Archive

Archive for the ‘Recenzii’ Category

Blogosfera SF&F: Florin Stanciu – Omnium

November 29, 2017 3 comments

În trecut, Pământul a fost distrus de un obiect necunoscut numit Spinul lui Dumnezeu. În prezent, pe Stația de Explorare a Portalului 2, Axxe Kaer e solicitat de PHIL, entitate superinteligența artificială și custodele stației, sa elucideze apariția unei capsule misterioase ieșite din portalul ce deschide o gaura de vierme. Deși călătoria ființelor vii printr-o gaură de vierme este imposibilă, capsula prezintă semne vitale.

Acest incident îi va schimba viața pentru totdeauna, iar povestea lui se va intersecta cu istoria antePământului, dar și cu cea a postPământului. Și însăși identitatea i se va confunda cu Ianus Trifrons și, în cele din urma, cu cea a data-cercetatorului Casian Titus.

Povestea singulară a lui Axxe Kaer se cere citită, căci destinul lui este cel care va putea salva omenirea de la distrugere sau o poate condamna definitiv.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Ca și în Epoca Inocenței (Adrian Mihălțianu), Omnium se remarcă prin strădania de a intui bucăți mai mari sau mai mici dintr-un posibil viitor al omenirii. Și aici, în aproape în fiecare pagină se simte munca (imensă) de documentare făcută de autor.
Florin Stanciu scrie pedant, limpede, fără puseuri filosofico-meditative din seria “sunt mai deștept ca tine, cititorule!”. Nu te smucește de mânecă, nu te ceartă și nu te insultă. Alunecă des spre genul documentar, cu multe informații legate de IA, biologie, genetică, istorie, geologie etc. Ca și în Epoca Inocenței, unele teme par a avea surse ce îmi sunt familiare. Cu multe am fost de acord, cu altele nu.

Dinamica discuțiilor dintre Axxe Kaer și PHIL mi-au adus aminte de cele dintre Mannie și HOLMES IV din Luna e o doamnă crudă (Robert A. Heinlein), doar că în Omnium lipsește umorul. Am apreciat că IA-ul este competentă – de la relatări până la întrebări și răspunsuri logice. Informațiile au acea rigoare științifică care la alți autori este înlocuită de introspecții neconvingătoare în raport cu ceea ce se înțelege sau înțeleg eu că ar fi IA-ul.
Însă și aici am găsit IA asociată cu “surprindere” (p99), “teamă” (p207) ori “sentimente” (p209). În al doilea rând, nu m-am împăcat cu prezența semnelor de exclamație și a punctelor de suspensie în paragrafele narate de IA (p98, 135, 160, 196, 207, 209 etc.). Și nu, nu cred în “mașini cu suflet” (p252).
Că veni vorba, nu poți despărți două replici ale aceluiași personaj cu puncte de suspensie venite de la interlocutor (p28, p98). Când nu vrei paragrafe succesive de dialog, pune un rând în care interlocutorul, dacă nu trebuie să deschidă gura, măcar cugetă ceva, face un gest, o mișcare.
Pe de altă parte, mi-a plăcut cum tipurile de AI au fost împărțite după nivelul de inteligență, parcă respectând clasificarea de aici.

În Omnium, ritmul în care se dezvăluie misterul e aproape perfect, cât să îți țină vie curiozitatea până spre sfărșit. Există și o întorsătură de situație ce pune într-o altă lumină evenimentele petrecute până în respectivul moment. Finalul, deși l-am intuit mai devreme decât probabil ar fi trebuit, este fabulos. Alfa și Omega.
Dar prea mult infodump. În toate formele: dialog, descriere și narațiune (la persoana a III-a). Deși are puține scene de acțiune, nu e scuzabil să fii nevoit să parcurgi pagini întregi care cred că puteau să lipsească sau să fie subțiate serios, cum ar fi expunerea celor șapte etape ale evoluției vieții pe Pământ. Apropo, nu am fost convins de explicațiile de la paginile 169 și p230.

Mai există și câteva dubioșenii, gen “În hiperspațiu, un mesaj parcurgea distanța dintre SEP2 și cel mai mare cuirasat spațial construit vreodată de om în câteva ore sep” (p25) sau folosirea verbelor la imperfect în loc de perfectul compus (și viceversa). Am întâlnit și “superexplicații” de genul “de la Everest, cel mai înalt vârf muntos, până la Groapa Marianelor, cel mai adânc punct de pe suprafața Pământului” (p248). Probabil dorința autorului de a face ca Omnium o lectură cât mai accesibilă.

Nu cred că mă încadrez perfect în publicul-țintă căruia i se adresează cartea de față. Pe lângă diferendele de ordin “ideologic”, am simțit deseori că Omnium este mai mult o relatare cu iz științific, că ei îi este subordonată latura narativă și nu invers. Cu alte cuvinte, impactul emoțional a fost moderat.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Advertisements

Blogosfera SF&F: Dănuț Ungureanu – Noaptea în oraș, fără părinți

November 8, 2017 38 comments

“În lumile casei lui Faraon, guvernate de legi sălbatice și stranii, un copil de numai doisprezece ani luptă din răsputeri să-și regăsească tatăl, de care a fost despărțit cu brutalitate.

Noaptea se deschide înaintea sa ca un tărâm al creaturilor înspăimântătoare și al capcanelor mortale, un infern pe care trebuie să-l străbată de unul singur, asumându-și nenumărate riscuri. Pentru a înfrunta pericolele lumii necunoscute, Leni Spector trebuie s-o înțeleagă pas cu pas, descoperind în sine resurse nebănuite.

O parabolă a dezumanizării fără cale de întoarcere, a renunțării la valorile străvechi ale omenirii, a speranței de revenire prin curaj, prietenie, iubire.

Un fermecător și totodată înfricoșător basm venit din negurile viitorului, un cybertale marca Dănuț Ungureanu, autor al clasicului science-fiction <<Așteptând în Ghermana>>.”

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Tatăl unui băiat de 12 ani, pe nume Leni, este victima unui atentat. Copilul fuge. Pe urmele lui este trimis un asasin (“funcționar”). Leni reușește să-și învie părintele, cu sprijinul respectivului funcționar. O trădare. Unul din tipii cei buni este pedepsit. La final, boss-ul cel mare moare, grație și unui ajutor venit parcă de nicăieri. Zorii unei noi ere.
Cam asta e povestea pe ansamblu, relatată într-un așa fel încât rareori se înțelege ceva. Cauze ar fi două (a treia, cea cu cititorul prea prost pentru un astfel de roman, iese din discuție).

Nu am nimic împotriva textelor scrise întortocheat, atâta timp cât mesajul autorului ajunge la mine. Pe aceeași linie, nu mă deranjează nici adverbele și adjectivele în exces. Însă mă enervează la culme scriitura psihedelică, la care ronțăi fără succes.
“Un păpuşoi simpatic, numai bun de plesnit pe-un perete.” (p17). Cine pleznește păpușoi(i) de pereți? Eu nu cunosc pe nimeni, indiferent că e vorba de păpuși sau porumb.
“În spatele lui, îsi facea de lucru Comix, un obiect umanoid cu barba ca o perie de wolfram pe obraz” (p17). Ultimele două cuvinte sunt inutile.
“Ei doi sorb apusul ca ierburile sarea. Leni simte ceva gregar.” (p20). Eu am simțit ceva agricultural. Și probabilistic.
“Chanu Balai se opinti înjurând peste încă o balustradă și fugi spre intrarea rotundă chiar în vreme ce se închidea ușa.” (p43) O să încerc să înjur sub o balustradă.
“Doar decât carne sintetică au pus în trupurile alea, dar ele sună ca şi cum ar fi din metal.” (p87) Fără comentariu.
“Tito se întoarse la timp pentru a primi în faţă degetele funcţionarului, care-i lăsară nişte găuri pe obraz. Ram urlă indispus.” (p105). Poți urla de bucurie sau de supărare (tristețe mare). Dar cum poți urla “prost dispus, ușor supărat sau mîhnit” (dexonline.ro)?
Exemplele sunt mult mai multe.
Gene Wolfe, Guy Gavriel Kay și chiar Glen Cook sunt scriitori renumiți pentru limpezimea ideilor, a felului concis în care ele ajung la cititor.

Cam toate frazele sunt scrise așa, din înșiruiri aleatorii de cuvinte. Rareori iese ceva cu sens și de foarte puține ori am găsit compoziții notabile, care chiar alcătuiesc imagini clare în mintea cititorului:
“Asociaţii fură smulși din aşternuturi, ceea ce pentru unii era o catastrofă, tradusă prin chipurile încă neactualizate, pe care cearcănele mişunau sub piele ca vietăţi galbene, scârboase.” (p31)
“Rezistă vorbelor lui Tati S. Spre seară, ele sunt aburi de fosfor luminos, ascuțindu-se în fulgere care se ciocnesc pe cerul de neon al încăperii de tranzacție, sau fluturi de salină, Ksi-Ksou decolând leneşi de pe buze, lovindu-se în aer, rotindu-se o dată, de două ori, în vals mortal, după care cad ameţiţi.” (p36).

A doua cauză sunt deficiențele pe partea narativă:
– naratorul omniscient folosește puncte de suspensie.
– uneori se alunecă în POV-uri și multe scene conțin POV-uri de la o frază la alta (p43-44). Confuzie totală.
– totul e scris respectând “Tell, don’t show”. Zici că e reportaj.
– virgulă între subiect și predicat. “Cine uită, cine poftește alte suveniruri decât cele din prăvăliile de la poalele casei, se încumetă la mai mult de-o sută de metri spre interiorul salinei[…]”(p83).
– folosirea inadecvată a lui “parcă”. “Din nou. Amprentă parcă a lui Tati Spector…” (p88). “Și într-un ungher, momâia, parcă purtând o hârcă.” (p89). “Atârnau amândoi în niște excrescenţe parcă ameninţând să se rupă[…]” (p152). “Iar fluturele veni şi i se aşeză pe umăr. Lighioana fără grai, parcă spunea:” (p188).
– A îi spune lui B ceea ce B știa deja, doar pentru ca și cititorul să afle (p58).
– figuri de stil care nu se potrivesc cu ceea ce se știa despre personaj până în acel moment. “Băiatul nu pricepe cum pot bărbaţii să dea foc unor lucruri atât de frumoase cum sunt ţigările de foi. Într-o lume alcătuită din obiecte cromate, precise, reci, dure, acestea sunt moi, calde. Parfumul lor vine dinăuntru, ca un suflet, ceaţă de viaţă. O căldură molipsitoare, din mâna care a răsucit-o, din coapsele însorite ale unor femei iubite în alte vremuri.” (p20).
– lucruri care se întîmplă pentru că așa e convenabil pentru autor, împotriva logicii construite de narațiune până în acel moment. “Mașina ascultă scârbită imitaţia proastă de glas pe care frendul o rostise prin buzele băiatului. Fiind un automat bătrân, uitat sub melcul unei scări ce nu mai ducea de mult nicăieri, pretinse că nu bagă de seamă abaterile de la amprenta și discursul lui Tati Spector. Era mulţumit că măcar cineva îi dă atenţie.” (p40).
– am râs (amar) de găselnița folosită de Chanu și Leni pentru a evada din locul frățiorilor Ram (cap. 26).
– nu am găsit utilitatea scenei de sex (p193).
– am înnebunit cu salina, sarea și cu ceața.

Încă două chestii:
“Fusion21 – o editură boutique, își asumă misiunea de a le oferi cititorilor inteligenți de pretutindeni cărțile acelor scriitori români care plăsmuiesc lumi inedite și propagă idei provocatoare.” Sublinierea îmi aparține.
– premii: RomCon 2017, AntareSFest 2017 și Sci+Fi FEST 2017.

“Pe Leni îl durea capul de-atâta vorbărie în dodii[…]” (p62). Și pe mine.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Marian Coman – Haiganu. Fluviul Șoaptelor și Haiganu. Furia Oarbă

October 18, 2017 1 comment

Când, într-o iarnă năpraznică, Zourazi, copilul prin vinele căruia curge sângele sacru al magilor, fuge din temnița căpcăunului Dekibalos pentru a întâlni un zeu aruncat pe pământ, lumea întreagă prinde a se schimba!
Cu ”Fluviul șoaptelor”, Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, în care unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, ”Fluviul șoaptelor” îți dezvăluie fascinanta întâlnire dintre un zeu decăzut și un copil cu puteri miraculoase.
Romanul este prima parte dintr-o trilogie ce-l are în centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colindă prin lume.

”Fluviul șoaptelor” metabolizează elemente din mitologia traco-dacă și din folclorul popular pe care le transformă în ceva cu totul nou. Ilustrat de graficianul Andrei Moldovan, romanul ”Haiganu. Fluviul șoaptelor” te va purta pe tărâmuri populate de magi și de ființe grotești, într-o alergare continuă pentru salvarea copilăriei și a lumii întregi.
Acțiunea cărții are loc în același univers în care se desfășoară și aventurile din benzile desenate ”Harap Alb continuă”, Marian Coman fiind unul dintre scenariștii revistei.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Un copil ucis în încleștarea Celor Mari. Cohorte de monştri înfiorători. Două lumi în pragul dezastrului și un zeu ajuns la capătul răbdării. Oroare, aventură și mister, în cel de-al doilea volum din seria Haiganu.
Când războiul prinde în ghearele sale lumea, creaturile mânate în luptă de Dekibalos, Moroianu și Akarun trec prin foc și sabie cetate după cetate, în vreme ce un mag proscris ajunge dincolo de marea cea mare, în tărâmurile neumblate, iar un copil pășește în lumea Celor Mari unde-l așteaptă grozăvii mai mari decât cele pe care le-a îndurat pe pământ.
Va reuși Haiganu să salveze lumea sau va fi el însuși cel care îi va pune capăt?
Ilustrat de graficianul Andrei Moldovan, romanul lui Marian Coman continuă povestea din ”Fluviul Șoaptelor”, într-un univers fantastic ce-și trage seva din mitologia traco-dacă și din folclorul românesc.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Este prima dată când scriu despre două titluri deodată în cadrul Blogosferei SF&F. Privind retrospectiv, a fost o decizie bună. Fluviul Șoaptelor se termină oarecum atipic, pentru că nu există un final cu adevărat culminant. Nu știu cum au rezistat alții în intervalul scurs dintre cele două volume (2015-2017), dar eu m-aș fi enervat teribil. Din fericire, le-am achiziționat pe amândouă în același timp, așa că lectura a mers unsă.
Deși Furia Oarbă dezvoltă firele narative, iscând mai multe întrebări și stârnind și mai mult curiozitatea cititorului, deznodământul este mai legat, astfel că pot aștepta liniștit a treia parte care, dacă îmi aduc bine aminte, se intitulează Haiganu. Tristețea zeilor. Deși pe site-ul autorului văd că este vorba de o trilogie, în cărți am întâlnit formularea “seria de romane fantasy” – e posibil (într-o foarte mică măsură) să existe mai mult de trei părți?

Exceptând unele aspecte specifice genului, Haiganu este produs aproape în totalitate românesc. Nu doar că derivă din Harap Alb/Ion Creangă (inspirație evidentă și asumată), dar autorul utilizează denumiri mitologice autohtone, cum ar fi solomonarii, plus un vocabular cu regionalisme și arhaisme (năimiți, lifte sau “să văd ce cată-n lumea mea”/“să joace, dară”).
Nenumărate articole/studii/sfaturi arată însemnătatea numelor în romanele fantasy. De la simbolistica lor și până la modul în care se scriu și se pronunță, denumirile geografice, precum și numele personajelor ori individualizarea lingvistică a conceptelor pot particulariza și rafina profund creația literară respectivă. “The Witcher” este un termen polonez care s-a așezat deja în spațiul anglo-saxon undeva în preajma consacratelor “sorcerer” și “warlock”.
Haiganu mustește de nume geto-daco-tracice, puțin sau deloc alterate: Bendis, Dromihet, Gebeleizis/Zibelthiurdos, Dekibalos (<-Decebalos<-Decebal?), Maudava etc. Unele parcă au pe alocuri sonorități grecești/turcești (Baktapor, Kurtas, Vedekas, Iurazos sau Praus). Iar unele denumiri par a avea o structură deloc întâmplătoare – localitățile-port se termină în “por”, iar întinderile mari de apă au întotdeauna particula “Iura”.

Că veni vorba, cele două volume au coperți duble și lucioase ce oferă informații despre autor și serie. Am găsit chiar și mărimea tirajului. Iar harta, prezentă în fiecare carte, într-un format diferit (mi-au plăcut ambele), este binevenită. Știu, există o nesfârșită polemică privind existența hărților în romanele fantasy, cu argumente pro și contra la fel de viabile (Glen Cook afirma că ele reduc din imaginarul cititorului, pe când alții spun că au rolul de a construi repere în același imaginar), dar perspectiva geografică din Haiganu face firul narativ mult mai vizualizabil.
Haiganu mai conține ilustrații ce înfățișează, cu detalii, câte un moment din cele două-trei perspective narative ce compun capitolele prefațate. Create de Andrei Moldovan, responsabil și pentru grafica (frumoasă) de pe coperte, ilustrațiile sunt de-a dreptul horror. Aproape toate. Sunt fioroase și prin elementele ce le alcătuiesc (cranii, sânge, răni sau umbre), însă atmosfera de spaimă/dezgust este dată de diverse amănunte – ochi fără pupile sau priviri deznăjduite/perfide/încruntate/amenințătoare. Și toate sunt alb-negru.
Nu am pretenția ca fiecare roman fantasy să aibă parte de un astfel de tratament, dar nu cred că e nevoide de un efort financiar/creativ deosebit. Unele cărți merită mai mult.

Mi-a plăcut că nu a fost nevoie să citesc înainte HAC!, adaptarea BD a basmului cu Harap-Alb despre care am aflat că include o bună parte din capitolele primului volum. În schimb, Fluviul Șoaptelor e destul de dens pe alocuri, solicită atenție privind reperele geografice și derularea firului narativ. Probabil ar fi trebuit să îl parcurg din nou dacă nu as fi citit imediat Furia Oarbă. Mai ales că al doilea volum este reprezentativ pentru a o doua parte a unei trilogii: personajele principale se despart, fragmentând acțiunea, și crește numărul informațiilor spațiale și temporale despre lumea respectivă.
Am apreciat larghețea cu care Marian Coman se dispensează de personaje, indiferent de importanța lor, deși nu e greu de intuit că unele revin (nu poți îngrămădi zeci de protagoniști în 500 de pagini). Fără scene exagerat de dramatice, fără dialoguri pompoase. A te îndrăgosti de propria scriitură duce inevitabil la tehnică mediocră și conținut diluat.

Nemulțumiri? În prologul la Fluviul Șoaptelor am descoperit un paragraf dubioșelnic™ (“Norul de praf părea un zid portocaliu, de neoprit, ori un lac murdar[…]”, iar dialogurile din p112-113 (Furia Oarbă) sunt jenante prin formulare și plauzibilitate.
Legat de credibilitate, unele personaje iau decizii îndoielnice, ce nu se potrivesc cu imaginea indusă cititorului până în respectivele momente (Pleistoros, p195, Furia Oarbă). De asemenea, nu îmi sunt clare scopurile lui Roșu Împărat. Ambițiile lui Ziraxes sunt prea mari atât pentru mărimea ținutului pe care îl stăpânește, cât și prin prisma puterilor sale insuficient explicate într-o lume în care se războiesc zei și magi atotputernici. Care sunt temeiurile pactului încheiat între el și Ordisia, înțelegere ce dăinuie de sute de ani? Nu se explică nici de ce Roșu Împărat nu s-a mai întâlnit cu Moroianu la Upa Diza. De ce Ziraxes stă pur și simplu în Kaga-Krata?
Destul de originală ideea cu grifonii pe post de container cu amintiri, însă de ce acest rol al lor este subestimat? Este inexplicabil cum o frăție poate rămâne secretă în condițiile în care contactul cu ea este asigurat doar prin cunoașterea unei parole pe care o poți fura din memoriile unui grifon.

Ar putea fi Haiganu o serie cu același impact (cel puțin local) pe care l-a avut The Witcher în Polonia? Dorință, ambiție, putință – ele există. Mai e nevoie de puțin rafinament.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Ciprian Mitoceanu – Amendamentul Dawson

September 13, 2017 Leave a comment

Meritocratie, se mandreste Congresul american.
Fascism, susotesc rebelii.
Noua ordine mondiala, afirma un politician despre cea de-a doua lege care ii poarta numele.
Idee stralucita, considera marile puteri, disperate sa salveze lumea aflata la un pas distanta de extinctie.
Coruptie si incalcarea tuturor drepturilor omului, se revolta liderul oamenilor-sobolan – proscrisi refugiati in canalizari si ultim bastion al rezistentei.
Condamnare la moarte, gandeste un cetatean de categorie inferioara obligat sa se supuna unei legi absurde.
Mai multi bani decat poate visa cineva, isi pregatesc armele ranjind vanatorii de capete trimisi sa il captureze pe Barton, J., cetatean de nivel C+ si inamic al statului.
Peste tot in America viitorului apropiat se vorbeste numai despre cel de-al doilea Amendament Dawson, dar John Barton nu are prea mult timp sa stea la discutii. Vanat zi si noapte ca un animal, el este hotarat totusi sa nu cedeze fara lupta. In spatele cortinei, congresmanul Dawson controleaza intreg jocul, dar surprizele nu il ocolesc nici pe el…
In stilul alert care l-a consacrat ca scriitor de thriller, Ciprian Mitoceanu ne invita sa luam parte la o lupta pe viata si pe moarte intre Om si Sistem.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Mi s-au dat asigurări că romanul de față se citește repede. Și așa a fost – l-am parcurs în două reprize, una pe zi. Firul narativ este alert – tot timpul se întâmplă ceva, iar explicațiile oferite iscă alte întrebări.

Cartea are loc la câțiva ani de la evenimentele din trilogia Predestinare genetică compusă din În sângele tatălui, Insula Diavolului și Față în față. Nu am citit seria respectivă, dar am avut surpriza plăcută să descopăr că nici nu a fost nevoie: Amendamentul Dawson poate fi citit și ca un roman de sine stătător.
De asemenea, există și o povestire care a stat la baza cărții – ea se găsește aici, pe site-ul Nautilus, revistă ce conține și o versiune veche a romanului. Din ce văd, există pe alocuri reformulări, iar o bucată din final a fost modificată destul de serios, chiar dacă deznodământul a rămas același. Nici prima versiune nu mi-a displacut, chiar dacă e trasă de păr, prin prisma deciziilor luate de Scoubaday și John Barton.
Din ce știu, exact respectiva primă variantă a apărut și pe hârtie, la Millennium Books, în 2012.

Dar nici această a doua ediție, revizuită, de la Crux Publishing nu este perfectă. Există paragrafe întregi de expozițiune prin dialoguri – totuși acceptabil dacă se ia în considerare intenția autorului de a oferi cât mai multe într-un număr mic de pagini (250). Așa că nu își aveau rostul informații aruncate cu țârâita sau prezența așa-ziselor “cârlige”.
Eu nu am avut o problemă cu numărul, ci cu lungimea și oportunitatea lor. Fie ritmul acțiunii este fragmentat serios, fie s-a forțat prezența anumitor personaje de dragul expozițiunii.

Și logica internă a romanului are fisuri. Singurul mod în care oamenii puteau fi convinși de adoptarea celui de-al doilea Amendament ar fi fost un sistem bazat pe meritocrație, ori acesta implică o pendulare verticală în ierarhizarea valorică a societății, nu clase sociale înțepenite etern, în funcție de notele școlare. Ce se întâmplă, de exemplu, dacă într-o familie A+ copilul are performanțe la învățătură demne de B?
Cum de există presă liberă? Dacă e de stat (fascist), atunci avem o contradicție. Dacă e privată, atunci există firme deținute de cetățenii și în alte domenii. Aflăm că există corporații, dar cum poate avansa patronul pe scara socială atunci când înregistrează profit? Dar angajații când li se măresc salariile? Cum entitățile private exploatează resursele naturale într-o lume secătuită care le drămuiește?

Totodată, nu am înțeles cum de era îngăduită activitatea rebelilor. Bine, existența tunelurilor este explicată satisfăcător, însă de ce ele nu erau “epurate”, măcar periodic? Mai mult, folosirea oamenilor ar fi fost mai eficientă (și economic) față de soluția adoptată de a îndepărta persoane indezirabile sistemului utilizând mașinării. În plus, unele sunt construite sau funcționează absurd – nu are sens ca un robot să aibă o coadă dotată cu soluție tranchilizantă când acul respectiv, din motive evidente, putea fi pus pe partea frontală.
Nemulțumiri am și legate de aspecte tehnice. De la “refulată” în loc de “defulată” (p166) la dialogurile de la începutul celui de-al doilea capitol unde Leon devine Andy. Iar unele scene de acțiune sunt confuze: “Quinn urla într-una, iar asta îl împiedica pe Aldair să se concentreze la ceea ce avea de făcut. Malacul încercă să îi dea câțiva pumni în cap, dar acesta izbuti să pareze cu antebrațul loviturile ce ar fi putut pune jos și un taur (p41) ori poziția lui John care, deși stă cu spatele la Scoubaday, îi vede totuși zâmbetul acestuia (p233).
Iar personajele sunt complet subordonate acțiunii și nu invers. Au comportamente stupide sau contradictorii cu ceea ce autorul a construit până în momentele în care ele iau decizii. Ambiguitatea lor morală este anemică și niciodată exploatată suficient.

Dacă îl citești ca pe un thriller SF cu acțiune pură, Amendamentul Dawson este decent. Ca manifest (anti)politic sau distopie, romanul are deficiențe pe care nu le-am putut ignora. Iar o a treia ediție nu cred că ar rezolva multe, pentru că slăbiciunile sale sunt de ordin structural.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea… la SF
Everything and anything
FanSF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Cezarina Anghilac – Cine doarme și visează

August 23, 2017 1 comment

„Doar vântul” este o combinație de ficțiune istorică și realism magic, despre trei pelerini medievali care înnopteaza într-o pădure. „Un pește pentru Spuf”, povestirea cu care am debutat în 2012 în Revista de suspans, oferă o perspectivă diferită asupra faptelor oamenilor. „Fiara” explorează transformările pe care le provoacă iubirea, „Lazării șoselelor” este o distopie cu animale domestice uriașe, „Pe prima pagină a ziarelor” prezintă o zi din viața unui cerșetor, iar „Cine doarme și visează” ne duce într-un București care ascunde un secret înfricoșător.

(Cezarina Anghilac, Gazeta SF, nr. 74, mai 2017)

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Deși diferă ca temă și subgen, toate cele șase povestiri au în comun calitatea expozițiunii. Cu excepția unei repetiții (p46), am găsit scriitura ireproșabilă ca ritm și vocabular. „Doar vântul” ar putea fi dată drept exemplu la orice atelier de scriere creativă. Modul în care sunt introduși protagoniștii, prezentarea motivațiilor și acțiunilor lor, precum și alegerea momentelor în care se schimbă perspectivele personajelor – toate sunt impecabile și rezistă și la a doua lectură.

Tot la recitire rezistă și întorsătura de situație din „Un pește pentru Spuf”. Furat de relatarea evenimentelor, prima dată nu am dat atenție unor expresii de genul “ca o mâță proastă” (p49) sau “privirea de cotoi bătrân” (p51). Cu toate că include cam toate posibilele clișee întâlnite în povestirile fantasy în care personajul principal este un hoț, relatarea iese în evidență prin originalitatea perspectivei naratorului.

„Fiară” este un text ce poate căpăta cu ușurință dimensiunile unui roman. Conține elemente de fundal transformabile în fire narative, iar kirbii sunt animale destul de interesante pentru a asigura trăinicie acțiunii. „Lazării șoselelor” merita un final mai incisiv, fie doar prin prisma lungimii textului. „Pe prima pagină a ziarelor” e scrisă foarte bine, însă nu iese cu nimic în evidență dacă o comparăm cu celălalte cinci.

„Cine doarme și visează” rămâne una din cele mai bizare povestiri pe care le-am citit vreodată. Este atipică prin desfășurarea evenimentelor, iar deznodământul este la fel de deprimant ca un capac de coșciug ce se închide peste tine. Tema somnului, versurile cântecului, dar mai ales explicațiile ambigue creează o atmosferă sumbră în care mi-am văzut reflectate câteva angoase.

Stil literar fără cusur și idei inedite în esență sau implementare. Astfel că următorul pas pentru Cezarina Anghilac ar trebui să fie un roman. Un test pe care nu văd de ce nu l-ar trece.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Adrian Mihălțianu – Epoca Inocenței (Seria Terra XXI, partea I)

June 21, 2017 2 comments

Europa e ravasita de nationalism, Statele Unite se cufunda intr-un neofascism high-tech, iar China devine tot mai autoritara. In lupta lor pentru putere sunt prinse destine, sperante, vieti. Omenirea porneste spre Marte si priveste chiar mai departe, atrasa de semnalele venite dinspre stele. Dar nimic nu e ceea ce pare.
Oamenii se transforma treptat in cyborgi. Orasele, in stupuri. Planeta, intr-o fierbinte tabla de sah a unei imense conspiratii. Mai exista loc pentru libertate, pentru iubire, pentru visuri?
Incotro ne va purta tehnologia in urmatorii treizeci de ani?
O carte pentru toti cei care vor sa arunce o privire in viitorul nostru imediat.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În liceu am avut un diriginte extraordinar pe care nu-l voi uita niciodată. Printre alte chestii bune pe care le-a făcut pentru noi, ne-a recomadat două cărți de Alvin TofflerAl treilea val și Șocul viitorului – pe care le-am dezbătut cu toții în mai multe ore de dirigenție. Unele previziuni ni s-au părut logice, decurgeau din premise știute de noi atunci; altele păreau deplasate. Privind în urmă, realizez că această impresie avea la origini și informații pe care nu aveam cum să le deținem, în acele timpuri când internetul era încă la începuturi.
De atunci, am fost relativ pasionat de cărțile de futurologie. Relativ în sensul că nu le-am căutat niciodată dinadins, dar nici nu le-am sărit atunci când am dat peste ele. La fel și cu articolele, studiile și analizele de gen. Le citesc fără discriminare, nu contează că sunt apocaliptice, moderate sau optimiste. Este fascinant și deopotrivă tulburător să accepți posibilitatea că civilizația noastră va evolua tot mai repede, indiferent de direcție.

Scriitorul scoțian de SF Gary Gibson spunea într-un interviu că este uimit de viteza progresului tehnologic contemporan. Dacă îmi aduc bine aminte, concepte tehnologice din cel puțin două romane ale sale au fost întrecute de realitate în momentul publicării lor. Autorul mai dezvăluia că uneori îi este foarte greu să dezvolte următorul său roman SF, pentru că trebuie să aibă mare grijă ca ideile sale să apară foarte posibile, dar totodată să nu fie confirmate de realitate în viitorul apropiat.

În Epoca Inocenței, carte a cărei acțiune se întinde pe 25 de ani (2021-2046), conceptele tehnologice sunt introduse gradual, în funcție de complexitate, amploare și probabilitate. Mai mult, niciunul nu mi s-a părut deplasat (înainte sau înapoi) raportat la perioada de timp respectivă. Credibilitatea laturii “științifice” reprezintă în sine unul din motivele pentru care trebuie să cumpărați și să citiți acest roman. Am fost uimit de cât de verosimil este viitorul pe care ni-l arată Adrian Mihălțianu, și nu doar când am ajuns la ultima pagină, ci și pe parcursul întregii cărți. Intuiesc că activitatea de documentare a autorului s-a întins pe foarte mulți ani, iar sursele sale au fost solide.
Partea narativă utilizează aproape toate domeniile care hotărăsc (deja) sau vor influența viitorul civilizației noastre: drone, AI, monitorizare vizuala/facială/pe bază de ADN, elemente de urbanism, rivalitatea americano-chineză, colonizarea spațiului, statul polițienesc, terorism, hacking, implanturi cibernetice, realitate virtuală, social media/rețele de socializare, mașini electrice (autonome), ecologie, discrepanța tot mai mare dintre bogați și săraci, nanoboți, încălzirea globală, elite politice, suprapopulare și tehnologie militară avansată.
Capitolul meu preferat, din acest punct de vedere, este Paris, 2036, în care autorul se folosește (elegant) de implanturile audio/video pe creier. Sunt de domeniul SF-ului? Citiți acest articol și veți vedea că poate nu e așa. Și… bonus.

Epoca Inocenței excelează și pe partea de acțiune care împletește câteva subgenuri și am să enumăr cu această ocazie capitole ce mi-au plăcut: investigația detectivistică din Hai, dronează-mă, infiltrarea antitero din Invizibil, urmărirea cu mașini din Lagărul Europa și, mai ales, luptele din Avanpostul 10, lupte ce seamănă foarte mult cu bătăliile din jocurile video de strategie în timp real. Toate sunt scrise foarte bine, ca ritm și detalii, și, oricât am încercat, nu le-am găsit fracturi logice.
O mențiune specială și pentru porțiunile în care este prezentată cursa colonizării lui Marte, părți ce constituie în sine un mini-roman, cu personajele (re)introduse natural, ușor de identificat, și cu suspans la cote maxime. Sunt pagini pe care le-am citit fără pauză, curios și agitat în privința deznodământului.

Marea problemă (și singura) pe care o are Epoca Inocenței sunt personajele. În 2013, Anthony Ryan publica Blood Song, prima parte a trilogiei Raven’s Shadow. Cartea a fost primită foarte bine, atât de critici, cât și de cititori. I-au urmat Tower Lord (2014) și Queen of Fire (2015), romane care n-au mai avut același succes. Motivul? Dacă în Blood Song acțiunea se învărtea exclusiv în jurul lui Vaelin Al Sorna înfățisându-l pe parcursul a multor ani (de la copilărie la maturitate), în următoarele două părți autorul a folosit mai multe perspective, evidențiind o serie de personaje secundare și diluând astfel prezența lui Vaelin Al Sorna.
Literar vorbind, Anthony Ryan nu a avut altă opțiune. În Tower Lord și Queen of Fire, povestea încetinește din punct de vedere temporal și se extinde geografic. Cum protagonistul principal nu putea fi în mai multe locuri deodată, a fost nevoie de folosirea acelor perspective narative multiple. O alegere împotriva căreia nu am avut nimic de contestat. Raven’s Shadow este o trilogie nemaipomenit de bună.

Revenind, după cum spuneam, Epoca Inocenței acoperă o perioadă mare de timp și are loc în diverse locuri ale planetei (și în afara ei). Are puțin peste 350 de pagini (Raven’s Shadow are aproape 2400). Este foarte greu, dacă nu imposibil, să dezvolți personaje apropiate de “memorabile”. Mai ales în condițiile în care acțiunea curge deseori furibund, iar conceptele tehnologice sunt introduse la foc automat. Nici nu știu care ar fi fost soluția. O dublare/triplare a numărului de pagini însoțită de o temporizare a acțiunii?
Pe de altă parte, există secțiuni în care se putea mai bine. Nu m-a convins povestea de dragoste dintre Adam Andrews și Zhen Lin. Premisele ei și dialogurile din Paris, 2036 mi s-au părut forțate și naive. Multe personaje sunt schițate, subordonându-se acțiunii și nu invers. Iar omniprezenta expozițiune, când capătă formă de documentar, înnăbușă orice formă de stilizare a acțiunii, de exemplu “Sau o fi fost de la nanocamera 4K…” (p15), “Să le partajeze pe vechitura aia de Facebook?” (p32) sau “… către mii de corporatiști plictisiți” (p33).
Înțeleg că Epoca Inocenței e prima parte a unei serii, dar voiam un final cu adevărat zguduitor, care să mă țină înfrigurat până la următorul volum. Merita o încheiere mai incisivă, pe măsura acțiunii.

Și totuși sunt destul de impresionat.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Daniel Timariu – Tenebre. Cazul Laura

June 14, 2017 4 comments

Alexandru Anghel este un detectiv din spita lui Philip Marlowe si Sam Spade, adica sintem in plin roman hardboiled, numai ca locul actiunii este Timisoara, dar nu orasul locuitorilor lui si al turistilor de azi, ci o Timisoara impartita intre Lumea Tenebrelor si Lumea Oamenilor. Cazul Laura il aduce pe Alex, detectivul celor doua lumi, printre vircolaci, vampiri, capcauni, nimfe urbane, vrajitoare, goblini si strigoi. Si este doar inceputul…

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În urmă cu mai bine de un deceniu, o astfel de descriere ar fi constituit unul din motivele pentru care nu aș fi cumpărat cartea respectivă. Un altul ar fi fost că încerc să evit orice se apropie de urban fantasy. Însă temeiul principal ar fi fost că e scrisă de un român. Nu intru în detalii, însă vremurile s-au schimbat. Creațiile noului val de autori români SF&F mă încântă tot mai mult și mă determină să cred că nu peste mult timp vom intra într-o așa-zisă Epocă de Aur în care literatura de gen va atinge/depăși din punct de vedere calitativ media lucrărilor “de afară”.

Romanul de debut al lui Daniel Timariu începe ca aproape orice hardboiled. Cu un caz în care clienta are înfățișare de femeie fatală, iar fundalul este alcătuit din biroul sărăcăcios și detectivul singuratic (subvarianta în care secretara bună-la-toate e absentă) aflat într-o relativă criză financiară. Asemănările se opresc la pagina trei, când aflăm că Laura este de fapt un mort-viu (o foarte potrivită denumire pentru englezescul “undead”).
De aici, fantasticul își face tot mai mult simțită prezența și ajunge să aibă cel puțin aceeași importanță cu intriga polițistă. Unul din meritele romanului este că ambele se contopesc fluid. De la strigoiul Diolizis și doamna Maksimović care cer investigarea dispariției unor rude, până la demoni capabili de intimidări fizice și verbale sau filajul făcut de dulăul Qiqirn și fata de goblin Penbels Fastfuel.

Cartea excelează și la capitolul umor, lucru rar întâlnit în rândurile autorilor români care de prea puține ori știu să facă diferența dintre glume și ridicol. Numele unor personaje provoacă zâmbete (pe un detectiv mort-viu îl cheamă Lazăr), fie prin alăturarea de cuvinte (Ion Apocriful sau Hans Șfichiuitorul), fie prin antiteza cu comportamentul posesorilor lor. Există și situații comice – cel mai reprezentativ exemplu este capitolul 25: limbajul și reacțiile celor două femei, precum și reîntâlnirea cu demonii moldoveni nu au cum să nu îți provoace râsul.
Liantul dintre toate acestea sunt introspecțiile ce exprimă resemnare, comparațiile pitorești și replicile deseori ironice ale protagonistului principal. Însăși formulările de tip “Anghel, Alexandru Theodor Anghel” ori “Alex, detectiv Alexandru Anghel” au iz jamesbondian.
Iar slabiciunea față de sexul feminin și puseele de naivitate, trăsături de altfel asumate, îl fac un personaj cel puțin interesant, cu defecte. Nu, nu este păcăliciul de serviciu, căci dă dovadă de un spirit de observație în care relatările sale au ritm și conținut.

Povestea are destule surprize ce să te împing până la ultima pagină, dar sfârșitul este extrem de abrupt. M-aș fi mulțumit măcar cu o pagină de final, nu doar cu câteva rânduri. Dar cea mai mare nemulțumire este legată de prezența unui mare plot hole. Cum prima întâlnire cu Qiqirn se desfășoară în prezent, evenimentele din capitolul 20 nu au cum să se fi desfășurat în trecut. Nu înțeleg cum o asemenea greșeală s-a putut strecura în varianta finală a cărții.

După cum spune și titlul, e foarte posibil să existe cel puțin o continuare. Potențial există pentru noi cazuri a căror desfășurare poate avea loc și în alte orașe, iar personajele sunt suficient de fascinante pentru noi situații cu suspans și umor.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Mircea M. Țara – Inima dragonului

May 10, 2017 1 comment

Nisalul, idilica Cetate a Zăpezilor, paradis al artiștilor și al magicienilor, este zguduit din temelii în urma unui complot sinistru.
Prinși la mijloc, Lied, un bard cu talente ce depășesc cu mult o ureche muzicală, alături de banda lui de hoți de buzunare, au de înfruntat demoni străvechi, armata Umbrelor și magia neagră abil mânuită de Magiștrii regatului.
Dar dușmanul lor cel mai mare este timpul. Astfel că oameni, liandrini, zollany și dragoni de legendă treziți din negura amintirilor trebuie să lupte împreună pentru a împiedicaa distrugerea iminentă a Nisalului.
Miza? Inima Dragonului, un artefact legendar ce i-ar oferi posesorului ei putere nelimitată și capacitatea de a distruge sau de a reface lumea.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Este o carte muncită. Dacă facem abstracție de primele pagini, unde expozițiunea este greoaie prin multitudinea de detalii oferite în rafale, partea de fundal este îmbogățită încontinuu până spre ultimele pagini (mi-au plăcut notele de subsol). Unele elemente sunt repetate obsesiv, dar altele sunt abia schițate, ceea ce mă face să cred că vom avea parte de o continuare, bănuială conturată și de modul în care se termină romanul, dar și faptul că va fi o trilogie (nu îmi aduc aminte de unde știu acest lucru).

Este o lume non-tolkiană, un mare plus de la mine. Sunt sătul de orci, elfi, dwarfi și variațiuni ale acestora. Pe de altă parte, când magia abundă, pentru un fir narativ convingător e absolut necesară o mână de fier care să gestioneze reguli și limite. Iar aici uneori apare haosul. De ce s-au contopit doar doi dragoni și nu toți patru (p104)? De ce doar unele persoane sunt vindecate (p191)? De ce eroii sunt cruțați inexplicabil, în două rânduri, de către personajul principal negativ?
Cum manifestările magiei în lupte sunt relativ standard pentru genul fantasy (foc, gheață, scuturi protectoare), dinamica scenelor de acțiune nu variază semnificativ, deși autorul știe să le imprime un ritm progresiv pe care multe cărți de gen nu îl au. Dar ce folos dacă suspansul privind soarta unor protagoniști dispare aproape complet când știi că vor fi vindecate ulterior, de fiecare dată?

Nu am nimic împotrivă pentru o delimitare strictă a personajelor pe modelul bine/rău, cu condiția ca ele să fie bine construite. Toată cartea e acțiune non-stop, însă nu m-ar fi deranjat câteva secvențe de repaus în care să cunoaștem mai bine motivațiile și scopurile unor personaje. Există momente de introspecție, dar prea puține și prea sumare. Într-o astfel de situație, pe lângă acțiune singura soluție rămâne dialogul.
Multe dialoguri sunt inutile – fie nu îmbogățesc substanțial povestea, fie reiau aceeași idee exprimată rânduri mai sus. Lor li se adaugă expresii îndoielnice: “sânge țâșnind din tăieturi și gemete de pe buzele lor” (p47), “Al Shar o ridică pe fetiță în brațe, chipul lui întunecat, iar cicatricea groasă și vânătă de pe ochiul drept, care i se continua până pe obraz și de acolo pe gât, contrasta puternic cu pielea albă și strălucirea buclelor prințesei” (p82), “trupurile frânte ale dragonilor cenușii împodobeau podeaua” (p103), “Demonul începu să cedeze câte o jumătate de pas în fața fiecărei lovituri. Din când în când, încerca să dea înapoi, dar Vel îi respingea atacurile slabe” (p251) sau “Lied îl reduse la tăcere lăsându-i o linie roșie pe gât” (325).

Nu ajută nici naratorul omniscient a cărui voce se contopește uneori cu cea a autorului: “nu în ultimul rând” (p299). Show, don’t tell nu este o regulă strict de urmat, dar de prea multe ori nu ni se arată, ci ni se spune ce simt personajele. În plus, desele verbe la gerunziu strică diversitatea topicii, iar pe alocuri prezența excesivă a enumerațiilor diminuează calitatea expozițiunii.

Inima dragonului nu este totuși o carte rea. Iese în evidență prin ambiția autorului de a crea o lume unică în raport cu alte creații autohtone. Întregul ei potențial poate fi exploatat printr-o scriitură mai îngrijită pe care aștept să o văd în următorul volum.

Din punct de vedere tehnic, am întânit câteva dezacorduri, virgule lipsă și litere mâncate.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Lucian-Dragoș Bogdan – Pânza de păianjen

April 17, 2017 1 comment

“- E frumos, intr-adevar! Sa stai vreo doua saptamani, sa te incarci… Sa scrii un roman.
Fata chicoti.
– Nu cred ca e cadrul potrivit pentru un roman politist.
Curtea interioara era inconjurata de un culoar marginit intr-o parte de ziduri, iar in partea dinspre curte de coloane. Cei doi incepura sa se plimbe pe sub arcadele care legau zidul de stalpi. In dreapta lor, lespezi mari, dreptunghiulare, acopereau mormintele unor calugari.
– Eu cred ca ar merge perfect. Un criminal aflat intre aceste ziduri, omorand calugari si turisti deopotriva…”

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În Pânza de păianjen, Festivalul SF de la Râșnov devine o convenție Mystery & Thriller unde se întâlnesc scriitori, redactori, editori, critici și cititori. Urmează o cascadă de crime deghizate în accidente, prilej cu care ne sunt treptat dezvăluite relațiile dintre personaje – de la amiciție și iubire până la invidie și ură.

Acțiunea romanului se desfășoară în așa fel încât e (aproape) imposibil să ghicești adevăratul criminal. Fie nu ai toate indiciile la îndemână, fie îți sunt oferite piste false, fie explicațiile oferite inițial nu sunt cele adevărate. În mod normal, m-ar fi deranjat acest tip de narațiune, dar e unul din acele cazuri în care nu doar destinația contează, căci aproape tuturor personajelor le-am găsit corespondent în realitate.
Fiecare așa-zisă identificare m-a făcut să zâmbesc și de fiecare dată m-am întrebat dacă și autorul a avut în vedere aceeași cunoștință.

Cu ajutorul dialogurilor pe alocuri amuzante și deseori pitorești, ni se prezintă o lume deloc nefamiliară unuia care se perindă prin astfel de cercuri. Pe mine nu încetează să mă distreze și să mă uimească totodată cum în tagma scriitorilor rivalități de-o viață (cu iz ancestral) se pot transforma în adevărate frății de cruce sau invers.
Lăsând deoparte valoarea literară, Pânza de păianjen nu este un roman polițist realist (din motive ce țin și de coincidențe și proceduri criminalistice). Eu l-am perceput ca o satiră la adresa orgoliilor (deseori stupide și deloc justificate) care macină unele cercuri literare. Iar cartea surprinde acest aspect prin modul în care interacționează personajele (ironii, bârfe și răutăcisme) și mai ales prin prozaicul motivelor din spatele crimelor.

O poveste cu “asasinate” umoristice scrie în autograful primit de la autor. O poveste ce arată că Lucian-Dragoș Bogdan, pe lângă SF&F, știe să scrie și mystery & thriller, adaug eu.

Blogosfera SF&F: Alexandru Lamba – Arhitecții speranței

April 12, 2017 1 comment

Iata cum a incoltit in mintea mea ideea Agentiei. Adevarul despre esecul lamentabil al experimentelor mele il cunosteau, in afara de defunctul Morell, care-l luase cu el in mormant, doar cei cativa asistenti ai mei, primii Maestri Arhitecti, si cu mine insumi, Supremul Arhitect. Ideea calatoriei in timp a capatat o noua dimensiune, o noua menire. Omenirea dorea sa creada in ea cu atata ardoare, incat era dispusa sa nu observe erorile. Foarte bine, sa nu le observe. Am sa-i dau in schimbul naivitatii ei mai mult decat o descoperire stiintifica. Am sa-i dau un viitor.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Mai întâi trebuie să menționez că ea a apărut mai întâi online în urmă cu trei ani sub formă de foileton. Versiunea tipărită vine cu modificări pe alocuri – frazele sunt mai periate. În al doilea rând, este cel mai scurt roman pe care l-am citit pentru Blogosfera SF&F. Dar să nu credeți că numărul paginilor este singurul motiv pentru care parcurgerea lui este rapidă.

Mulți sunt pentru absența prologurilor în literatura prezentului din motive pe care nu le detaliez aici. Însă eu nu am nimic împotrivă, mai ales când conțin doza necesară de mister pentru a-ți stârni curiozitatea. Ce activități desfășoară cele trei personaje? Care este scopul lor? Cum au ajuns amnezici?
Misterul e dezvăluit treptat, metodic. De altfel, sunt încă sub impresia că Alexandru Lamba a dorit ca (aproape) fiecare paragraf să aibă cât mai puține abateri narative. Nu prea am întâlnit acea îndrăgostire de sine de care dau dovadă și destui autori români ce astfel ajung să exprime puține lucruri în multe cuvinte. Două excepții se găsesc în paginile 19 și 20 sub forma unor explicații inutile.

Nici așa-zisa poveste de iubire nu este lăsată să atingă cote siropoase. În general, trăirile și motivațiile personajelor sunt prezentate în limite credibile, deși obsesia lui Greg e înfățișată în prea multe rânduri. Că tot veni vorba, nu m-a convins scena cu gândurile (p45) – nu îmi pot imagina cum poți opri la timp un gând început.
De asemenea, conținutul broșurii (p120-121) nu are acel ton impersonal pe care m-aș fi așteptat să îl găsesc într-un astfel de context (“și, în fine, altele”).

Pe lângă folosirea lui refulare (p23) în loc de defulare, mai am un singur reproș: perioada de timp în care se desfășoară romanul mi se pare prea îndepărtată raportat la progresul tehnologic (partea cu țigările să zicem că o înțeleg).
Ce am găsit original a fost ideea îndrăzneață de a oferi succesiv trei scene de final – ar fi fost lăudabil ca acțiunea romanului să facă joncțiunea completă cu prologul la toate trei, nu doar la ultima. Mai ales că recitirea bucății de început scoate la iveală detalii pe care nu le puteai altminteri aprecia.

Întorsătura de situație de la sfârșit îți lasă un gust ușor amar. Nu pentru că te ia prin surprindere (fără a te simți păcălit – un mare plus), ci pentru că atunci realizezi că titlul cărții e perfect. Iar ultimele rânduri indică o continuare pe care sigur o voi citi atunci când va apărea.
“Ce poate face omenirea cu călătoria în timp mai mult decât să exploreze timpurile trecute și viitoare?” (Alexandru Lamba la FF7). Un răspuns cel puțin satisfăcător îl veți primi în urma lecturării romanului de față.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: