Shiva fericiți împreună? Va fi suficient de puternică iubirea secretă a Legendarului Charlemagne față de Shiva, soția Împăratului Kinnunen? Care este rolul asasinului Nil? Care va fi Marele Plan făurit de Mama Natură, pentru tânărul Uziwood? Întrebări care pe măsură ce citești te rod și nu te lasă în pace. Răspunsurile nu sunt mai niciodată cele așteptate, dar sunt atât de evidente. Bine ați venit în Ținuturile de Veci, unde nu există certitudini, ci doar fantezie.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Sunt aproape sigur că sumarul de mai sus a fost scris de autor, căci întregul roman prezintă aceleași caracteristici – coerență fracturată de lipsa de experiență în a mânui cuvinte și înțelesuri, de neputința în a transcrie, cel puțin corect, idei și trăiri, precum și de nepăsarea ori neștiința în a implementa o minimă șlefuire poveștii care nu trece astfel de stadiul de compunere școlară.
Nu a existat pagină care să nu aibă una din problemele de mai sus – am încercat să țin numărul și amploarea notițelor la minim. Daca această carte ar fi trecut prin mâinile unui editor (competent), ea nu ar fi fost publicată în această formă.

Cum de am ajuns să o citim în cadrul Blogosferei SF&F? În urmă cu trei luni dădeam de următoarea descriere: “Razboiul Legendelor reprezinta cel mai grandios proiect la care am lucrat. In spatele acestor pagini se afla multi ani de lucru si multe rescrieri. Cartea a fost refuzata de mai multe edituri pe motivul ca este prea “stufoasa” si ca fantasy-ul “nu merge” in Romania.”
Nu sunt de acord – citiți acest fragment, precum și câteva citate de pe pagina Facebook a cărții: “Fiecare realizare remarcabilă este compusă din iubire, cuprinsă de depresie, stoarsă de nebunie, dresă cu amăgeală, condusă de ură, condimentată cu determinare și înveșmântată într-o poveste de legendă.”, “A vedea binele în vremea razboiului, înseamnă să crezi că scapi cu viață.”, “Aroganța duce la izolare și într-un final în pamant, cu un cuțit împlântat în spate de cel pe care-l vedeai ca pe un frate”, “Slăbiciunea omului sunt legăturile sentimentale față de alți muritori”, “Atunci când ieși din civilizație și intri în sălbăticie, tot ceea ce mai contează este să supraviețuiești.” sau “Nevoile omului sunt cele care-l trag mai repede în groapă”.
În aceste condiții, un trailer de prezentare și un website nu ajută (aproape) deloc.

1. Prologul.
Prezentul ne trimite ca pe niște păsări călătoare deasupra norilor, cu milioane de ani în urmă.
De fapt sunt zeci de milioane de ani. Păsările călătoare nu se întorc în timp (deasupra norilor sau nu).

Ne contopim cu acel prezent, iar viitorul din care provenim este ca și inexistent.
Noroc cu sublinierea evidentului. Această supraexplicație (sâc!), ce denotă din partea autorului lipsă de încredere în sine sau în cititor, este întâlnită cu fiecare ocazie posibilă.

În ciuda împotrivirilor noastre de a ajunge în această lume, trebuie să lăsăm șirul evenimentelor să se scurgă ca nisipul unei clepsidre și să vedem pe unde ne poartă.
Eu nu mă împotriveam deloc, dimpotrivă (sâc!). Citesc (și) ca să îmi satisfac curiozitatea.

Arșița soarelui străveziu se reflecta asupra micului locaș făurit printre bolovanii calcaroși, din care începea să ia naștere un fir de fum.
Fum de unde? Focul nu fusese încă aprins – “Se opri pentru odihna de dinaintea urcușului spre vârful unui deal. […]Vilnius încercă să aprindă un foc.”

Vilnius, comandantul Gărzilor Imperiale, un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, aspru cu cei din jur, îngâmfat de propria-i funcție și mereu sigur pe el, avea misiunea de a-și conduce oamenii într-o operațiune de capturare.
E “Tell, don’t show” în cea mai pură formă – și nu doar aici, ci până la finalul cărții. Nu am găsit niciunde reversul, absolut niciunde.
Ce înseamnă “un bărbat în adevăratul sens al cuvântului”? Cuvintele ce urmează sunt o detaliere sau o completare? Sunt confuz.

În clipa în care observă că nu fusese auzit, Vilnius trânti bucata de rocă și cuțitul cu care se chinuise de ceva vreme să aprindă focul. Din trei pași, ajunse în spatele celui aflat deasupra altui soldat. Puse mâna pe umărul său și-l trase înapoi.[…] – Iar tu, oh… la naiba și cu cei ca tine ! Vilnius aținti victima abuzului de mai înainte. Treci încoace ! După ce își termină treaba și îl lăsă pe soldat sub mila cerului, își trase pantalonii și își strânse bine centura în jurul mijlocului gros cât un trunchi de copac. Apoi, deodată, bocancul său din piele brodată cu solzi de dinozaur lovi piciorul comandantului secund, care dormea cu bale la gură și grohăia ca un vulcan în plină erupție.
Nu reiese de niciunde că sexul dintre cei doi soldați ar fi fost de fapt un viol. Disprețul/compatimirea manifestată de Vilnius nu poate continua cu o acțiune opusă. Nu are sens.

Vilnius dădu start marșului. Apoi toți soldații începură, din senin, să scoată sunete de animale primitive. Ce-i supărase oare?
Nu am aflat niciodată ce îi supărase. Iar sunetele de animale neprimitive (sâc!) cum se aud?

Pentru restul cărții am întocmit o listă de greșeli grupate pe categorii (a ajuns să semene cu IMDb goofs).

2. Repetiții.
[…] anunță Elsword, mișcându-și degetul arătător în barba deasă.[…] Elsword era un bărbat tipic al acelor vremuri: înalt, bărbos, zvelt și cu umerii lați (p15)
Pentru prima dată în viața lui, era terifiat și trădat. Fusese trădat! (p22).
Creasta lui Nerub ieși la iveală, bucurându-l și întristându-l pe Amon. Apoi chipul ars de soare ieși la iveală. (p44)
Apărură chipuri familiare de trădători. O siluetă scundă cât un butoi de vin, un pitic cu barba deasă și roșcată își făcu apariția în fruntea unui grup de soldați. (p63).
Cu ochii holbați, muritorul căzu mort și se alătură călătorilor spre neființă. (p90)

3. Timpuri verbale.
Își aranjă pelerina jerpelită pe umeri. Apoi coborâseră scările[…] Merseră cu grijă. (p55).

4. Corectură aproape inexistentă.
Trimite-ți zece legiuni de cavalerie (p22)
ochi albaștrii (p25)
Fiule, ia-o pe mama ta și duce-ți-l la doctor (p67)

5. Expresii adaptate ce sună penibil.
Nu vă mai holbați la mine ca la un dinozaur și întoarceți-vă în formație! (p12)
Cum, bărbăția mea, e posibil să se deplaseze atât de repede încât să fim înștiințați tocmai acum? (p21)
Așa că data viitoare fă pe Lucifer în patru și nu-i ma arunca vorbe mârșave Suveranului Absolut (p73)

6. Cuvinte ce nu își au rostul în acest univers imaginat de autor.
Șederea voastra a fost compromisă de virusu’ ăsta?! (p18)
ornați cu fel și fel de brizbrizuri (p25)
împotriva unui dinozaur deinonychus (p95). E o denumire reală, înseamnă că naratorul e din zilele noastre? atunci de ce are un vocabular arhaic?
Armata imperială își lăsase amprenta asupra Heronului (p105)
existaseră două turnuri de pază și o pancartă (p105)
Legendarul Charlemagne era câștigătorul Turnirului Ținuturilor de Est, ediția cu numărul XXI (p116)
Obișnuiau să bea chintale de vin și să fumeze multă iarbă împreună (p129)
priviri libidinoase pe sub lentilele ochelarilor săi (p170)
– tun (p60), doctor (p67), oxigen (p185), becul, șifonier, drag-queen (p192), ciocate (p198), ghiozdan (p210), rucsac (p234), psihopatie (p234), potabilă (p244), catalog (p245).

7. Formulări (extrem de) dubioase.
În interior, pereții masivi erau placați cu foițe de aur și ofereau o senzație plăcută de finețe și siguranță. Fața ei exprima groaza, de parcă și-ar fi văzut regatul sub flăcări, dar chiar și așa ochii verzi, buzele moi, obrajii ridicați și bărbia fină erau impecabile. (p19) Im-pe-ca-bi-le.
Aredhel dormea ca un bebeluș în plină creștere (p24). Există bebeluși care nu sunt în plină creștere?
Lianele verzi erau splendide (p30) Splendide rău sau se putea și mai splendide?
Amon văzu săgeata cum venea înflăcărată spre pieptul său, ca un vultur urmărind prada care aștepta să fie devorată[…] Sângele se prelingea din el ca un râu de taine înflăcărat. (p34) Totul este înflăcărat.
Își simți capul ca și cum ar fi fost străpuns de o suliță cu lama rece (p47) Se știe că o suliță cu lama caldă nu cauzează atâta suferință.
și să faceți ca moartea mea și a tuturor soldaților căzuți să nu fie risipită-n van, ca nisipul din Marea Abisului! (p53) Dublă metaforă/comparație
Erau doi soldați imperiali lipsiți de plăcerile trupești de un car de vreme (p50) Priapism la dublu.
Răsunară tropăiturile unui convoi de călăreți venind pe drumeagul din fața zidului, spre ei. (p56)
Războiulețul ăsta s-a încheiat. Ce-i drept, a durat el cam mult, cinci sute de ani, dar au capitulat (p59). Dacă un “războiuleț” se întinde pe cinci secole, un război durează (zeci de) milenii?
Îndemânarea sa înnăscută atunci când era vorba să mânuiască un obiect ascuțit în lupta bărbătească de corp la corp (p68) Ce înseamnă luptă bărbătească?
Un miros de ezitare le trecu pe la nări atunci când cei doi soldați din față le făcură semn să intre. (p74) Din seria “avea un gust nehotărât”.
Creatura se prăpădi și slobozi un strigăt de agonie. În cele din urmă, fu doborâtă de atingerea morții. (p89) A murit, a agonizat și apoi a murit?
Fugarii se opriră, ca și cum ar fi prins rădăcini (p91) Paralizie temporară în toată splendoarea ei.
și îl aruncase într-un hău cât trei nopți de adânci (p96) Corect nu e “adânc”? Nu adânc cât noaptea, ci cât trei? Care e limita de adâncime cu această unitate de măsură?
Noaptea se așternea asupra lor ca zidurile unei temnițe în jurul condamnatului (p106) Noroc că mă simt liber în fiecare dimineață.
Își încleștă mâinile pe fundul rotund ca doi obraji ai copilei aflate în patru labe în fața sa, copleșită de plăcere, ca un prunc mângâiat de mamă (p114) Ce mama naibii?
Charlemagne o azvârli într-o parte, privind-o măreț, ca pe cârpa folosită când își lustruia sabia pregătită de război (p114) Eu nu mă uit niciodată măreț la buretele de spălat vase.
Charlemagne se tolăni în pat și adormi liniștit ca un pui de dragon (p115) Doar iepurii sunt vigilenți.
era sămânța calului, folosită de cei avuți pentru potență (p115) Doar bogatii aveau cai? Sau rețeta era secretă?
Imaginează-ți o moarte fără viață (p116) Chiar pot.
Ca desert alese ceva diferit. O prăjitură nemaiîntâlnită la masa de dimineață. Luă o felie și o admiră în farfuria sa, de parcă ar fi fost înseși boașele lui Lucifer (p119) Ce-i drept, putea fi un ecler sau o pricomigdală.
Într-adevăr, prăjitura era delicioasă. Mai ceva ca vaginul umed al unei ușuratice (p119). Totuși era o savarină?
Charlemagne îi aplică un picior în burta lui Plovius (p124)
Un iz suav de vanilie, migdale și cafea se ondula înduioșător în înaltul dormitorului (p125) Lirism la cote înalte.
Horcăind, creatura, cât șapte nopți de înaltă, făcu un pas în față (p148) De ce nu putea fi cât șapte nopți de adâncă?
Privi cum unul dintre ostașii din Gardă era împuns, fără milă, chiar în inimă de către cornul de gheață (p152) Doar doctorii te împung cu milă în inimă.
necheză ca și cum ar fi fost un animal de pradă (p153) Ce să aleg, lei care nechează sau cai ce mănâncă gazele?
când ciocnise cu Shiva. Aceasta stătea cam indispusă, cu botul între sâni, studiindu-și soțul bezmetic (p171) Nu doar că sânii încep din obraji, dar sunt dispuși în așa fel încât te poți uita printre ei la alte persoane.
Fără pic de emoție în grai, ea zise: Te las împreună cu fufele tale! Trebuie să apară! (p173-174) Probabil că la scenele în care Shiva este emoționată autorul va folosi zeci de semne de exclamare.
Cu o smucitură atentă (p201) Bine că nu gingașă.
micul târf (p204) Genial!
Torgot se temea, dar nu îi era frică. Ciudat sentiment. (p210) Chiar că ciudat.
și o fustă țesută din lână ce avea o ornamentație simplă. Pe cap avea o năframă ornamentată pe margini. (p229) La meteo se anunță pentru mâine precipitații simple.
dar maxilarele proeminente, în asociere cu obrajii îmbujorați, îi ofereau un aspect intim. (p236) Adică?
Se felicitară pentru succes (p241) Cum?
Căluții de mare nu lipseau nici ei din decorul râului. (p244) Râul cel fermecat cu apă sărată.

8. Distanțe/geografie.
Pe pagina oficială a seriei am găsit o hartă ce ajută la definirea unor repere spațiale. La un moment dat aflăm că distanța dintre Moldum la Gorgothya poate fi parcursă pe jos în doi ani. Un calcul lejer arată că cinci kilometri pe oră x șase ore pe zi x 300 de zile pe an = 18.000 de kilometri, adică mai mult decât dublul distanței dintre București și New York. Cum se administrează un astfel de imperiu? De aceea un “războiuleț” dureaza 500 de ani?
Mai mult, ni se spune că timpul necesar pentru o astfel de călătorie se înjumătățește dacă se zboară cu un grifon. Ori pasărea are viteza unui tramvai (din București), ori mersul pe jos este aici foarte rapid.

9. Descrieri (extrem de) sexiste.
Aproape fiecare personaj important are parte de o prezentare (ce respectă cam același tipar) imediat ce apare în peisaj – Kinnunen (p60) sau Vilnius (p67). Caracterizările în sine intră la “așa nu”, dar ce m-a deranjat a fost modul în care sunt prezentate personajele feminine. Sexism.
– Aredhel Aldarion: Pantalonii maronii din piele îi stăteau mulați pe picioare, scoțându-i mai bine în evidență fundul bombat și pulpele apetisante.[…] Sânii rotunzi și proeminenți stăteau să-i sară afară din corsetul mulat pe trup. (p19)
– Shiva: Avea obrajii proeminenți și un nas rotund, drăgăstos. Orice bărbat și-ar fi dorit-o în dormitor. Avea niște coapse moi și un fund lat. Sânii ei, ca două ghiulele de tun, atrăgeau privirile tuturor. Purta veșminte catifelate, o bluză subțire, transparentă și o rochie de satin. (p60)
Ryo înțelesese de pe expresia fermecată a chipului ei că era un bărbat bine și i-o trăsese ca o brută. (p74)
Atingerea delicată a fundului bombat al fetei brunete, cu părul prelins până-n dreptul posteriorului, cu buzele mari și cărnoase ca două labii ale unui vagin umed, obrajii rumeni, sânii jucăuși și tari ca doi pepeni, îl excita pe Charlemagne și mai tare (p125)
Ăsta e vreun prăpădit care și-o freacă în fiecare seară și dimineață, cu gândul la un vagin strâmt și umed (p170)
Iar scenele de sex nu au deloc un impact narativ.

10. Comportamentul personajelor
Nu există vreun personaj care să se poarte conform vârstei lui. Toate sunt retardate sau au mintea unui copil. De la Shiva și Filumen (regina și fiul) ce cară un soldat leșinat (p67) și reacțiile de copil răsfățat sau nesăbuit ale lui Kinnunen (p69), respectiv Vilnius (p96), până la penibilitatea antrenamentului din sala de forță (p121), a luptei dintre Charlemagne și Plovius (p123), a scenelor de sex (p126), a confruntării cu unicornul (p153).
Paginile 134-135 sunt delicioase – regele fugar Amon, alături de Torgot, tovarășul său, și alți opt oameni fug de dușmani. Apar în discuție modalități de răzbunare. Torgot spune că dorește să-și refacă tribul în vederea unei riposte. Amon își arată vârsta mintală de cinci ani (și nici Torgot nu e mai prejos): “Dar cum putem să ne înmulțim și să…[…] Și să fim puternici din nou? Să fim mai numeroși? Torgot privi înapoi, spre a se asigura că nimeni nu le ascultă conversația, apoi întrebă: – Avem două femei cu noi, nu?”

Dumneseule™.

Bonus:
Trecu de ziduri în grabă și le ordonă celor din gardă să instaureze starea defensivă de urgență (p37) De ce abia atunci, după o luptă întreagă?
Amon era presat de timp. Trebuia să ia o decizie. Stătea tăcut ca o statuie și analiza situația cu minuțiozitatea unui sculptor în marmură. (p44) Presat sau presat?
Iar în legătură cu Pergamentele astea, pe care te rog să le strângi de pe masă și să le îndeși bine înapoi în traistă, să le ții departe de ochii oricui. Ți-aș sugera să le făurești o gaură în podea, sub șipcă de lemn, și să le ascunzi acolo, unde doar tu vei ști. Din partea mea, poți să le ascunzi și-n tavan, ori în pământul din spatele casei. În orice caz, cum consideri (p238) vs Ar fi fost mai înțelept să găsească locașul Pergamentelor în pod, dar, la insistențele lui Torgot, în cele din urmă Amon decise că cel mai bine era să le ascundă sub o șipcă din podeaua aflată sub patul din dormitor (p240) Nu e ca și cum Gildor Seregon, autorul sugestiilor, ar fi avut apoi multe locuri de căutat dacă ar fi vrut să fure Pergamentele…

11. Altele.
– comandantul Gărzii apare la p35 și moare la p66. Deși nu are nume, e prezent în mai multe pagini ca Aredhel Aldarion. Bine că aflăm numele unor oșteni/soldați care supraviețuiesc timp de câteva paragrafe: Humilus și Thadius (p98) ori Blegg (p110).
– Auzit-am de voi, dar chipul și înfățișarea voastră îmi erau străine (p220) vs Îmi pare rău că nu te-am recunoscut, dar arăți tare schimbat pentru titlul tău de rege. (p224) Dragonul Azug este autist.
Cei doi erau călare pe calul cu care reușiseră să fugă din Gorgothya, furat de la un cavalerist imperial (p100) vs Micul Tăuraș – așa se numea calul lor – era epuizat (p105). Poate îi găsiseră între timp certificatul de naștere.
Arhitectura clădirilor sale făcea din Gorgothya cel mai frumos și atractiv oraș din Ținuturile de Veci. Încă un motiv pentru care imperialii doreau dintotdeauna, cu ardoare, să pună stăpânire pe el (p15) vs Privită din interior, după război, Gorgothya arăta precum un câmp de flori arse. Cadavre împuțite, împrăștiate haotic, pretutindeni, cădiri dărâmate, arse, distruse, transformate în ruine (p59) Măcar Palatul a rămas (cumva) neatins (p69) – ce convenabil.
Așteaptă-mă aici, iar când îți fac semn, fugi spre mine și nu-ți întorci capul în nicio parte! Aredhel îl zgâlțâi de umeri. Hei, Fibon! M-ai înțeles? (p57) vs Apoi, neascultând sfatul reginei, Fibon îndrăzni să întoarcă capul: toți cavaleriștii goneau săgeată după ei! (p58) Contextele sunt diferite, dar ce mai contează?

Evident că pagina Goodreads a romanului are un scor perfect, una din notele de cinci stele fiind acordată chiar de autor. Însă este cea mai proastă (publicată) carte (fantasy) citită de mine vreodată.

Dezastru™. Total.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Expurgo

May 29, 2019 1 comment

Expurgo este o flawed utopia cu frânturi de cyberpunk, biopunk și satiră, parțial documentar, parțial live action, explorând implicațiile sociale, politice și economice ale noii Lumi Luminate, însă mai presus de toate, este o carte-manifest care trasează coordonatele unui univers reconstruit în jurul ideii de cultură. Într-un fel, un Fahrenheit 451 răsturnat, cu influențe de Orwell, Huxley și Philip K. Dick.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Nu ai cum să nu remarci munca de documentare depusă de autor (am folosit dicționare online și Wikipedia nu de puține ori), naturalețea firelor narative, precum și modul în care unele idei capătă forme originale. Ce am scris în urmă cu zece luni după parcurgerea volumului de povestiri Arlequine rămâne valabil și în cazul de față.
Încă o dată mi-a plăcut claritatea lumii imaginate de autor, firescul și autenticitatea dialogurilor, precum și etalarea unor dileme morale care, deși deloc originale, sunt în continuare de actualitate.

Însă totul se desfășoară în 167 de pagini, dintr-o singură perspectivă narativă (la persoana I), așadar compromisuri. Primele capitole sunt un infodump uriaș. Nu ai cum să trezești sau să oferi emoții când totul este prezentat ca un documentar. Mai ales când există fragmente ce anticipează direct acțiunea care, golită astfel de potențiale surprize, se derulează doar ca un pretext pentru un deznodământ deloc zguduitor.
Deloc impresionant deoarece nu am găsit protagonistul principal (de fapt, cam singurul personaj, celălalte două sunt cel mult schițe) destul de interesant încât să îmi pese prin ce trăiri trece. Cum aș fi putut altfel dacă tot ce știu despre II-22 este prin intermediul spuselor lui? Nimic din ceea ce face sau gândește nu iese din tiparul în care se încadrează singur, adeseori pe pagini întregi.

La fel ca în Arlequine, se abuzează de interminabilele enumerații și apoziții rezultând monstruozități ca cele din paginile 123 și 165. Sau informații a căror relevanță contextuală este nulă: “A trebuit să spargem ușa. Primul lucru pe care l-am băgat de seamă a fost mirosul greu de ceapă călită, amestecat cu fum de setaria. L-am fugărit până la etajul superior și l-am prins pe acoperiș, când acesta se pregătea să sară pe acoperișul casei vecine” (p28), “Eram conștient că era atractivă, cu atât mai mult în costumul de interogare din totum, – înlocuitorul neoprenului și al nailonului balistic -, gri, cu centrii nervoși marcați prin fâșii oranj și punctele de presiune prin petice albe” (p38).
Mai lipsesc virgule pe alocuri (“Muncitorii, nu filosofii sunt coloana vertebrală a omenirii” – p21), unele cuvinte au scăpat de corectură (“Nu avem ambiții sau orgolii, ci o calamitate deplină. Nu ne enervăm niciodată, nu cunoaștem furia” – p30), dar deranjante sunt câteva concepte tehnologice fie prea arhaice pentru perioada în care are loc acțiunea: “disc dur” (p19), “hard-drive” (p98), fie cu iz de magie – totumul (p18) și virusul Y1 H8848 (p150).

Dictatura intelectualilor este o temă care poate fi abordată și cu umor, iar George Cornilă nu ratează ocazia, fie prin alterarea sau modificarea unor sensuri (toroipanii sunt “cei care îi violentează pe intelectuali” (p40), opozanții regimului ascultă “manules” (p23)), fie prin ironii fine (“S-a întors cu un televizor. Și acela a adus sfârșitul” (p162), “pe care” (p134), sau mineriada din paginile 140-142).
Structural, Expurgo este doar o satiră (grosieră) ce îngroapă sub găleți de infodump o simplă povestire cu un final ambiguu în relevanța sa.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan – Un strain in Regatul Assert

March 20, 2019 2 comments

Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan reușesc cu acest roman un tur de forță scriitoricesc. O poveste decupată dintr-o lume fantastică, minunat decorată de aparate acționate cu abur, după cea mai strictă rețetă steampunk, cu magie și legende, scrisă spre încântarea cititorilor de orice vârstă, a iubitorilor de fantastic, dar, totodată de tehnologie și istorie.

Katarina, Greta și Anelis sunt ursitoare, menite prin naștere să influențeze destinul unor personaje de rang înalt și, implicit, al Regatului. Ele însă nu sunt nici eroine și nici adolescente răsfățate din clasele superioare. Cu toate acestea, prin istețime, compasiune și un pic de magie, reușesc să câștige respectul și aprecierea întregului regat. Aventurile prin care trec ne țin cu sufletul la gură, făcându-ne, de multe ori, să ne întrebăm cum am acționa noi în astfel de situații.

Un roman-reflecție asupra naturii omului, asupra societății în general.

Daniel Timariu

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Un strain in Regatul Assert, nu doar că este un roman cu o scriitură ce denotă experiență, ci și îndrăznește să prezinte o lume destul de aparte în care magia și tehnologia se întrepătrund pe un fundal steampunk. Destul de mult peste ce se scrie la noi. Descrieri cuprinzătoare, deși uneori sumare, infodump introdus mai mult sau mai puțin subtil, dialoguri care împing acțiunea sau oferă informații ce adaugă atât substanță, cât și culoare firului narativ. Există și un strop de umor, sub formă de referințe, nume sau întâmplări.
Personajele sunt clișee, dar nu poate fi negată diversitatea lor – paralela dintre cele trei fete e făcută cu eleganță (de două ori), iar numărul miturilor folosite este impresionant.

Și totuși… A durat aproape o zi să îmi dau seama ce am simțit că este greșit, ce nu a fost în regulă ceva timp după ce am întors ultima filă. Un strain in Regatul Assert se citește ca un basm, în care personajele pozitive cunosc doar dureri ale căror suferințe nu capătă valențe tragice reale, iar cel negativ e total insipid (în romanul de față mai suportă și povara anonimatului cel mai obscur).
Comportamentele puse în șabloane grosiere nu au cum să surprindă – exemplul concret îl reprezintă apropierea dintre Jeleznaia și Arlington care este total previzibilă.
Pe de altă parte, autorii au încercat și oarecum reușit să creeze trei personaje interesante atât prin deosebirile și asemănările dintre ele, cât și prin dinamica relației pe care o dezvoltă împreună. Trei medii diferite, trei seturi de personaje secundare, trei (nuanțe de) culori, trei firi distincte – s-a muncit.

Din miezul deznodământului ușor-amărui ia naștere morala(?) că dorința de depășire a condiției sociale, justificată sau, poate fi strivită cu o naturalețe aspră de greutatea binelui general. Un mesaj puternic prin contrastul cu seninătatea lumii create de Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan. O lume în care mor (doar) câteva personaje fără vreo însemnătate majoră, tensiunea nu trece niciodată peste o limită joasă, iar miza supraviețuirii, conturată în pregătirile de război și războiul în sine (mod de desfășurare, nelipsitele orgolii și eroisme prostești), nu capătă o formă credibilă, căci nu poate exista vreun pericol când antagonistul are un rol pasiv și stupid. Servește doar pretext pentru ideea de mai sus.

Nu ajută nici că încă mi-e clar ce am (nu) am înțeles pe alocuri. De ce sfera cu doisprezece brațe se regăsește în două locuri, ce simbolizează? De ce cei doi din peșteră s-au răzgândit? Ce este Făt-Frumos prințul Ion Jon? De ce se simte atât de forțată schimbarea Katarinei? De ce conceptele tehnologice sunt subordonate acțiunii și nu au mereu o logică internă?

La fel ca The Night Circus de Erin Morgenstern, Un străin în Regatul Assert este un roman scris cu meșteșug, dar care transmite emoții sabotate de personaje și întâmplări anoste.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Alexandru Lamba – Singurătatea singularității

February 20, 2019 4 comments

Și rămânea și problema fricii. Ea tindea cel mai ostentativ să dea dreptate treziților, ea singură fără nicio posibilitate de a fi explicată. De ce aveau frică de întuneric? De ce nimeni nu străbătea coridoarele negre de unul singur? Nu exista vreun pericol, totuși indivizii tindeau să se grupeze în beznă. Măcar doi, niciodată unul singur. Simpla prezență a altuia oferea un confort suficient pentru a înfrunta ceea ce unuia singur îi dădea fiori. De ce avea asemenea condiționări o formă de viață care se născuse în beznă?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

O colecție de nuvele sau de povestiri? Ambele, căci deși povestirile au în mare parte un înțeles de sine stătător, ele sunt îmbinate în câteva fire narative independente, spuse fie din altă perspectivă, fie separate de intervale de timp.
Focurile lumii celei noi se termină în coadă de pește, mai exact fără vreo explicație satisfăcătoare pentru cele întâmplate. Răsfoiesc paginile, poate mi-a scăpat ceva. Se pare că nu, astfel că încep următoarea povestire ușor iritat. Nemulțumirea îmi dispare când descopăr că povestirile grupate sub titlul ce definește acest volum au legătură (chiar dacă indirectă) cu cea de dinaintea lor.

Aceeași surpriză am avut-o și când am trecut de la Cei credincioși la Vid fandango. O mică referință strecurată discret și iată!, cele două capitole (?) se desfășoară în același univers. Este o tehnică a cărei elegantă, dată de modul în care sunt prezentate evenimentele (POV-uri diferite), vine la pachet cu furnizarea unei imagini de ansamblu creată de felul în care se întrepătrund povestirile din interiorul capitolelor (acolo unde este cazul). Ceva în genul conceptului de meta din jocurile video.
Sunt curios dacă textele respective au fost scrise de la început cu această intenție de subordonare sau mai întâi separat, apoi unite. Oricum ar fi, rezultatul este de apreciat.

Un alt plus este scriitura aproape ireproșabilă – de exemplu, primul paragraf al cărții ar putea fi un etalon pentru destui autori români cu experiență. La mici excepții intră vreo două exprimări dubioase și câteva fragmente în care se abuzeaza de expozițiune prin intermediul dialogurilor.
De remarcat și temele variate și de actualitate, precum și accesibilitatea textului – noțiunile ceva mai dificil de înțeles pentru cine nu e familiarizat cu genul SF sunt explicate clar și concis, ba chiar și cu un strop de satiră. Mi-a plăcut.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Cele mai frumoase povestiri SF&Fantasy ale anului 2017

November 30, 2018 1 comment

Dincolo de ideile SF mirobolante, dincolo de lumile fabuloase ale fantasy-ului, vom avea în fața ochilor tot niște povești, scrise în limba română de scriitori care, înainte de a fi autori de science-fiction sau/și fantasy, ar trebui să fie, în primul rând, scriitori, adică autori de texte frumoase, plăcute la lectură, care să-ți dea satisfacția unor înșiruiri de cuvinte cum nu sunt altele, autori ai unor fraze care să te urmărească mult după ce ai închis cartea sau ai terminat de citit povestea.

Michael Haulică

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Dintotdeauna mi-au plăcut “best of”-urile (literare). Nu îmi aduc aminte să fi fost dezamăgit vreodată. Chiar și în cazurile în care apar criterii etice (gen diversitate în diverse aspecte) sau subiective, tematica acestui format și numele antologatorului ar trebui să asigure cititorii că urmează să parcurgă texte cel puțin decente comparativ cu restul povestirilor publicate în respectivul an.
Nici povestirile din cartea de față nu fac abatere, căci scriitura tuturor este ireproșabilă.

Citisem anterior două povestiri – în Lazării șoselelor am apreciat încă o dată atenția la detalii a Cezarinei Anghilac, precum și cinematografia scenelor, iar Chiasm este una din cele mai bune povestiri ale lui George Cornilă incluse în Arlequine.
Nici restul autorilor, cu două excepții (Laura Sorin și Silviu Genescu), nu îmi sunt necunoscuți. M-am reîntâlnit cu vocabularul desăvârșit al Cătălinei Fometici, ingeniozitatea lui Liviu Surugiu de a face credibile cele mai nebunești concepte, dialogurile dezordonate și totuși coerente ale lui Andrei Gaceff, sau scriitura corectă din povestirile Teodorei Matei și ale lui Lucian-Dragoș Bogdan.

Cel mai mult mi-au plăcut paginile scrise de Miloș Dumbraci. Din nou o lume fascinantă creată cu meșteșug și deja obișnuita și totodată surprinzătoarea întorsătură de situație de la final. Cea mai bună povestire a antologiei. Acum sunt și mai nerăbdător să citesc Cronicile Kanjerilor, Cartea Întâi: Flamura Neagră, primul roman (fantasy) al autorului.
De menționat și textele scrise de Laura Sorin, Ioana Vișan, Daniel Timariu și Silviu Genescu – dovezi că unele idei au o multitudine de abordări (bune).

Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017 reprezintă o recomandare solidă, mai ales pentru cine ia contact pentru prima dată cu starea actuală a literaturii românești de SF&F. Se poate și mai frumos? Întotdeauna.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Adrian Mihălțianu – Apusul (Seria Terra XXI, partea a II-a)

October 31, 2018 1 comment

Nimic nu prevedea furtuna din primavara lui 2058. Nanitii invinsesera cele mai crunte boli, omenirea ajunsese pe Marte, iar tumultul terorist de la inceputul secolului fusese dat uitarii.

Cei mai puternici oameni de pe planeta, membrii Societatii, incep sa se teama de mecanismele pe care ei insisi le-au pus in miscare: orasele circulare, IA-uri cu puterea a zeci de milioane de creiere umane, o retea secreta de tineri cu abilitati telepatice si, mai ales, diferentele ideologice despre cum sa faca lumea mai buna inainte de contactul cu o civilizatie extraterestra.

Semnele sfarsitului existau. Dar furtuna i-a prins pe toti, buni sau rai, oameni sau ciborgi, batrani sau tineri.
Cine va mai ramane dupa Ziua Judecatii?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Marea problema pe care a avut-o primul volum al acestei serii a fost dezvoltarea insuficientă a personajelor. Cauze? Viteza de derulare a evenimentelor, corelată cu lunga perioadă de timp în care ele au loc, precum și omniprezenta expozițiune. Care ar fi fost soluția? Probabil o dublare/triplare a numărului de pagini însoțită de o temporizare a acțiunii.

Sunt peste 600 de pagini în Apusul, așadar aproape dublu față de Epoca Inocenței care are 350 de pagini. Acțiunea, ce are loc la 12 ani de la întâmplările din prima parte, se desfășoară în câteva zile, astfel că personajele au mai mult timp să respire, să-și manifeste trăirile, să construiască sau să dezvolte relații narative. Expozițiunea este mult mai subtilă și nu se întâlnește aproape deloc în dialoguri (interioare sau nu). Mai mult, acțiunea, cu mici excepții, decurge mult mai rapid și la o scală mai mare.

În Epoca Inocenței mi-au plăcut cel mai mult luptele din capitolul Avanpostul 10 și porțiunile în care este prezentată cursa colonizării lui Marte. Ritm perfect, dramă, suspans la cote maxime și întorsături de situație. În Apusul, toată această combinație definește aproape fiecare pagină. Am citit aproape dintr-o suflare toată cartea; după primele capitole am renunțat să mai scriu notițe – știam că o voi reciti.
Miza a crescut cu fiecare capitol, cu fiecare atac, fentă sau trădare comise de președinți de țări, anturajul lor, IA-uri, oameni din umbră, militari, astronauți ori fanatici (religioși). Bine construit suspansul până la ceea ce eu am numit Marea Dezvăluire.
Cu ce nu prea m-am împăcat a fost modul în care a început să fie rezolvat deznodământul (p456, p464), din punct de vedere științific, nu literar. Pur și simplu, mi s-a părut trasă de păr soluția aleasă pentru realizarea finalului, de altfel potrivit și meritat. În schimb, am înghițit partea cu telepatia, cumva autorul a făcut-o credibilă, nici măcar nu a încercat să explice cum/de ce se întâmplă, pentru că nu era nevoie.

Bine, aici a fost și oarecum simplu, deoarece, repet, expozițiunea gen documentar aproape că lipsește, iar pe cea prin intermediul dialogurilor am întâlnit-o doar o dată (p26). Diverse amănunte sunt introduse subtil (Emaar Tower (p17), avioane cu propulsie electrică (p22), prioritate în trafic în functie de costul călătoriei (p27), destrămarea UK și UE (p30), mlaștinile din sudul Moldovei (p186), opt miliarde de oameni pe Terra (p411), USS Ares (194)); conceptele științifice sunt introduse elegant sau evoluează din cele din primul volum (Trelcogel (p16), hyperloop (p17), interfață Mint (p25)); există referințe culturale strecurate finuț (p193, 213), inclusiv legate de Disney/Star Wars (p9-11, 424, 585); informațiile de fundal apar elegant (p426-427, 432, 439, 561).
Bonus: la p558 am dat peste “prin intermediul unor breșe găsite în rețeaua de panouri fotovoltaice din Mongolia” – ce să vezi, ceva asemănător s-a întâmplat deja în realitate.

Ce am găsit insuficient explicat sau lipsit în bună de parte de credibilitate: încărcăturile imposibil de detectat din baza militară din Polonia (p23), detaliile privind nașterea și ascunderea existenței rețelei PSI (p140, p145), un scenariu de război neanticipat de Shen (p453), transformarea lui Adam Andrews (p456) sau existența “mecanismelor hormonale și electrochimice” (464). Greu de crezut și gradul de succes al infiltrărilor militare dintre cei patru mari rivali: SUA, Europa, Rusia și China.
La scăpări mai trec “- Băi rus împuțit” (p8), “care păreau că-și urmează propriile agende” (p105), “momentul care îl umplea de groază pe Duncan și pe acoliții din NAR” (p410), folosirea scării Celsius în loc de Fahrenheit (p158). Și aici sunt prea multe puncte de suspensie, folosite atât pentru ironii ori aluzii, cât și pentru sporirea suspansului (p266, 308, 316). Pănă și IA-ul le utilizează (p233)…
De asemenea, semnele de exclamație sunt fie în exces, fie aparțin naratorului (p248, 346).

Spre deosebire de Epoca Inocenței, în Apusul, IA-urile au un rol crucial. Numărul lor a crescut – pe lângă Genie X (varianta îmbunătățită a lui Genie din prima parte), roluri importante au și sus-menționatul PSI, Dukh, Ares, Eagle, Shen, Yinghuo sau Angela. Sunt IA-urile principalelor națiuni angrenate în războiul geopolitic și conflictul de pe Marte. Și nu doar raționează, ci și iau decizii tot mai importante, iar colaborarea cu oamenii care le controlează sau ar trebui să le controleze se modifică treptat (Ares – p226, 231, 233; Yinghuo – p462, 465; Shen – p450, 453-454, 505, 568, 596).
Multe capitole sunt fabuloase – de exemplu, în Waiting for the Night, interacțiunea dintre Edwards și IA-ul PSI este magistrală prin naturalețea dialogurilor dintre cei doi; în Tora! Tora! Tora!, acțiunea începe să capete proporții epice; Black Celebration este mai mult decât impresionant – au fost fascinante procesele de raționament ale lui Shen din spatele alegerilor morale pe care le face.

Aștept cu maxim interes următorul volum. Dacă va fi cel puțin la fel de bun, sunt aproape sigur că vom avea o serie SF/de anticipație autohtonă despre care se va vorbi ceva vreme. Muncă (imensă) de documentare, scriitură tot mai elegantă, acțiune furibundă cu impact (post)apocaliptic – ce să nu îți placă?
Felicitări!

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Cătălina Fometici – Imperiul de sticlă

September 26, 2018 Leave a comment

Alma, Ucigașul de Demoni, prințesă a dinastiei Elweise din Aakra, conducătoarea de drept Asworului se trezește după o mie două sute de ani pe patul unui spital modern. Cine este ea, ce destin neîmplinit a aruncat-o peste timp, într-un prezent atât de diferit de lumea ei și totuși confruntat cu aceleași pericole? O intrigă construită cu măiestrie, o poveste complexă, într-un univers eroic și melodramatic totodată. Prințesa Alma trebuie să facă față unor încercări grele, prinsă într-un păienjeniș de secrete, comploturi și ambiții personale ale unor entități din vechime, vrăjitori, demoni și oameni, în confruntare cu prezentul, la fel de întunecat.

Daniel Timariu

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Prologul e aproape impecabil. “Aproape” pentru că nu m-am putut împăca cu prezența câtorva puncte de suspensie – voi vorbi mai târziu despre asta. Puțini autori știu să delimiteze clar acțiunea, atât spațial, cât și temporal. “Erau cinci cu toții. Unul se postase în capătul scărilor, lângă ușa baricadată cu două zăvoare; alții trei, mai jos, cu mâinile încleștate pe arme, schimbau din când în când priviri întrebătoare cu cel care făcea de pază” (p5-6).
Plus infodump introdus elegant și descrieri limpezi și vii: “Afară, în amurgul cenușiu, orașul zăcea ca o vietare rănită, cu intestinele-i de sticlă și oțel la vedere. Zgomotul traficului încetase de câteva ceasuri; nici trecătorii, cu mișcările lor mecanice, ordonate și cu ochii lor care nu clipeau, nu se mai aflau pe străzi. Se auzeau, în depărtare, pașii cadențați ai Pretorienilor, ordine scurte și răspunsuri date în cor de voci groase. Doar ei puteau ieși la ceasul ploii; costumele lor argintii erau concepute special pentru-i proteja.” (p10)

După cum se poate observa și din descriere, personajul principal apare într-un viitor mai avansat în unele privințe ca prezentul nostru. Chiar eram curios, având în vedere grosimea cărții, câte pagini a folosit autoarea pentru a arăta acomodarea Almei într-un timp științifico-fantastic (sâc!) pentru ea. La limită sunt “mașinărie” și “aparat” (p19), precum și “calmant” (p20) și “cabluri” (p27). Autoarea încearcă să repare în josul paginii 28, însă am dat peste următorul paragraf al cărui moment se desfășoară la “de cinci ori șapte zile” după contactul Almei cu viitorul: “Dar mi-au adus și altceva. Pe lângă cărți și documente, mi-au lăsat imagini mișcătoare ce rulau pe un ecran mare cât perete”. (p29) De ce ai folosi un vocabular medieval/fantasy alături de un neologism (dubios în acest context) pentru a explica un altul la fel de contemporan?
Mai mult, aceeași modalitate de exprimare o are și Roderic, un personaj care trăiește în respectivul viitor: “Putem, de pildă, atașa membre noi, mecanice unui trup ciuntit, fără a lăsa vreo urmă de rană sau de cusătură; și arată atât de natural, încât ai jura că omul s-a născut cu acea mână sau cu acel picior!…[…] Am reușit chiar un experiment foarte interesant acum, recent; i-am construit un geamăn unui om aflat în moarte clinică și criogenizat de mai mulți ani; am adunat gândurile și amintirile mortului și le-am transferat în trupul cel nou”. (p39) Bonus: “Vehiculul argintiu și pătrățos în care am fost invitată să urc, al doilea dintr-o coloană de patru, îmi dădea o stare de neliniște. Zgomotul motoarelor m-a făcut să tresar, mirosul înțepător de combustibil mi-a stârnit un început de greață.” (p43)
E ciudat cum Alma poate să înțeleagă ce este un ecran, criogenia sau motor, dar nu (se) folosește “film”, “clonă” sau “autovehicul”.

Nu am înțeles nici cum de (mai) există bărci cu catarg (p121) într-un univers cu tehnologii avansate: “Un zgomot de pași mă face să tresar. Mai aproape, mai aproape. Ei vin. Încă nu-i pot vedea, dar îi aud, îi simt; piele și cauciuc încins frecându-se de nisip, respirație întretăiată în aerul deja fierbinte al dimineții, ecouri de voci suprapuse și hohote de râs. Fum de țigară. Aburi de cafea de contrabandă și de ceai ieftin, amestecat cu te miri ce.” (p14). Iar la p177 am găsit o trimitere (cel puțin teoretică) la bombe atomice…
La fel de confuz am fost și când am încercat să plasez spațial și temporal lumea în care aterizează Alma. Să fie Pământul nostru? Nu are cum, dacă ar fi existat vreodată elfi și demoni, amintirea lor nu s-ar fi pierdut în “mai bine de doisprezece veacuri”, deși autoarea a vrut să mă convingă de contrariul, punctând, nu o dată, că acest lucru a fost posibil prin prisma lipsei de documente și a mențiunilor istorice, precum și prin statutul de legendă pe care l-au căpătat evenimentele din trecutul Almei…
Să fie altă planetă? Să zicem că da, însă am dat peste “Ca zei antici, abandonați într-un Olimp plin de praf și paragină, care știu că ai murit și că fără ei nu poți exista.” (p27) Mitologia greacă călătorește printre galaxii.

Partea cu maestrul, instructorul de luptă Benjo. Mi-a plăcut rivalitatea dintre cei doi cu o tentă de respect reciproc, până când a apărut din senin o (așa-zisă) tensiune sexuală: “Părea oarecum absent, dar a ridicat capul când Roderic a menționat antrenamentele și privirile ni s-au întâlnit. Cunoașteam acea privire, o văzusem de atâtea ori în trecut. Eu însă știam și cum se termina acest joc, el nu, și asta făcea lucrurile mult mai interesante. I-am zâmbit. Nu zâmbetul meu obișnuit, rece și sfidător, ci unul blând, cald, aproape timid. Acesta îi plăcea. În fond, era bărbat înainte de toate…”. Nici un semn până atunci cum că Benjo ar fi dorit-o pe Alma… Ba, chiar aflăm că, cumva, l-ar și fi cucerit (spoiler): “Pot presupune și că te-ai hotărât să-l elimini după ce ți-ai dat seama că nu-ți este de real folos, că l-ai sedus degeaba și acum te simți trădată”. (p158)
De altfel, acest procedeu de a insera credibilitate forțată se întâlnește și la pagina 151, unde Roderic motivează cititorului eroarea de raționament făcută de Alma prin: “-… Dar, în sfârșit, chiar și cei mai buni dintre noi ajung să comită greșeli stupide…”.

Ziceam de punctele de suspensie. Sunt atât de multe (cel puțin una în aproape fiecare pagină), încât strică până și vorbirea indirectă. Plus că le găsești în abundență și în dialoguri, ba chiar și restul personajelor le utilizează, nu doar Alma. Toți vorbesc în aluzii sau subînțelesuri, cu întreruperi… (sâc!).
Morwenna… O vrăjitoare, ale cărei puteri se manifestă doar când trebuie să avanseze acțiunea, nu când e logic. Aparent, poate opri o inimă pentru câteva secunde, însă doar dacă e inima Almei.

Am remarcat omagiul adus Căderii Constantinopolelui (p87), cu tot cu focul grecesc (p104). Îmi place și vocabularul folosit, care este desăvârșit în scenele fantasy. Dar este aproape imposibil să derulezi armonios într-o carte de 200 de pagini o astfel de acțiune continuată într-un viitor (relativ) modern. Un timp în care și celălalte personaje, deși contemporane respectivei perioade, vorbesc ca și cum ar fi apărut și ele din trecut la un moment dat.
Ce părere o fi avut editorul?…

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Arlequine

August 29, 2018 5 comments

Arlequine este rodul unui deceniu de insomnii, vise, întâmplări și călătorii. O urzeală de amintiri crezute pierdute, povești auzite, personaje urmărite sau de care s-a fugit, arhaic și contemporan, mitic și profan. Frânturi de lumi, din metropolele europene cu iezmele și otrăvurile lor, prin cătune uitate de lume, până în junglă, taiga și deșert, unde bântuie fiare așteptând să fie găsite sau să iasă la iveală din străfunduri de om.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Cele 22 de povestiri sunt împărțite în patru categorii ce reflectă (într-o oarecare măsură) temele abordate de George Cornilă între 2008 și 2018: Iezme, Fiare, Otrăvuri și Lumi. Mi-a plăcut că fiecare text are trecută la sfârșit perioada în care a fost scris și/sau revizuit, deoarece îți confirmă saltul calitativ făcut de autor de-a lungul anilor.
Cel mai grăitor exemplu este chiar Arlequine, textul care dă titlul volumului de față.

Nu e mare lucru un timp verbal greșit – “Arunca banii în sac și, după ce pe fundul fântînii nu se mai găsea nimic de valoare, luă în spate prețioasa încărcătură și se depărtă cu pași repezi” (p18). Dar m-au sâcâit la culme interminabilele enumerații și apoziții:

“Veneau mai în urmă mineri murdari de tăciune, ieșiți din străfunduri, orfani în hăinuțe roșii, copii revoluționari cu găuri de gloanțe în piept, soldați în uniforme kaki, cu pușca pe umăr și mers cadențat, buchiniști și poeți care compunea versuri pentru mărunțiș pe malul Senei, bețivi dați afară de prin cârciumi, cu sticlele după ei, osândiți care păreau purtați spre stâlpul infamiei, spre spânzurătoare sau ghilotină, nebuni scăpați parcă de la Hospice de Saint Cornelius, cocoșați coborâți din clopotnițe și garguie pogorâte parcă de pe acoperișuri de catedrale, wodewosi păroși ieșiți din codrii din împrejurimile orașului, loups-garous și bestia din Gevaudan clămpănind după copii, urmați de vulpi istețe, printre care se perindau nimeni alții decât Sfântul Denis, purtându-și în mână capul, Ioana D`Arc, în armură, tunsă băiețește și mirosind a carne arsă, ducând într-o mână o sabie cât ea de mare, iar în cealaltă un stindard din vatir alb tivit cu aur, Sfânta Marthe urmată de fiorosul tarasque, blând ca un miel, Sfânta Belina, veșnic neprihănită, plutind parcă precum îngerii, regele Oberon, însoțit de un roi de zâne, sub chipul unor fluturi albi, vrăjitoarea Morgan le Fay, de o frumusețe răpitoare, dar aruncând priviri cumplite, ducând în brațe un grimoar cu copertă înflorată.
La coadă, mergeau alchimiștii Nicolas Flamel și Dom Perlet, primul ducând în mâini două eprubete al căror conținut efeverscent îl tot amesteca, bâguind pe latinește, iar al doilea ținându-și în brațe pisica neagră care adulmeca mirosul de pește venind dinspre râu, paleograful Jean Mabillon, cu brațele încărcate de manuscrise vechi de când lumea, ceasornicarul Henry Sully, verificându-și mereu ceasurile și mulți alții, atât de mulți încât nicio minte, oricât de erudită, nu i-ar fi putut recunoaște pe toți.” (p20)

“Încălțată cu iminei, cu ciorapi dungați în alb și roșu, acoperindu-i picioarele până la jumătatea pulpelor, cu o fustă plisată scurtă, în aceleași culori, cu un corset pe jumătate stacojiu, pe jumătate negru, mănuși lungi până la cot, cu fața vopsită în alb, machiată cu negru în jurul ochilor, cu două lacrimi negre pe obraji și cu părul bălai prins în două codițe, părea una dintre statuile vii care stăteau nemișcate cu orele pentru un pumn de mărunțis în fața muzeeleor sau care îmbiau risipitorii în cazinouri.” (p21)

În ciuda imaginilor vii și clare, aceste paragrafe nu sunt ușor de parcurs, iar ritmul lor nu lasă loc pauzei necesare cititorului pentru a acumula, reține și ordona cele scrise. La fel se întâmplă și cu alte două povestiri – Grădina Gorgonelor și Hans Limax.

“În după-amiezile caniculare ale vacanțelor de vară, când nu eram plecat cu școala în tabăra de la Telega și când nu eram pedepsit cu statul în casă pentru vreo boacănă, mă plimbam pe străduțele umbrite de platani falnici, cu mărețe case vechi, în stil neo-românesc, cu coloane și balcoane boltite, cu grifoni de piatră pe acoperișuri, cu ziduri roase și crăpate, împodobite cu mascaroane și cu buline roșii, cu curți înguste în care zăceau rugiinite și cu cauciucurile dezumflate Moskvitch-uri și Wartburg-uri, și în care trăiseră și creaseră scriitori, pictori și muzicieni.” (p44)

“Seara, cei mai mari, care mergeau deja la gimnaziu, ne îngrozeau cu tot felul de povești sinistre despre Casa Radio, ridicată în locul vechiului hipodrom, despre ruinele mânăstirii logofătului Văcărescu, din spatele Palatului Crețulescu, despre clădirea ca un mausoleu de pe Sfântul Constantin, colț cu Ionel Perlea, despre incinta părăsită a Institutului de Pneumologie, cu coridoarele sale arse, prin care noaptea s-ar fi auzit tusea și șuierăturile bolnavilor sau despre oameni mascați care patrulau străzile dosnice într-o Volgă neagră și răpeau copii, dar, nu știu de ce, cel mai tare mă speriau cele despre casa năpădită de iederă de pe George Cobălcescu, colț cu Gheorghe Lazăr, în care ar fi trăit singur bătrânul geolog Papadopoulos, în jurul căruia se țesuseră o mie de povești, dacă nu mai multe.” (p45)

“Sau poate că fusese reală, vreo țărăncuță din satul din vale, plină de pofte neostoite pe care bărbatu-său bețiv și cu palmele aspre nu i le mai putea satisface, sau poate vreo călugăriță fugită de la una din cele două mânăstiri din apropiere, vreo turistă dornică de o aventură, vreo nebună fugită de la Sanatoriu, vreo nălucă, vreo fantomă, vreo domnișoară Christina, vreo Clavdia Chauchat pentru un Hans Castorp, vreo sucubă, vreo samcă.” (p57)

Tot în Hans Limax am dat peste un paragraf dubios: “Am ajuns acolo cu o geantă în care aveam câteva schimburi, vreo zece cărți, în mare parte literatură de limbă engleză și manuscrisele mele în lucru. Era o zi de iulie, pe la orele prânzului. Irelevant.” (p50) Credeam că tot ce narazează autorul e relevant.
Am mai întâlnit și porțiuni ce putea fi condensate, cum ar fi: “Mă găseam într-un loc atât de izolat, de liniștit, de cufundat într-o singurătate atât de deplină încât mă simțeam ca un refugiat, ca un ultim supraviețuitor al apocalipsei, rămas singur după ce întreaga omenire dispăruse.” (p51) sau “Deși înțelegeam prea bine cum ființele fantastice prinseseră viață în mentalul popular și astfel nu credeam în ele așa cum de copil nu mai credeam în Moș Crăciun, dacă exista un loc în lumea aceasta în care astfel de entități chiar ar fi putut să existe, acela era în care mă găseam eu.” (p55)

Am mai dat peste infodump-uri scrise atractiv (p69-73) sau redundante (p169), precum și peste paragrafe ce puteau fi mai aerisite, mai bine tăiate (Aqua Alta).

Restul povestirilor sunt cel puțin decente, indiferent că e vorba de creații mai noi sau versiuni revizuite ale celor mai vechi. Nu ai cum să nu remarci munca de documentare depusă de autor (am folosit dicționare online și Wikipedia nu de puține ori), naturalețea firelor narative, precum și modul în care unele idei capătă forme originale.

Coperta e superbă.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Rodica Bretin – Oameni și zei

July 18, 2018 4 comments

Primul volum din seria Protectorii.

Liniştea locuitorilor oraşului Dartmouth, Canada, este spulberată de o serie de crime sadice. Singura care ştie mai multe este Kayla Blackmoon, fiindcă a văzut sfârşitul unora dintre victime… prin ochii asasinului. Psihiatră, dansatoare exotică, originală, rebelă, excentrică, seducătoare, imprevizibilă, Kayla are nişte talente speciale care o aduc în contact cu Cei Vechi, Protectorii din umbră ai umanităţii, dar şi cu karghanii, o rasă reprezentând Răul absolut.

După un armistiţiu de treizeci de milenii, războiul zeilor a început din nou, fără ca umanitatea să aibă habar. Cu alte reguli, dar la fel de dur, de fără cruţare. Iar miza este însăşi soarta, viitorul planetei.

Cum se va sfârşi de data asta?

Cartea poate fi comandată de aici.

Un nou roman din cadrul Blogosferei SF&F scris corect. Câteva virgule lipsă sau în plus și vreo două fraze care sună dubios. Și Rollex de două ori (p98 și p187).
Descrierile, deși relativ scurte, (știați că tehnicile de scriere creativă includ și recomandarea ca un paragraf descriptiv să nu depășească trei fraze care să nu fie neapărat lungi?), sunt consistente – experiența autoarei se vede în folosirea lejeră a unor asocieri inedite de cuvinte.
Nici la partea de infodump nu am sesizat vreo chinuială – e relaxant să te poți concentra exclusiv pe acțiune și personaje.

Prima problemă. Prezența în exces a punctelor de suspensie, repet, rareori creează mister, suspans, subînțelesuri sau adânci frământări. Iar aici ele se întâlnesc în mod relativ egal în ambele POV-uri, puncte de vedere scrise la persoana I: Kayla și Lorena. Alternanța lor are ca efect nu doar o schimbare de perspectivă fluidă, ci și armonioasă. Unele momente chiar au dinamică cinematografică.
Însă abundența punctelor de suspensie accentuează similitudinile dintre cele două voci. Ambele au remarci mai mult sau mai puțin malițioase, discuții ce ascund taine și introspecții ce dezvăluie cam aceleași trăiri. Cele două personaje ar fi trebuit să acționeze și să se gândească (mult) mai diferit, având în vedere atât vârsta, cât și numărul și puterea abilităților.

Cred că am mai spus-o: secvențele memorabile de acțiune din filme oferă privitorului, printre altele, o reprezentare spațială coerentă a evenimentelor, precum și o succesiune temporală logică a acestora din urmă. În Oameni și zei însă, derularea întâmplărilor creează deseori confuzie.
Da, ritmul e alert, întotdeauna se întâmplă ceva, dar există fracturi între scene. Protagoniștii sunt acum într-un loc, apoi o parte din ei se mută în alt loc fie imediat, fie după intervale de timp care nu sunt în general (explicit) definite.

Personajele secundare sunt vag conturate – cumva de înțeles pentru că e prima parte dintr-o serie și e (mai) comod să le ții în viață pentru a-ți ușura munca în romanul următor, însă în marea schemă a lucrurilor, nimic din ce li se întâmplă nu are însemnătate. Pericolul, atunci când există, este înlăturat facil: un sacrificiu venit parcă de nicăieri ori situații conflictuale ce se rezolvă prin acțiuni greu de anticipat de cititor prin prisma precarității informațiilor cu adevărat pertinente. Pur și simplu, simți că nu participi, că nu ești acolo.
Degeaba s-a încercat amplificarea dramei prin introducerea unor detalii sângeroase – când mor doar personaje irelevante, urmările suferințelor de orice natură dispar rapid. Că veni vorba, psihiatru (sâc!) + dansatoare exotică + virgină la 30 de ani(!) nu e o combinație imposibilă, dar când apar și puteri supranaturale… să zicem că am ridicat din sprâncene.

O altă problemă. Înțeleg că alegerea de a oferi două POV-uri ce alternează duce la nevoia de a arăta nu doar informația oferită de Kayla, ci și receptarea ei de către Lorena (sau invers). Dar de ce există acele mici recapitulări formulate din aceeași perspectivă? Mai ales că ele descriu întâmplări petrecute imediat anterior.
M-am simțit trădat de final, pentru că se promitea ceva și s-a livrat altceva. Dacă recitești de la capăt, descoperi că suspansul dispare, deoarece știi că soarta lumii ia pauză. De obicei, miza crește în următoarele părți, nu este amânată în primul roman al seriei.

Mă așteptam la o carte mai cu substanță.

Mai multe opinii pe:

Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: