Archive

Archive for the ‘Recenzii’ Category

Blogosfera SF&F: Adrian Mihălțianu – Epoca Inocenței (Seria Terra XXI, partea I)

June 21, 2017 2 comments

Europa e ravasita de nationalism, Statele Unite se cufunda intr-un neofascism high-tech, iar China devine tot mai autoritara. In lupta lor pentru putere sunt prinse destine, sperante, vieti. Omenirea porneste spre Marte si priveste chiar mai departe, atrasa de semnalele venite dinspre stele. Dar nimic nu e ceea ce pare.
Oamenii se transforma treptat in cyborgi. Orasele, in stupuri. Planeta, intr-o fierbinte tabla de sah a unei imense conspiratii. Mai exista loc pentru libertate, pentru iubire, pentru visuri?
Incotro ne va purta tehnologia in urmatorii treizeci de ani?
O carte pentru toti cei care vor sa arunce o privire in viitorul nostru imediat.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În liceu am avut un diriginte extraordinar pe care nu-l voi uita niciodată. Printre alte chestii bune pe care le-a făcut pentru noi, ne-a recomadat două cărți de Alvin TofflerAl treilea val și Șocul viitorului – pe care le-am dezbătut cu toții în mai multe ore de dirigenție. Unele previziuni ni s-au părut logice, decurgeau din premise știute de noi atunci; altele păreau deplasate. Privind în urmă, realizez că această impresie avea la origini și informații pe care nu aveam cum să le deținem, în acele timpuri când internetul era încă la începuturi.
De atunci, am fost relativ pasionat de cărțile de futurologie. Relativ în sensul că nu le-am căutat niciodată dinadins, dar nici nu le-am sărit atunci când am dat peste ele. La fel și cu articolele, studiile și analizele de gen. Le citesc fără discriminare, nu contează că sunt apocaliptice, moderate sau optimiste. Este fascinant și deopotrivă tulburător să accepți posibilitatea că civilizația noastră va evolua tot mai repede, indiferent de direcție.

Scriitorul scoțian de SF Gary Gibson spunea într-un interviu că este uimit de viteza progresului tehnologic contemporan. Dacă îmi aduc bine aminte, concepte tehnologice din cel puțin două romane ale sale au fost întrecute de realitate în momentul publicării lor. Autorul mai dezvăluia că uneori îi este foarte greu să dezvolte următorul său roman SF, pentru că trebuie să aibă mare grijă ca ideile sale să apară foarte posibile, dar totodată să nu fie confirmate de realitate în viitorul apropiat.

În Epoca Inocenței, carte a cărei acțiune se întinde pe 25 de ani (2021-2046), conceptele tehnologice sunt introduse gradual, în funcție de complexitate, amploare și probabilitate. Mai mult, niciunul nu mi s-a părut deplasat (înainte sau înapoi) raportat la perioada de timp respectivă. Credibilitatea laturii “științifice” reprezintă în sine unul din motivele pentru care trebuie să cumpărați și să citiți acest roman. Am fost uimit de cât de verosimil este viitorul pe care ni-l arată Adrian Mihălțianu, și nu doar când am ajuns la ultima pagină, ci și pe parcursul întregii cărți. Intuiesc că activitatea de documentare a autorului s-a întins pe foarte mulți ani, iar sursele sale au fost solide.
Partea narativă utilizează aproape toate domeniile care hotărăsc (deja) sau vor influența viitorul civilizației noastre: drone, AI, monitorizare vizuala/facială/pe bază de ADN, elemente de urbanism, rivalitatea americano-chineză, colonizarea spațiului, statul polițienesc, terorism, hacking, implanturi cibernetice, realitate virtuală, social media/rețele de socializare, mașini electrice (autonome), ecologie, discrepanța tot mai mare dintre bogați și săraci, nanoboți, încălzirea globală, elite politice, suprapopulare și tehnologie militară avansată.
Capitolul meu preferat, din acest punct de vedere, este Paris, 2036, în care autorul se folosește (elegant) de implanturile audio/video pe creier. Sunt de domeniul SF-ului? Citiți acest articol și veți vedea că poate nu e așa. Și… bonus.

Epoca Inocenței excelează și pe partea de acțiune care împletește câteva subgenuri și am să enumăr cu această ocazie capitole ce mi-au plăcut: investigația detectivistică din Hai, dronează-mă, infiltrarea antitero din Invizibil, urmărirea cu mașini din Lagărul Europa și, mai ales, luptele din Avanpostul 10, lupte ce seamănă foarte mult cu bătăliile din jocurile video de strategie în timp real. Toate sunt scrise foarte bine, ca ritm și detalii, și, oricât am încercat, nu le-am găsit fracturi logice.
O mențiune specială și pentru porțiunile în care este prezentată cursa colonizării lui Marte, părți ce constituie în sine un mini-roman, cu personajele (re)introduse natural, ușor de identificat, și cu suspans la cote maxime. Sunt pagini pe care le-am citit fără pauză, curios și agitat în privința deznodământului.

Marea problemă (și singura) pe care o are Epoca Inocenței sunt personajele. În 2013, Anthony Ryan publica Blood Song, prima parte a trilogiei Raven’s Shadow. Cartea a fost primită foarte bine, atât de critici, cât și de cititori. I-au urmat Tower Lord (2014) și Queen of Fire (2015), romane care n-au mai avut același succes. Motivul? Dacă în Blood Song acțiunea se învărtea exclusiv în jurul lui Vaelin Al Sorna înfățisându-l pe parcursul a multor ani (de la copilărie la maturitate), în următoarele două părți autorul a folosit mai multe perspective, evidențiind o serie de personaje secundare și diluând astfel prezența lui Vaelin Al Sorna.
Literar vorbind, Anthony Ryan nu a avut altă opțiune. În Tower Lord și Queen of Fire, povestea încetinește din punct de vedere temporal și se extinde geografic. Cum protagonistul principal nu putea fi în mai multe locuri deodată, a fost nevoie de folosirea acelor perspective narative multiple. O alegere împotriva căreia nu am avut nimic de contestat. Raven’s Shadow este o trilogie nemaipomenit de bună.

Revenind, după cum spuneam, Epoca Inocenței acoperă o perioadă mare de timp și are loc în diverse locuri ale planetei (și în afara ei). Are puțin peste 350 de pagini (Raven’s Shadow are aproape 2400). Este foarte greu, dacă nu imposibil, să dezvolți personaje apropiate de “memorabile”. Mai ales în condițiile în care acțiunea curge deseori furibund, iar conceptele tehnologice sunt introduse la foc automat. Nici nu știu care ar fi fost soluția. O dublare/triplare a numărului de pagini însoțită de o temporizare a acțiunii?
Pe de altă parte, există secțiuni în care se putea mai bine. Nu m-a convins povestea de dragoste dintre Adam Andrews și Zhen Lin. Premisele ei și dialogurile din Paris, 2036 mi s-au părut forțate și naive. Multe personaje sunt schițate, subordonându-se acțiunii și nu invers. Iar omniprezenta expozițiune, când capătă formă de documentar, înnăbușă orice formă de stilizare a acțiunii, de exemplu “Sau o fi fost de la nanocamera 4K…” (p15), “Să le partajeze pe vechitura aia de Facebook?” (p32) sau “… către mii de corporatiști plictisiți” (p33).
Înțeleg că Epoca Inocenței e prima parte a unei serii, dar voiam un final cu adevărat zguduitor, care să mă țină înfrigurat până la următorul volum. Merita o încheiere mai incisivă, pe măsura acțiunii.

Și totuși sunt destul de impresionat.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Everything and anything

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Daniel Timariu – Tenebre. Cazul Laura

June 14, 2017 4 comments

Alexandru Anghel este un detectiv din spita lui Philip Marlowe si Sam Spade, adica sintem in plin roman hardboiled, numai ca locul actiunii este Timisoara, dar nu orasul locuitorilor lui si al turistilor de azi, ci o Timisoara impartita intre Lumea Tenebrelor si Lumea Oamenilor. Cazul Laura il aduce pe Alex, detectivul celor doua lumi, printre vircolaci, vampiri, capcauni, nimfe urbane, vrajitoare, goblini si strigoi. Si este doar inceputul…

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În urmă cu mai bine de un deceniu, o astfel de descriere ar fi constituit unul din motivele pentru care nu aș fi cumpărat cartea respectivă. Un altul ar fi fost că încerc să evit orice se apropie de urban fantasy. Însă temeiul principal ar fi fost că e scrisă de un român. Nu intru în detalii, însă vremurile s-au schimbat. Creațiile noului val de autori români SF&F mă încântă tot mai mult și mă determină să cred că nu peste mult timp vom intra într-o așa-zisă Epocă de Aur în care literatura de gen va atinge/depăși din punct de vedere calitativ media lucrărilor “de afară”.

Romanul de debut al lui Daniel Timariu începe ca aproape orice hardboiled. Cu un caz în care clienta are înfățișare de femeie fatală, iar fundalul este alcătuit din biroul sărăcăcios și detectivul singuratic (subvarianta în care secretara bună-la-toate e absentă) aflat într-o relativă criză financiară. Asemănările se opresc la pagina trei, când aflăm că Laura este de fapt un mort-viu (o foarte potrivită denumire pentru englezescul “undead”).
De aici, fantasticul își face tot mai mult simțită prezența și ajunge să aibă cel puțin aceeași importanță cu intriga polițistă. Unul din meritele romanului este că ambele se contopesc fluid. De la strigoiul Diolizis și doamna Maksimović care cer investigarea dispariției unor rude, până la demoni capabili de intimidări fizice și verbale sau filajul făcut de dulăul Qiqirn și fata de goblin Penbels Fastfuel.

Cartea excelează și la capitolul umor, lucru rar întâlnit în rândurile autorilor români care de prea puține ori știu să facă diferența dintre glume și ridicol. Numele unor personaje provoacă zâmbete (pe un detectiv mort-viu îl cheamă Lazăr), fie prin alăturarea de cuvinte (Ion Apocriful sau Hans Șfichiuitorul), fie prin antiteza cu comportamentul posesorilor lor. Există și situații comice – cel mai reprezentativ exemplu este capitolul 25: limbajul și reacțiile celor două femei, precum și reîntâlnirea cu demonii moldoveni nu au cum să nu îți provoace râsul.
Liantul dintre toate acestea sunt introspecțiile ce exprimă resemnare, comparațiile pitorești și replicile deseori ironice ale protagonistului principal. Însăși formulările de tip “Anghel, Alexandru Theodor Anghel” ori “Alex, detectiv Alexandru Anghel” au iz jamesbondian.
Iar slabiciunea față de sexul feminin și puseele de naivitate, trăsături de altfel asumate, îl fac un personaj cel puțin interesant, cu defecte. Nu, nu este păcăliciul de serviciu, căci dă dovadă de un spirit de observație în care relatările sale au ritm și conținut.

Povestea are destule surprize ce să te împing până la ultima pagină, dar sfârșitul este extrem de abrupt. M-aș fi mulțumit măcar cu o pagină de final, nu doar cu câteva rânduri. Dar cea mai mare nemulțumire este legată de prezența unui mare plot hole. Cum prima întâlnire cu Qiqirn se desfășoară în prezent, evenimentele din capitolul 20 nu au cum să se fi desfășurat în trecut. Nu înțeleg cum o asemenea greșeală s-a putut strecura în varianta finală a cărții.

După cum spune și titlul, e foarte posibil să existe cel puțin o continuare. Potențial există pentru noi cazuri a căror desfășurare poate avea loc și în alte orașe, iar personajele sunt suficient de fascinante pentru noi situații cu suspans și umor.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Mircea M. Țara – Inima dragonului

May 10, 2017 1 comment

Nisalul, idilica Cetate a Zăpezilor, paradis al artiștilor și al magicienilor, este zguduit din temelii în urma unui complot sinistru.
Prinși la mijloc, Lied, un bard cu talente ce depășesc cu mult o ureche muzicală, alături de banda lui de hoți de buzunare, au de înfruntat demoni străvechi, armata Umbrelor și magia neagră abil mânuită de Magiștrii regatului.
Dar dușmanul lor cel mai mare este timpul. Astfel că oameni, liandrini, zollany și dragoni de legendă treziți din negura amintirilor trebuie să lupte împreună pentru a împiedicaa distrugerea iminentă a Nisalului.
Miza? Inima Dragonului, un artefact legendar ce i-ar oferi posesorului ei putere nelimitată și capacitatea de a distruge sau de a reface lumea.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Este o carte muncită. Dacă facem abstracție de primele pagini, unde expozițiunea este greoaie prin multitudinea de detalii oferite în rafale, partea de fundal este îmbogățită încontinuu până spre ultimele pagini (mi-au plăcut notele de subsol). Unele elemente sunt repetate obsesiv, dar altele sunt abia schițate, ceea ce mă face să cred că vom avea parte de o continuare, bănuială conturată și de modul în care se termină romanul, dar și faptul că va fi o trilogie (nu îmi aduc aminte de unde știu acest lucru).

Este o lume non-tolkiană, un mare plus de la mine. Sunt sătul de orci, elfi, dwarfi și variațiuni ale acestora. Pe de altă parte, când magia abundă, pentru un fir narativ convingător e absolut necesară o mână de fier care să gestioneze reguli și limite. Iar aici uneori apare haosul. De ce s-au contopit doar doi dragoni și nu toți patru (p104)? De ce doar unele persoane sunt vindecate (p191)? De ce eroii sunt cruțați inexplicabil, în două rânduri, de către personajul principal negativ?
Cum manifestările magiei în lupte sunt relativ standard pentru genul fantasy (foc, gheață, scuturi protectoare), dinamica scenelor de acțiune nu variază semnificativ, deși autorul știe să le imprime un ritm progresiv pe care multe cărți de gen nu îl au. Dar ce folos dacă suspansul privind soarta unor protagoniști dispare aproape complet când știi că vor fi vindecate ulterior, de fiecare dată?

Nu am nimic împotrivă pentru o delimitare strictă a personajelor pe modelul bine/rău, cu condiția ca ele să fie bine construite. Toată cartea e acțiune non-stop, însă nu m-ar fi deranjat câteva secvențe de repaus în care să cunoaștem mai bine motivațiile și scopurile unor personaje. Există momente de introspecție, dar prea puține și prea sumare. Într-o astfel de situație, pe lângă acțiune singura soluție rămâne dialogul.
Multe dialoguri sunt inutile – fie nu îmbogățesc substanțial povestea, fie reiau aceeași idee exprimată rânduri mai sus. Lor li se adaugă expresii îndoielnice: “sânge țâșnind din tăieturi și gemete de pe buzele lor” (p47), “Al Shar o ridică pe fetiță în brațe, chipul lui întunecat, iar cicatricea groasă și vânătă de pe ochiul drept, care i se continua până pe obraz și de acolo pe gât, contrasta puternic cu pielea albă și strălucirea buclelor prințesei” (p82), “trupurile frânte ale dragonilor cenușii împodobeau podeaua” (p103), “Demonul începu să cedeze câte o jumătate de pas în fața fiecărei lovituri. Din când în când, încerca să dea înapoi, dar Vel îi respingea atacurile slabe” (p251) sau “Lied îl reduse la tăcere lăsându-i o linie roșie pe gât” (325).

Nu ajută nici naratorul omniscient a cărui voce se contopește uneori cu cea a autorului: “nu în ultimul rând” (p299). Show, don’t tell nu este o regulă strict de urmat, dar de prea multe ori nu ni se arată, ci ni se spune ce simt personajele. În plus, desele verbe la gerunziu strică diversitatea topicii, iar pe alocuri prezența excesivă a enumerațiilor diminuează calitatea expozițiunii.

Inima dragonului nu este totuși o carte rea. Iese în evidență prin ambiția autorului de a crea o lume unică în raport cu alte creații autohtone. Întregul ei potențial poate fi exploatat printr-o scriitură mai îngrijită pe care aștept să o văd în următorul volum.

Din punct de vedere tehnic, am întânit câteva dezacorduri, virgule lipsă și litere mâncate.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Lucian-Dragoș Bogdan – Pânza de păianjen

April 17, 2017 1 comment

“- E frumos, intr-adevar! Sa stai vreo doua saptamani, sa te incarci… Sa scrii un roman.
Fata chicoti.
– Nu cred ca e cadrul potrivit pentru un roman politist.
Curtea interioara era inconjurata de un culoar marginit intr-o parte de ziduri, iar in partea dinspre curte de coloane. Cei doi incepura sa se plimbe pe sub arcadele care legau zidul de stalpi. In dreapta lor, lespezi mari, dreptunghiulare, acopereau mormintele unor calugari.
– Eu cred ca ar merge perfect. Un criminal aflat intre aceste ziduri, omorand calugari si turisti deopotriva…”

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În Pânza de păianjen, Festivalul SF de la Râșnov devine o convenție Mystery & Thriller unde se întâlnesc scriitori, redactori, editori, critici și cititori. Urmează o cascadă de crime deghizate în accidente, prilej cu care ne sunt treptat dezvăluite relațiile dintre personaje – de la amiciție și iubire până la invidie și ură.

Acțiunea romanului se desfășoară în așa fel încât e (aproape) imposibil să ghicești adevăratul criminal. Fie nu ai toate indiciile la îndemână, fie îți sunt oferite piste false, fie explicațiile oferite inițial nu sunt cele adevărate. În mod normal, m-ar fi deranjat acest tip de narațiune, dar e unul din acele cazuri în care nu doar destinația contează, căci aproape tuturor personajelor le-am găsit corespondent în realitate.
Fiecare așa-zisă identificare m-a făcut să zâmbesc și de fiecare dată m-am întrebat dacă și autorul a avut în vedere aceeași cunoștință.

Cu ajutorul dialogurilor pe alocuri amuzante și deseori pitorești, ni se prezintă o lume deloc nefamiliară unuia care se perindă prin astfel de cercuri. Pe mine nu încetează să mă distreze și să mă uimească totodată cum în tagma scriitorilor rivalități de-o viață (cu iz ancestral) se pot transforma în adevărate frății de cruce sau invers.
Lăsând deoparte valoarea literară, Pânza de păianjen nu este un roman polițist realist (din motive ce țin și de coincidențe și proceduri criminalistice). Eu l-am perceput ca o satiră la adresa orgoliilor (deseori stupide și deloc justificate) care macină unele cercuri literare. Iar cartea surprinde acest aspect prin modul în care interacționează personajele (ironii, bârfe și răutăcisme) și mai ales prin prozaicul motivelor din spatele crimelor.

O poveste cu “asasinate” umoristice scrie în autograful primit de la autor. O poveste ce arată că Lucian-Dragoș Bogdan, pe lângă SF&F, știe să scrie și mystery & thriller, adaug eu.

Blogosfera SF&F: Alexandru Lamba – Arhitecții speranței

April 12, 2017 1 comment

Iata cum a incoltit in mintea mea ideea Agentiei. Adevarul despre esecul lamentabil al experimentelor mele il cunosteau, in afara de defunctul Morell, care-l luase cu el in mormant, doar cei cativa asistenti ai mei, primii Maestri Arhitecti, si cu mine insumi, Supremul Arhitect. Ideea calatoriei in timp a capatat o noua dimensiune, o noua menire. Omenirea dorea sa creada in ea cu atata ardoare, incat era dispusa sa nu observe erorile. Foarte bine, sa nu le observe. Am sa-i dau in schimbul naivitatii ei mai mult decat o descoperire stiintifica. Am sa-i dau un viitor.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Mai întâi trebuie să menționez că ea a apărut mai întâi online în urmă cu trei ani sub formă de foileton. Versiunea tipărită vine cu modificări pe alocuri – frazele sunt mai periate. În al doilea rând, este cel mai scurt roman pe care l-am citit pentru Blogosfera SF&F. Dar să nu credeți că numărul paginilor este singurul motiv pentru care parcurgerea lui este rapidă.

Mulți sunt pentru absența prologurilor în literatura prezentului din motive pe care nu le detaliez aici. Însă eu nu am nimic împotrivă, mai ales când conțin doza necesară de mister pentru a-ți stârni curiozitatea. Ce activități desfășoară cele trei personaje? Care este scopul lor? Cum au ajuns amnezici?
Misterul e dezvăluit treptat, metodic. De altfel, sunt încă sub impresia că Alexandru Lamba a dorit ca (aproape) fiecare paragraf să aibă cât mai puține abateri narative. Nu prea am întâlnit acea îndrăgostire de sine de care dau dovadă și destui autori români ce astfel ajung să exprime puține lucruri în multe cuvinte. Două excepții se găsesc în paginile 19 și 20 sub forma unor explicații inutile.

Nici așa-zisa poveste de iubire nu este lăsată să atingă cote siropoase. În general, trăirile și motivațiile personajelor sunt prezentate în limite credibile, deși obsesia lui Greg e înfățișată în prea multe rânduri. Că tot veni vorba, nu m-a convins scena cu gândurile (p45) – nu îmi pot imagina cum poți opri la timp un gând început.
De asemenea, conținutul broșurii (p120-121) nu are acel ton impersonal pe care m-aș fi așteptat să îl găsesc într-un astfel de context (“și, în fine, altele”).

Pe lângă folosirea lui refulare (p23) în loc de defulare, mai am un singur reproș: perioada de timp în care se desfășoară romanul mi se pare prea îndepărtată raportat la progresul tehnologic (partea cu țigările să zicem că o înțeleg).
Ce am găsit original a fost ideea îndrăzneață de a oferi succesiv trei scene de final – ar fi fost lăudabil ca acțiunea romanului să facă joncțiunea completă cu prologul la toate trei, nu doar la ultima. Mai ales că recitirea bucății de început scoate la iveală detalii pe care nu le puteai altminteri aprecia.

Întorsătura de situație de la sfârșit îți lasă un gust ușor amar. Nu pentru că te ia prin surprindere (fără a te simți păcălit – un mare plus), ci pentru că atunci realizezi că titlul cărții e perfect. Iar ultimele rânduri indică o continuare pe care sigur o voi citi atunci când va apărea.
“Ce poate face omenirea cu călătoria în timp mai mult decât să exploreze timpurile trecute și viitoare?” (Alexandru Lamba la FF7). Un răspuns cel puțin satisfăcător îl veți primi în urma lecturării romanului de față.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
FanSF
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Ce povestiri am mai citit #100

April 6, 2017 Leave a comment

Helion Online nr. 65, septembrie/octombrie 2016:

1. Lucian-Dragoș Bogdan – @ici sunt v@mpiri. Un amalgam inedit de idei, cu mai mult sens la recitire. M-am trezit zâmbind, fermecat de ingeniozitatea autorului.

2. Ciprian-Ionuț Baciu – O scanare biofotonică. Dialoguri terne, dar am parcurs-o până la capăt cu curiozitate. Nu i-am găsit sensul. Ce rol a avut scena cu scanerul biofotonic? Personajul a rămas blocat în vis, la ce-i trebuiau banii?

3. Daniel Timariu – Godila. Din titlu am dedus despre ce e vorba. Hazlie un pic, însă deloc credibilă. Există povestiri autohtone care bifeaza ambele aspecte.

4. Ambrose Bierce – Un locuitor din Carcosa (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Destul de sugestivă, meritul aparținând și traducerii.

Ce povestiri am mai citit #99

April 4, 2017 2 comments

Gazeta SF nr. 73, aprilie 2017:

1. Dănuț Ungureanu – Picador își asumă riscul. Începutul mi-a adus aminte de prima scenă din Caderea Constantinopolelui de Vintilă Corbul, una din cărțile mele preferate și pe care nu voi înceta vreodată să o recomand. Se vede experiența (și talentul) autorului – de la vocabular până la modul în care decurge narațiunea (prezentare, anticipare, desfășurare și raționamente). Totuși nu am înțeles de ce a fost ales chiar Picador și nimeni altcineva înaintea lui.
Oare care ar fi fost a treia întrebare?

2. Aurel Cărășel – Noapte cu efemeride şi turn Eiffel. Grija la detalii impresionează din nou, iar partea de expozițiune e total contopită cu narațiunea – nu o simți decât la recitire și doar dacă o cauți dinadins.

3. Mihail Toma – Close Encounters of the Third Kind. Redactarea lasă de dorit și alternanța timpurilor verbale te zăpăcește. Finalul salvează, deoarece dă cheag textului. Titlul suna mai frumos în română.

4. Victor Cilincă – Nu se poate fără sos!. Chiar dacă are o noimă, modul în care povestirea e formulată strică orice intenție bună. Poate unora le place, mie nu.

5. Florin Giurcă – Liceeni fără frontiere (fragment). “Datorită” sau “din cauză”? Necesită periere.

Ce povestiri am mai citit #98

March 30, 2017 Leave a comment

Helion Online nr. 64, august/septembrie 2016:

1. Ionuț Caragea – Ca la noi la nimenea. Lucrare distinsă cu premiul al II-lea la Concursul național de proză umoristică Helion, ediția I, 2016. Umor grosier. Cum pot avea clonele amintiri contrafăcute? Când clonezi un original, îi clonezi și amintirile? Daca da, cum e posibil în cazul în care originalul e deja mort?

2. Violeta Cuțurescu Urdă – Conspirația. Lucrare distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo, la Concursul național de proză umoristică Helion, ediția I, 2016.. Începe rău, cu o virgulă ce dă peste cap prima frază. Din nou, umor pe care nu-l gust.

3. Răzvan Teodor Coloja – Cronică fină de film fin: Interstellar – geniu în stare lichidă.. Lucrare distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo, la Concursul național de proză umoristică Helion, ediția I, 2016. Da, lucrare.

4. Răzvan Teodor Coloja – Dracula Untold cu spoilere cu tot. Lucrare distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo, la Concursul național de proză umoristică Helion, ediția I, 2016 Știam textul, e relativ amuzant, dar nu în contextul de față.

5. Ambrose Bierce – Un naufragiu psihologic (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Ăăăăă… oooooook…™

Ce povestiri am mai citit #97

March 28, 2017 2 comments

Helion SF nr. 63, iunie/iulie 2016:

1. Gabriela Drașovean – Cursa de șobolani. Expozițiune stângace pe alocuri. Ar fi putut să îmi placă dacă finalul ar fi fost inteligibil.

2. Andreea Tănasie – Defecțiuni printre pasageri. Ideea nu e nouă, dar e executată corect.

3. Daniel Timariu – Amintiri garantate. Total Recall.

4. Ambrose Bierce – Funeraliile lui John Mortonson (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Ăăăă… oooooook…

Ce povestiri am mai citit #96

March 14, 2017 1 comment

Helion SF nr. 62, mai/iunie 2016:

1. Daniel Botgros – Adam. Un nou fragment. Virgule lipsă înainte de “dar” și “iar” (de fiecare dată!). Pe de altă parte, abundența de virgule sugrumă orice încercare de menținere a ritmului, iar paragrafele fără alineate obosesc. Scriitura e de clasa I – topică dubioasă (“- Mulțumesc, Do. Cred că ești cam ocupat, nu? Ricanează un pic Is.”), comparații/metafore rizibile (“Câmpul de energie vizibil doar prin filtre se lăfăie, parcă vesel, nepăsător.”), POV-uri făcute praf (“Intrarea sau, dacă vreți, ieșirea din primul tehnostrat”), expozițiune stângace (“Marea majoritatea a savanților serioși”) și timpuri verbale alandala.
Bonus: “- Eșantionul Adam! Acum! rostește indiferent, Vo.” (oare câte semne de exclamație ar fi fost folosite dacă Vo nu ar fi rostit indiferent?).

2. Miloș Dumbraci – Tâlharii din Yzandjan. O nouă povestire situată în universul din Pieile de fier. Pare scrisă în grabă, mai putea fi periată. Deși are început și sfârșit, poate face parte (dacă deja nu este) din trilogia fantasy la care sper că autorul nu va renunța.

3. Ștefan Bolea – Jurnal din iad. Decinu™

4. Ambrose Bierce – Unul dintre gemeni (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Ăăăăă… oooooook…

%d bloggers like this: