Archive

Archive for the ‘Recenzii’ Category

Nominalizările pentru premiile Galaxia42 (2019 – 2020) – partea a II-a

June 28, 2021 4 comments

Câteva precizări:

1. În acest articol doar povestirile SF.
2. Fiecare a fost citită de cel puțin două ori.
3. Uneori am sărit peste aspectele negative minore – nu au contat, fie pentru că au devenit total neimportante în raport cu părțile bune, fie pentru că au fost altele și mai nasoale. Nicio povestire nu a fost perfectă.
4. Prea largă selecția, dacă o pot numi astfel, căci unele texte nu aveau ce căuta aici, sub nicio formă, iar multe au oscilat (puternic) pe linia mediocrității.

1. Miloș Dumbraci – Scurt interviu cu Tovarășul, de Tovarășul, sub glorioasa supraveghere a Tovarășului. În acest horror-scifi, avem parte de o scurtă, dar elocventă scenetă din viitorul ideal al comunismului, cel în care toți sunt alături de Partid și Tovarășu’, în trup, minte și suflet, tot timpul, pentru totdeauna…
Voiam o întorsătură de situație, un final mai incisiv, ceva. E bine scrisă, însă o iau ca pe un pamflet.

2. Florin Giurcă – Energie pentru Cea de-a Șaptea Zi Dacă ai putea călători în timp, chiar dacă ar însemna sfârșitul vieții tale ca om normal, ce ai schimba?
O idee bună, însă a doua frază sună dubios. Prea multe enumerări obosesc, indiferent că e vorba de adjective, verbe, substantive… Infodump-ul din dialoguri putea fi mai subtil.

3. Cătălina Fometici – Căderea Șoimului Alb Undeva, pe o planetă în curs de colonizare, o dragoste arzătoare se înfiripă între tânăra Soraya și nobilul Terrance. Deși înconjurați de modernitate, aflați într-o epocă de cucerire a spațiului, tinerii trebuie să suporte aceleași mentalități arhaice ale vechiului pământ. O poveste frumoasă, un destin tragic.
Admirabilă naturalețea folosirii de cuvinte specifice ambelor genuri, SF și fantasy. Dragoste neîmpărtășită, ritm, senzualitate – cred că va fi una din cele mai bune povestiri din această antologie și poate cel mai bun text al autoarei.

4. Dinu Paladi – Împăratul și albina (1, 2, 3) Omenirea se află în pragul extincției. Doar Împăratul Texasului și acoliții lui o mai pot salva, dar oare vor reuși?
Scris cel puțin corect (unele pasaje sunt fabuloase), personaje oarecum interesante și o acțiune cu ritm care nu slăbește până la final. Dar umorul grosier, referințele forțate, dialogurile cringe și descrierile caricaturale o trag în jos.
În jumătatea superioară a clasamentului de până acum.

5. Florin Purluca – Poltergeist spațial În acest military science fiction atipic, Florin Purluca îmbină într-un mod original fantasticul cu știința viitorului.
Detalii ce se repetă (“Purta uniformă militară și o crestătură urâtă îi împodobea obrazul drept.”, “În fine, cum spuneam, tipa aia, de dincolo de birou, arăta ca naiba cu crestătura ei nasoală de pe falca dreaptă.”), confuzie privind măsurarea timpului (“În schimb, tot ce a făcut tipa aia a fost să se uite la mine lung. Câteva secunde bune, dacă nu ceva mai mult de un minut.”), mai multă confuzie (“Asta s-ar fi putut întâmplă dintr-un milion de motive. Însă cele cu adevărat importante erau vreo două duzini. Primul: eroare la deschiderea parașutei.[…]Asta era una din variante. Restul, simple variații pe aceeași temă.”), iar deciziile luate de personajul principal respectă doar dorința autorului de a bifa borne narative (“Și totuși, n-am putut să dau frâu liber gândului ucigaș. Era ceva care-mi spunea că nu era ceea ce trebuia să fac. Era o formă de respect camaraderesc? Sau ceva mai profund? Ceva ascuns? N-am putut să mă decid.”, “Cum spuneam, detaliul nu conta câtuși de puțin, dar asta nu însemna că nu am simțit un sentiment de teamă. Am fost la un pas să rostesc comanda vocală, dar un pitic dintr-un colț întunecat al minții mele mi-a spus să nu mă grăbesc. Uneori, câteva secunde pot să schimbe soarta unui război. Așa că mi-am oprit impulsul și am decis să risc și să aștept.”).
Și am înnebunit cu ochiul cel robotizat și cu “pliurdă”.

6. Cristian Vicol – Ultima zi din viața Karinei Ivanov (1, 2, 3) Într-un lume distopică, în care spectacolul suprem constă dintr-o loterie cu efecte nefaste, Ivanov, un cetățean ca oricare altul, este pus în fața unei alegeri: până unde poate merge răzbunarea?
Impresionantă. Din orice punct de vedere, inclusiv al finalului curajos. Bravo!

7. Lucian-Dragoș Bogdan – Treaz Muncim, iubim, visăm pentru o lume ideală, o utopie a belșugului, a echității sociale, a sănătății permanente. Dar dacă nu aceasta este fericirea?
Haioasă și smulgătoare de zâmbete. Dar cum nu se ia în serios, așa am făcut și eu.

8. Cezarina Anghilac – Să te gândești la Claudia Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent.
O scârțâială (scena din cazinou) și un final slăbuț – în rest, suspans, acțiune cu ritm, idee exploatată bine, iar infodump-ul este introdus elegant (rareori am întâlnit atâta naturalețe în expozițiune, detalii și eficiență stilistică).

9. Marius Bucur – La graniță Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent.
Clasică și bună până la momentul întâlnirii. Dialogurile sunt rizibile, unicul lor scop fiind deznodământul ce este la fel de clasic.

10. Teodora Matei – Kalashnikov Will, zis Kalashnikov, vede și înțelege mai mult decât colegii lui. Vede dincolo de aparențele înșelătoare ale muncii pe o stație pierdută printre stele și înțelege că dincolo de pereții reci este o altfel de lume decât cea prezentată lor.
Bună și această povestire. Teodora Matei este o autoare experimentată care are totul sub control, până la ultimul rând.

11. Boris Velimirovici – Cursa
Și aici multe puncte de suspensie, dialoguri copilărești și puns ușurele. Un final bun.

12. Miloș Dumbraci – Lacrima Dei În acest science-fiction de prim-contact, despre o expediție pe o planetă acvatică, ne punem întrebarea: dacă vom întâlni, vreodată, un zeu extraterestru, cum am comunica noi cu el? Și, de fapt, ar fi o idee bună să încercăm?.
Din nou Miloș Dumbraci, din nou un autor prea extaziat de propria-i proză. Formidabilă, chiar minunată pe alocuri.

13. Cătălin Proteasa – K1 (1, 2, 3)
Multe fraze cu verbe la gerunziu, indiferent că e vorba de acțiune sau de descrieri – un exemplu reprezentativ: “Contactul cu solul fusese unul extrem de dur, în timpul zborului defectându-se sistemul de ghidaj al motoarelor, fapt ce-l adusese în imposibilitatea de a le direcționa pe o poziție perfect verticală, poziție ce i-ar fi permis o asolizare cât de cât confortabilă.”
Aș fi putut trece cu vederea și multele puncte de suspensie, virgule lipsă înainte de dar și iar, repetiții, dacă nu aș fi dat peste deficiențe mult mai grave.
În timp ce se aflau în hiperspațiu, Mama îi atenționase de o anomalie prezentă la gura de ieșire, dar ei nu luaseră în seamă acest mic amănunt, bazându-se pe cartografierea sistemului respectiv.
Ce fel de anomalie? De ce ai face greșeala de a o nu asculta pe Mama? (sâc)
Una peste alta, le era totuși imposibil să reducă viteza așa că lăsaseră ca totul să curgă de la sine, sperând să fie doar o eroare de sistem.
Mda.
Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate absolut tot ce se întâmplase. Ca prin vis, revăzu cu ochii minții grozăvia peste care dăduseră atunci când ieșiseră din hiperspațiu. Fragmente de nave ce pluteau în derivă printre rămășițele omenești, bucăți de trupuri carbonizate, înghețate în frigul năpraznic al spațiului. Un crucișător imperial rupt în două fumega mocnit, rânjind către ei prin hăul imens produs de o torpilă fotonică. Puțin mai departe de el, două fregate imperiale ce avuseseră aceeași soartă, pluteau în derivă într-un tânguit sumbru.
Așa începe, ca apoi, dupa recapitulare, să dau peste: Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate tot ce se întâmplase dar, încetul cu încetul, în creierul său, imaginile începură să prindă contur. Iar realitatea era una extrem de crudă…
Realiză într-o fracțiune de secundă că trebuie să părăsească naveta, partea din spate a acesteia fiind cuprinsă de flăcări, flăcări ce se întindeau cu repeziciune însoțite de un vuiet straniu ce făcu să i se ridice părul de pe ceafă. Apucă doar să citească aparatele de bord luând astfel la cunoștiință că aerul este respirabil, după care apăsă butonul de ejectare.
Era pe lentoare sau pe viteză? Dacă aerul nu ar fi fost respirabil, ce s-ar fi întâmplat?
Undeva sub el, în partea stângă, P 33-ul pieri într-o explozie imensă aruncând jerbe mari de foc spre văzduh, până aproape de el, jerbe ce încercară fără succes să-l agațe, să-l tragă spre întunericul etern.
Pentru că în astfel de situații, de viață și de moarte, ai timp să gândești stilistic.
Se trezi bălăngănindu-se în aer, iar primul lucru ce-i veni în minte fu lupta pentru supraviețuire, dorința de a rezista, de a trăi.
Pentru că până în acest moment se ejectase de plictiseală.
Peste el începură să cadă rămășițele navetei și, pentru moment, se gândi că n-avea cum să scape.
Cum a ajuns înaintea bucăților de navă, el având parașută?
Totul dură câteva minute dar lui i se păru că trecuse o veșnicie.
Da, erau miliarde și miliarde de bucăți care picau de foarte de sus…
Fiecare forțare de a se cățăra[…]
Nu e “sforțare?”
Picăturile de ploaie începuseră să se îndesească; avea o senzație puternică de arsură atunci când acestea intrau în contact cu pielea. Nu-și dădea seama dacă era o ploaie acidă sau dacă frica ce se cuibărise adânc în sufletul său îl făcea să simtă astfel.
Evident că cele două senzații sunt identice.
Rupse o ramură dintr-un copac necunoscut, o aprinse din rămășițele navetei ce continua să ardă și pătrunse adânc în junglă.
Solul devenise mocirlos, așa că înainta destul de greu, vântul puternic fiind și el unul dintre impedimente.
Cum de bate vântul dinspre junglă?
Își strânse genunchii la piept sprijinindu-și bărbia pe aceștia și, instantaneu, începu să tremure. Afară se dezlănțuise iadul…
Când se trezi dimineața, din poziția în care se afla, apa îi ajunsese până aproape de bărbie și continua să crească vertiginos.
Cum de nu te poți trezi în apă care e și rece și mai ales și umedă?
Dură câteva momente bune până ce se liniști după care, istovit, se ridică în picioare îndreptându-se anevoie către mijlocul poieniței unde, odată ajuns, se ghemui la soare strângând puternic genunchii la piept. După ce se uscă parțial, se retrase pe partea cealaltă, la umbra unui copac bătrân unde, chircindu-se lângă tulpina acestuia, începu să mormăie ceva imposibil de reprodus, mișcându-se înainte și înapoi, ca într-un dans nebun.
De ce te-ai duce la umbră dacă te-ai încălzit doar parțial? Ce mormăia? De ce mormăia astfel?
Evident că așa trebuie să se întâmple pentru a fi luat prin surprindere. Vox auctor, vox persona.
Urmează un atac al unei fiare feroce cu comportament de desene animate. După primul salt dă cu capul de un copac, pe al doilea îl ratează, aterizând prea devreme. Clar supraviețuiești ca prădător.
Ținea în mâna stângă un fel de cilindru întunecat lung de aproximativ cinci palme și care, atunci când îl răsuci la jumătate, eliberă din ambele capete două lame extrem de ascuțite, strălucind orbitor în lumina sorilor.
Nu e mai bine “eliberă din ambele capete câte o lamă extrem de ascuțită”?
Făptura mai țipă încă o dată către bestie iar aceasta se întoarse spre ea, schimbându-și astfel ținta.
Credeam că ținta rămăsese aceeași.
Sări lateral stânga folosindu-și toată forța de care mai dispunea pentru a forma un arc de cerc perfect ce-l proiectă lângă o mică formațiune stâncoasă apărută parcă din neant.[…]Eli se retrase fără puteri lângă un copac aflat în dreapta sa, sprijinându-se cu spatele de trunchiul puternic al acestuia.
Adică s-a întors spre locul unde a avut criza necunoscută?
Se ridică brusc în picioare și-și îndreptă toată atenția către bărbatul ce rămăsese împietrit, blocat fiind de solemnitatea momentului.[…] Se trezi și se ridică brusc în picioare în momentul în care își aminti fiara ce se îndrepta flămândă spre el. Se mai liniști atunci când văzu leșul animalului alături și se așeză, sprijinindu-și spatele de trunchiul unui copac.
Când uiți inexplicabil de la mână până la gură.
[…]eliberă din ambele capete două lame extrem de ascuțite, strălucind orbitor în lumina sorilor și strângând în mâna dreaptă lancea ale cărei lame străluceau în bataia celor doi sori
Când nu uiți inexplicabil de la mână până la gură.

Și așa mai departe, inclusiv în celălalte părți (uneori e și mai rău). Cea mai slabă povestire de până acum.
Încă ceva: cum de mai există Imperiul dacă oricine poate reuși un atac prin surprindere folosind hiperspațiul? Cum de poți detecta o anomalie (o luptă în desfășurare) când te îndrepți spre ea, fie chiar și în hiperspațiu?

14. Cornel Bălan – Sferoidul
Stângăcie în construirea cadrului narativ, dar tonul științific e aproape insesizabil. Subiect antrenant cu ritm pe măsură – am fost curios și nerăbdător în privința deznodământului ce nu dezamăgește.

15. Liliana Negoi – Anah *această proză cotinuă întâmplările din Primìtia
Am fost atenționat că nu sunt obligat să citesc prequel-ul, deoarece Anah este o povestire de sine stătătoare, însă nu m-am putut abține.
Găsită în introspecții, nesiguranța/lipsa de experiență în a plămădi măcar un personaj complex cel puțin ca motivații dă naștere unor caracterizări caraghioase (și inutile) în care primează vanitatea față de noutatea pericolului în defavoarea gravității amenințării respective. Dacă miza dispare, apar problemele serioase.
Nesiguranța se simte și în reiterarea unor amănunte, precum și în punctele de suspensie, cu impact negativ asupra sincronizării dinte autoare și cititori. Pe de altă parte, modul în care sunt structurate raționamentele logice creează credibilitate, așadar cel puțin curiozitate.
Plot-ul din Primìtia nu ar fi trebuit să existe fără a se fi avut în vedere existența unei copii de rezervă a programului.
Anah este superioară, pentru că, deși are cam aceleași deficiențe, ideea este exploatată bine. Cu stangăcie și comparații fortațe pe alocuri, ce-i drept, dar deznodământul repară multe.
O autoare ce promite.

16. Liviu Surugiu – Ephemeropterus Intergalacticus și-a îndeplinit misiunea
Drăguță ca flexare intelectuală, dar sunt deja alte povestiri (mult) mai bune.
Rămâne unul din autorii mei preferați.

17. Yuka Brevi – Mâna dreaptă (sau Maricica și extraterestrul)
Curiozitatea inițială, întreținută și de alternarea meșteșugită a planurilor temporale, este sabotată repetat de reacțiile exagerate ale personajelor, dialogurile retardate și finalul abisal de blând.

18. Alen Schiopu – Et in Arcadia ego…
O întreagă metaforă ce ar fi putut fi valorificată mai mult în lipsa nesiguranței autorului manifestată prin insistența cu care se repetă informații, precum și prin modul în care acestea sunt uneori livrate. Punctele de suspensie coexistă în paragrafe atent scrise, la care s-a muncit.
Din nou un deznodământ cuminte.

19. Mihai Alexandru Dincă – Nervi de oțel În acest military hard scifi, descoperim că nu întotdeauna inamicul este cel pe care îl cunoști, dar și că cel mai ucigător pericol s-ar putea ascunde în interiorul tău, nu doar în jungla infestată de fiare mecanice sau în cerurile robotizate.
Scriitura vie este alterată de mici scăpări cu care este strecurat indodump-ul (“Cei trei roboți pe care îi pilotam eu și camarazii mei de misiune, din capsulele noastre ascunse în măruntaiele lor, se ghemuiră în configurația pentru reintrarea atmosferică”). De ce secvența aterizării oferă detalii neprevăzute (pierderea telecomunicațiilor) pentru personajul principal, detalii ce acesta ar fi trebuit deja să le cunoască, direct sau indirect? Pentru că așa a vrut autorul.
Nu am înțeles “Dar mă aflam pe suprafață, după prezența gravitației puternice a lui Tau Ceti e și lipsa mișcării.”
Rana lui Otis părea gravă atunci când evidențiat eroismul robotului, însă nu mai auzim niciodată de ea (“Aveam patru metri înălțime și cântăream zece tone, dar eram agil și incredibil de puternic. Simțeam fiecare mecanism și articulație, de parcă erau os și fibră musculară. Aș fi putut sparge pereții groși de beton cu un singur pumn și să alerg o sută de kilometri pe oră.”).
Ultimele două scene sunt și cele mai bune.

20. Dinu Paladi – Un arbore ceresc (1, 2)
Din nou Dinu Paladi. Detalii strecurate cu abilitate, detalii ce chiar contează, o înlănțuire de evenimente logică și credibilă.
Pe alocuri însă, am dat peste anomalii, pe fond sau pe formă (“Tătarul are dreptate: dacă vrei să furi ceva important, nu le dai bere unor mucoși. Daca vrei o bombă nucleară, îmbeți un ofițer superior.”, “Habibulin s-a încăpățânat să nu spună nimic și l-au bătut până i s-au inflamat rinichii. Pe Tătar l-au trimis acasă cu condiția să tacă din gură.”, “Porțile nu se deschideau automat la ieșire, dar Teo ieși în urma cuiva, accelerând furios. Habibulin se așezase pe bancheta din spate și era plin de energie.”, “tu te-ai întors înapoi”). Plus dialoguri cringe în a doua parte.
Dar acțiunea merge, susținută de explicații convingătoare (deși uneori repetitive și îmbârligate) pe o temă ce aproape întotdeauna reușește să mă irite din cauza logicii sfărâmicioase în jonglatul subiectiv al paradoxurilor inerente: călâtoria în timp. Soluția propusă de autor nu e nouă, însă este dezvăluită gradual, cu ritm, chiar elegant. M-a ținut în suspans până la capăt – e cea mai lungă povestire din această selecție.
Păcat că ultimele paragrafe sunt inutile, trag în jos adevăratul final.

21. Boris Velimirovici – Dincolo de centură
Hmm, nu îți iei concediu zece zile și pleci la mama naibii ca apoi să accepți posibilitatea ca motivul călătoriei să fie o farsă, mai ales că înainte am dat peste “dar cu cât se apropia de destinație, cu atât convingerea că se afla în fața unei descoperiri epocale era mai intensă.”
În rest, idee bună narată cam stângaci. Deja sunt cinci povestiri mai bune.

22. Miloș Dumbraci – Îngeri de zăpadă În acest atompunk SF de prim-contact, un intelectual deportat pe o planetă-gulag găsește în cele din urmă ceea ce-a căutat o viață întreagă, dar trebuie mai întâi să confrunte… altceva – despre care prizonierii își șoptesc noaptea, unii cu groază, alții cu speranță. Altceva ori, poate, pe Altcineva…
Este fascinant cât de diferite sunt lumile lui Miloș Dumbraci în care există, într-o formă sau alta, fosta URSS. Amuzantă “soba atomică”. Partea cu relația dintre cei doi a apărut ca nuca în perete și e prezentată complet unilateral.

23. Radu Filip – Identic
Primele rânduri capătă sens odată cu etalarea premizei construită cu logică și cu detalii oferite prin naturelețea dialogurilor. Finalul – cel mult banal (așteptările create au fost mari).

Ce povestiri am mai citit #105

March 16, 2021 Leave a comment

Galaxia 42, nr. 4:

1. Teodora Matei – Kalashnikov. Will, zis Kalashnikov, vede și înțelege mai mult decât colegii lui. Vede dincolo de aparențele înșelătoare ale muncii pe o stație pierdută printre stele și înțelege că dincolo de pereții reci este o altfel de lume decât cea prezentată lor.
Se simte experiența, inclusiv în pregătirea finalului. Si totuși, “Apăs cifrele în ordine crescătoare, toate patru, apoi iar pe primele două.” – de ce așa și nu altcumva?

2. Aurelia Chircu – Mesaje de la AngiKanji.
Merge, însă nimic memorabil.

3. Lucian-Dragoș Bogdan – Povestea lui Xieng Baohui. Cum ar fi dacă trecerea noastră de la viață la neființă ar fi guvernată de o lege strămoșească, numită Calea, cunoscută de toți, respectată de toată lumea. Cum ar fi, deci, să ne cunoaștem data morții atât de precis încât schimbarea ei să fie imposibilă?
O iau ca pe un basm cu tâlc. Și da, mulți preferă să moară în loc să (se) schimbe.

4. Marius Bucur – La graniță. Undeva, departe, la granița Federației cu restul galaxiei, doi camarazi au parte de o întâlnire ieșită din comun.
Clasică și bună până la momentul întâlnirii. Dialogurile sunt rizibile, unicul lor scop fiind deznodământul care este la fel de clasic.

5. Liu Cixin – Baloanele lui Yuanyuan. Între salvarea orașului natal și urmarea pasiunii tale de-o viață, ce ai alege? Pot marile descoperiri să se nască din lucruri atât de efemere ca baloanele de săpun? Și pot, oare, plăcerile prostești deveni menirea vieții unui om, menire care va schimba lumea?
Încă un basm, frumos scris – nu m-au convins explicațiile științifice.

6. Regina Wang – Întoarcerea pe Myan. Atunci când te întorci pe planeta ta de baștină căutând răspunsuri, trebuie să fii pregătit să le primești. Iar atunci când răspunsurile răstoarnă tot ceea ce ai fost învățat și ceea ce ai crezut drept adevărat, trebuie să ai puterea de a acționa!

La fel de bună ca cea de mai sus.

7. Anna Wu – Producătorul de avataruri. În acest SF postapocaliptic, omenirea refugiată în subteran și-a pierdut speranța la supraviețuire și, încet-încet, uită despre lucruri ce nu mai par vitale, precum arta. Poate că totuși nici speranța, nici frumosul, nu sunt obligatoriu condamnate la pieire – nu dacă intervin… zeii?!?
“Puntea lui Varolio”. Cam dulceagă în ultima parte.

8. Bao Shu – Fetița-far. În acest SF speculativ științific, o fetiță trăiește în izolare alături de tatăl ei drag și protector… numai că, pe măsură ce crește, începe să-și pună întrebări, pentru că detaliile nu se leagă: chiar e tatăl ei? De ce se ascund? De ce are amintiri ce nu par să-i aparțină? Oare chiar o iubește patern, sau de fapt o pregătește pentru ceva îngrozitor?
Mi-a plăcut cel mai mult dintre “asiatice” – dublul final finisează o idee bine exploatată.

9. Xia Jia – Noapte bună, melancolie. În acest SF cu roboți, aruncăm o privire, în paralel, în viața lui Alan Turing și a robotului său, pe de o parte, ca și în a unei femei obișnuite din China viitoare și a însoțitorilor ei artificiali, pe de altă parte. Deși despărțiți de secole, protagoniștii, atât cei de carne, cât și cei de metal și plastic, sunt legați inexorabil de tristețe, tragedii și intoleranță…Numai bine că am văzut The Imitation Game :P. Dar unde este povestea în sine?

Ce povestiri am mai citit #104

March 9, 2021 1 comment

Galaxia 42, nr. 3:

1. Cezarina Anghilac – Să te gândești la Claudia. Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent…
O scârțâială (scena din cazinou) și un final slăbuț – în rest, suspans, acțiune cu ritm, idee exploatată bine, iar infodump-ul este introdus elegant (rareori întâlnesc în cadrul acestei rubrici atâta naturalețe în expozițiune, detalii și eficiență stilistică).

2. Lucian-Dragoș Bogdan – Treaz. Muncim, iubim, visăm pentru o lume ideală, o utopie a belșugului, a echității sociale, a sănătății permanente. Dar dacă nu aceasta este fericirea?
Punctele de suspans din dialoguri arată că povestirea de față nu prea s-a luat în serios. La fel ca sus, un final ce ar fi meritat mai mult.

3. Florin Purlucă – Poltergeist spațial. În acest military science fiction atipic, Florin Purluca îmbină într-un mod original fantasticul cu știința viitorului.
Detalii ce se repetă (“Purta uniformă militară și o crestătură urâtă îi împodobea obrazul drept.”, “În fine, cum spuneam, tipa aia, de dincolo de birou, arăta ca naiba cu crestătura ei nasoală de pe falca dreaptă.”), confuzie privind măsurarea timpului (“În schimb, tot ce a făcut tipa aia a fost să se uite la mine lung. Câteva secunde bune, dacă nu ceva mai mult de un minut.”), mai multă confuzie (“Asta s-ar fi putut întâmplă dintr-un milion de motive. Însă cele cu adevărat importante erau vreo două duzini. Primul: eroare la deschiderea parașutei.[…]Asta era una din variante. Restul, simple variații pe aceeași temă.”, iar deciziile luate de personajul principal respectă doar dorința autorului de a bifa borne narative (“Și totuși, n-am putut să dau frâu liber gândului ucigaș. Era ceva care-mi spunea că nu era ceea ce trebuia să fac. Era o formă de respect camaraderesc? Sau ceva mai profund? Ceva ascuns? N-am putut să mă decid.”, “Cum spuneam, detaliul nu conta câtuși de puțin, dar asta nu însemna că nu am simțit un sentiment de teamă. Am fost la un pas să rostesc comanda vocală, dar un pitic dintr-un colț întunecat al minții mele mi-a spus să nu mă grăbesc. Uneori, câteva secunde pot să schimbe soarta unui război. Așa că mi-am oprit impulsul și am decis să risc și să aștept.”).
Și am înnebunit cu ochiul cel robotizat și cu “pliurdă”.

4. Rjurik Davidson – Crepuscul în Caeli-Amur (traducere de Miloș Dumbraci) În acest dark fantasy / new weird, un funcționar din Casa Arboria, plictisit de viața sa confortabilă și apăsat de regrete și vise, decide să-și schimbe viața în bine (sau rău, poate) – dar mai întâi să facă o plimbare nocturnă printre ruinele Forumului antic. Ce, sau pe cine, va întâlni acolo s-ar putea să-i schimbe viața… definitiv.
Te ține curios până la ultimele rânduri – deci ce, cine, cum?

5. Sergio Gaut vel Hartman – Cercul închis (traducere de Alexandru Lamba) Într-o seară, pe când traversa un parc în drum spre locuința sa, colonelul Iribarren are parte de o întâlnire stranie ce-i pare un coșmar. Toți oamenii uciși de-a lungul carierei sale îi ies în față pentru a-i cere socoteală. Va reuși oare colonelul să-și răscumpere greșelile sau va plăti pentru ele? Autorul argentinian Vel Hartman Sergio Gaut reușește să creeze, din câteva cuvinte, o atmosferă fantastică, tulburătoare.
Nu e chiar tulburătoare, dar nici rea. Informațiile se repetă în dialoguri. Dezodământ previzibil și potrivit.

6. Molly Gloss – Sezonul mieilor (traducere de Miloș Dumbraci) În acest SF de prim-contact, Delia, obișnuită cu singurătatea alături de mioarele sale, descoperă că cerul s-ar putea să ascundă mai multe decât munții, dar și că o prietenie se poate construi chiar și fără cuvinte… și se poate încheia la fel de surprinzător.
Foarte corectă.

7. Michael K. Iwoleit – Spirite (traducere de Miloș Dumbraci) În acest soft-SF filosofic, un savant se confruntă simultan cu cea mai mare provocare, moartea iminentă, cu o uriașă nouă descoperire în laborator și cu una sufletească, a ceva străvechi. Dar oare nu cumva noul și vechiul sunt același lucru?
Totul bine până la “explicația științifică”.

Ce povestiri am mai citit #103

January 5, 2021 3 comments

Sa reîncepem.

Galaxia 42, nr. 2:

1. Cătălina Fometici – Căderea Șoimului Alb. Undeva, pe o planetă în curs de colonizare, o dragoste arzătoare se înfiripă între tânăra Soraya și nobilul Terrance. Deși înconjurați de modernitate, aflați într-o epocă de cucerire a spațiului, tinerii trebuie să suporte aceleași mentalități arhaice ale vechiului pământ. O poveste frumoasă, un destin tragic.
Admirabilă naturalețea folosirii de cuvinte specifice ambelor genuri, SF și fantasy. Cine erau intrușii?

2. Florin Giurcă – Energie pentru Cea de-a Șaptea Zi. Dacă ai putea călători în timp, chiar dacă ar însemna sfârșitul vieții tale ca om normal, ce ai schimba?
A doua frază sună dubios. Prea multe enumerări obosesc, indiferent că e vorba de adjective, verbe, substantive… Infodump-ul din dialoguri putea fi mai subtil

3. Allex Trușcă – Capra Dracului. Cum ar fi dacă moroii, strigoii și toate acele ființe monstruoase născocite de mințile oamenilor din vechime ar exista cu adevărat undeva, ascunse sub o crustă subțire de civilizație, gata să iasă la suprafață cu prima ocazie?
Fraze ce sună ciudat – din dorința de a îngrămădi cât mai multă informație. Dar destul de “sinistră”.

4. Robert Gion – Sevraj. Patruzeci de zile și o zi.. Invazia a început, dar nu așa cum ne-am aștepta: cu nave cosmice, cu lupte intermidabile. Mult mai discret și totuși mult mai înfiorător.
Un pic de încâlceală în expuneri (mirosul cafelei, melodiile de la radio), însă în rest bine scrisă. Draguță ideea, dar ce s-ar fi întâmplat în cazul unei confruntări?

5. Peter Watts – Malak (traducere de Miloș Dumbraci) În acest military scifi, o dronă de atac primește un update aparent simplu, care-i introduce conceptul de neutri alături de cel de inamici vs. aliați – o ieșire din ”alb și negru” ce poate provoca întrebări și consecințe imprevizibile…
Are ritm, are deznodământ. E doar un exercițiu de imaginație – în realitate nu se va întâmpla așa ceva. 🙂

6. Frank Roger – Cicatricea (traducere de Alexandru Lamba).
Ușurică, merge.

7. Stephen Palmer – Eluna (traducere de Miloș Dumbraci) În acest bio-SF, bizara, dar ordonata lume de pe Eluna, în care puștoaica Freosanrai a crescut visând la nave spațiale, se dovedește a fi mult mai puțin serenă decât la prima vedere – și mai predispusă la secrete decât la îndeplinirea viselor… Marea slăbiciune sunt dialogurile utilizate în principal pentru infodump

8. Miloș Dumbraci – Scurt interviu cu Tovarășul, de Tovarășul, sub glorioasa supraveghere a Tovarășului. În acest horror-scifi, avem parte de o scurtă, dar elocventă scenetă din viitorul ideal al comunismului, cel în care toți sunt alături de Partid și Tovarășu’, în trup, minte și suflet, tot timpul, pentru totdeauna…
Mnu mi-a plăcut – o idee simplă spusă simplu și repetat.

Ce mai citesc (VI): J.V. Jones – The Barbed Coil

October 16, 2020 Leave a comment

When Izgard of Garizon put on the Coil and crowned himself King, he set in train a course of tumultuous events that would reverberate around the continent. For the Coil must have blood.
And the first blood to flow is that of Berick of Thorn, the legendary conqueror of Garizon. His son, Camron, wants revenge and knows that Izgard can only be stopped by force of arms. He seeks out the man who knows most about Izgard’s murderous hordes – Lord Ravis, a ruthless mercenary with a dark and secret past.
And Tessa McCamfrey is about to become caught up in this dangerous and exotic world – with the piratical Ravis, a beautifully patterned gold ring and a role to play in the momentous events that unfold.

Am aflat de J.V. Jones într-una din acele perioade în care căutam și alți autori de fantasy, preferabil sub formă de referințe. Originară din Liverpool, dar trăind în San Diego, Julie Victoria Jones a debutat fulminant cu trilogia The Book of Words, toate părțile (The Baker’s Boy, A Man Betrayed și Master and Fool) având recorduri de încasări. Seria este în prezent tradusă în Germania, Franța, Rusia, Polonia și Olanda.
A urmat The Barbed Coil, carte apreciată pentru o lume fantasy măiestrit înfățișată în doar 800 de pagini. Mai are o serie oprită în 2010 (A Cavern of Black Ice, A Fortress of Grey Ice, A Sword from Red Ice, Watcher of the Dead) ce va continua cu penultima parte, Endlords (nume provizoriu), probabil nu mai devreme de doi ani. Prin unele părți se spune că A Sword of Shadows reprezintă un salt uriaș față de trilogia-prequel la capitolele stilistică și caracterizarea personajelor.
Eu le-am cumpărat în versiunea Orbit (ediția britanică). Cum nu îmi place să încep serii neterminate (Janny Wurts…), alegerea logică a fost romanul.

Un conflict în care celui rău cu gânduri de cuceriri i se opun un mercenar, un prinț și o rezidentă a statului California, aterizată în mijlocul evenimentelor prin intermediul unui inel misterios. De-a lungul lecturii am comparat-o de multe ori cu Tigana. Chiar au încăput multe în aproape 700 de pagini: sistemul de magie, diversele culturi, precum și personajele suficient de puternice încât să stăpânească o poveste bine dozată. J.V. Jones îi este egală lui Guy Gavriel Kay în eficiență stilistică, dar îi este totuși inferioară scriitorului canadian în două privințe.
În primul rând, Guy Gavriel Kay este unic în tonul ușor liric imprimat chiar și celor mai tensionante scene de acțiune.
În al doilea rând, Brandin este personajul negativ ideal, cel pe care îl poți disprețui și cel puțin simpatiza în același timp. Relația cu Dianora este superioară celei dintre Izgard și Angeline – complexitate și motivații. În schimb, Izgard a rămas până la sfârșit cumva pe un plan secundar – putea fi mai puțin schematic, chiar cu prețul a sută de pagini în plus, ceea ce nu m-ar fi deranjat deloc.

Însă J.V. Jones oferă o altă perspectivă prin introducerea scribului Ederius, rezultând un triunghi cu o dinamică uneori imprevizibilă (legătura cu Angeline), dar cu momente în care relația sa cu Izgard are doar rolul de a arăta că acesta din urmă e doar un însetat de putere, fie el și psihopat.
Există și originalitate. Multe personaje au dizabilități fizice sau psihice, cu consecințe asupra felului în care percep și sunt percepute, de la cicatrici (Lord Ravis) și tinitus (Tessa McCamfrey) până la autism (Angelina) și inabilitatea de a simți gustul (Izgard); plus Emith specialul. Și am apreciat ca acțiunile lor se desfășoară după o logică ce nu sfidează bunul-simț.

Și am ajuns la sistemul de magie, bazat pe tipare desenate/pictate (patterns). Impactul a fost la fel de proaspăt ca cel din Warbreaker a lui Brandon Sanderson, doar că aici magia e prezentată mai meșteșugit. Sunt incredibil de bine construite scenele cu ajutorul cărora autoarea te face să crezi. Bogăția imaginilor, eleganța succesiunii lor și alternanța cel puțin corectă, dacă nu și artistică, a POV-urilor respectă reguli interne coerente și lesne de acceptat de către cititor.

J.V. Jones, ne vom mai întâlni.

 

Categories: Fantasy, Recenzii, SF Tags: ,

Ce mai citesc (V) – Sarah Ash: The Tears of Artamon

July 30, 2020 Leave a comment

Dracula Drakhaoul, adică jumătate om, jumătate dragon, jumătate demon/vampir. Sau ceva de genul. Mi-am dorit dileme morale mai adânci, dar nu s-a putut în condițiile în care, având la dispoziție un număr mărișor de personaje înghesuite într-o trilogie nu atât de lungă pe cât ar părea, un singur protagonist este cu adevărat interesant: Eugene.
Caz concret: acești Drakhaouls au nevoie de sânge pentru a alunga oboseala cauzată de eforturile fizice îndelungate (inclusiv incendierea inamicilor). Sânge de om, nu de animal, și doar sânge de fată(fecioară). Gazda, jumătatea umană a simbiozei, exprimă ceva regrete după înfăptuirea abominabilelor fapte, însă după câteva dăți, pentru a evita disecarea acelor dileme de care spuneam mai sus, autoarea apelează la clasicul “Să moară dragonul-demonul dacă am făcut eu ceva. Nu îmi aduc aminte nimic, dar nimic!”.
Așa că la personajele negative soluția e simplă: “El rău, eu rău, ne potrivim”. Și atât.

Deznodământul e satisfăcător, dar foarte grăbit. Personajele din planul doi sunt rezolvate rapid, iar conflictul final e aproape lipsit de suspans. E previzibil, cu tot cu minisurpriza din ultimele pagini.
Că această serie ar fi trebuit să aibă mai multe pagini o dovedește și neputința autoarei de a gestiona, mai ales în primul volum, câteva fire narative ce sunt abandonate pur și simplu. În următoarea carte, în care, așa cum ne-au obișnuit părțile de mijloc ale trilogiilor, lumea se extinde spațial, apar personaje noi și importante, prilej pentru Sarah Ash să le țină sub un control mai strict, cu prețul încadrării lor în tipare ale genului. Însă în al treilea volum, dezastru – șiruri de evenimente la care s-a muncit zeci de pagini se dovedesc a avea un rol prea mic în cadrul marelui final. Și invers.
Ba chiar reapare, timp de căteva paragrafe, un personaj de care nu mai auzisem din primul volum…

Mi-au plăcut două lucruri. Fantasy cu tunuri – chit că acestea sunt inutile în fața aviației acelor Drakhaouls. Paul Kearney cu a sa serie, The Monarchies of God, rămâne etalonul pentru mine.
În al doilea rând, lumea imaginată de Sarah Ash este una cu puternice influențe slavice – de la folosirea unor cuvinte precum “boyars” sau “kastel” până la nume ca “Astasia” ori “Kostya”. Adică ceva nou față de clasica Europă medievală.

Tocmai am descoperit că a apărut și o patra parte, menită să limpezească neclarificatele din trilogia originală. Mbine…

 

Blogosfera SF&F: Lavinia Călina – Angáraka. Vol. 1: Balanța

April 22, 2020 Leave a comment

Au trecut sute de ani de la războiul dintre planetele Terria și Angáraka, fosta sa colonie. Iar rolurile s-au inversat: Angáraka a triumfat și a redus Terria la o simplă sursă de exploatare economică, locul în care se concentrează toată industria sa, iar forța de muncă este subjugată dictatorial pentru prosperitatea societății superioare angárakarienii. Nimeni de acolo, de jos, de pe Terria, nu mai știe cum a fost cândva, de demult, când planeta locuibilă nu era împărțită doar în Est și Vest, când poluarea și radiațiile extreme nu erau partea din ființa lor, când mâncarea exista din belșug și orice om putea spera să trăiască mai mult de 40 de ani…

Însă un grup de rebeli, uniți sub stindardul VEX, nu renunță la năzuința dezrobirii și luptă cu toate mijloacele posibile pentru a elibera Terria. Angáraka trebuie să ardă! Iar atunci când vechii zei nu par să se mai arate în lume și Balanța care decide soarta oamenilor e cea care face toate jocurile, doar speranța mai poate ține aprinsă, în mijlocul unui întuneric covârșitor, lumina din inimile muribunde ale terrienilor.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

A zecea carte a autoarei, prima pe tărâmul SF. Cele douăsprezece POV-uri, la persoana I, oferă suficiente detalii pentru conturarea unui conflict în care Binele și Răul nu se luptă de pe poziții opuse. Mai mult, cu câteva excepții, personajele principale nu au scrupule în a folosi metode abominabile pentru atingerea scopurilor lor, oricât de justificate sunt în ochii lor (sau ai cititorilor).
Mi-a plăcut și întorsătura de situație dinspre final, precum și infodump-ul strecurat cu grijă, chiar subtil, în primele pagini. Ritmul e bun – scenele se succed natural, ajutate mai ales de alegerea potrivită a următorului POV.

Și totuși, parcă prea multe greșeli: “erau prezenți mai mereu peste tot trupele din Angáraka” (p11), “era unul din oamenii de bază a Comandantului Denham” (p12), “înainte de-ai pune pe nas” (p12), “modul lui de-ai trata pe nou-veniți” (p15), “a verificat informația încă odată” (p114), “gestul său eroic de-ai salva pe acei oameni” (p241). Sau: “plin de podoabe auri” (p155), “nu conta câte sacrifici” (p165), “oare terrieni merită să ne comportăm așa cu ei” (p201).
Evident că nu am găsit în interiorul cărții numele unui (tehno)redactor sau editor.

În plus, distanța dintre Terria (Pământ) și Angáraka (Marte). “Tot ceea ce vedeam eu avea o întârziere de patru minute. Atât le lua imaginilor transmise de acele lentile să străbată spațiul dintre cele două planete” (p119) vs “mi se părea atât de ciudat să stau aici și să-mi privesc casa de la sute de mii de mile distanță” (p211). A doua e eronată – sunt aproape 35 de milioane de mile.
Alegerea unor POV-uri la persoana I a dus (inevitabil) la pagini întregi de infodump prezentate direct cititorului. Și multe informații sunt repetate de la un personaj la altul, ceea ce nu e greșit atâta timp cât sunt oferite prin filtrul propriu.

Nu am găsit Angáraka. Vol. 1: Balanța suficient de impresionantă încât să vreau să citesc și următoarele volume. Dar, cum e scrisă “corect”, parcă după rețetă, cartea reprezintă o alegere solidă pentru cei care iau contact pentru prima dată cu o astfel de temă.

 

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce mai citesc (IV) – Dorothy Dunnett: Queen’s Play și The Disorderly Knights

April 20, 2020 Leave a comment

Once an outlaw pursued through all of Scotland, Francis Crawford of Lymond has been abruptly called into the service of Mary Queen of Scots, who, though she is only a little girl, is already the object of malicious intrigues that extend from her native country to the court of France. And it is to France — magnificently civilized, dizzyingly corrupt — that Lymond must travel, exercising his sword hand and his agile wit to their fullest while also undertaking the most unlikely of masquerades, all to make sure that his charge’s royal person remains intact.

Cum acțiunea o ia într-o direcție (extrem de) diferită față de ceea ce implica concluzia evenimentelor din The Game of Kings, Queen’s Play este sărită de mulți fani ai seriei în recitirile ulterioare. Majoritatea cărții îl are ca protagonist principal nu pe Lymond, ci pe un rol jucat de acesta. Ceea ce însă puțini realizează este că până și această interpretare (îndelungată) face parte din personalitatea lui. Ca la școala de șoferi: înveți oricum, indiferent pe unde conduci în calitate de cursant. Toată seria este despre Francis – pe cine/ce iubește/respectă, cum gândește, ce idealuri are, cât de flexibilă îi este moralitatea.
Cred că mai degrabă fanii au fost dezamăgiți de interpretarea completă a lui Lymond. Deseori ori el și Thady Boy Ballagh au fost cu adevărat o singură persoană. Însă ei ar trebui să aprecieze măiestria cu care autoarea a echilibrat antieroul cu opusul său. Lymond învață că orice faptă (bună) are un preț și consecințe. În plus, Robin Stewart, un personaj creat magistral.

Privind de undeva de foarte de sus, încep să observ un tipar (confirmat și de The Disorderly Knights). Toate cărțile încearcă (și cât de mult reușesc!) să vrajească pur și simplu cititorul oferindu-i în același timp indicii despre ceea ce este adevărat sau nu în aproape fiecare pagină. Chiar și în capitolele în care ritmul este încetinit foarte mult. Fanii spun că niciun cuvânt scris de Dorothy Dunnett nu este în plus, ba chiar că este ales cu grijă.
Din nou am (re)umplut niște goluri în materie de istorie și am căutat cuvinte în dicționar și referințe culturale obscure (pentru mine). Noroc că am găsit un loc minunat în care se analizează, se explică și se comentează fiecare capitol. Am devenit mult mai atent la fiecare cuvânt și deci mult mai fascinat de talentul autoarei.

“Considering Lymond, flat now on the bed in wordless communion with the ceiling, Richard spoke. “My dear, you are only a boy. You have all your life still before you.”
On the tortoise-shell bed, his brother did not move. But there was no irony for once in his voice when he answered. “Oh, yes, I know. The popular question is, For what?”

Autoarea scrie doar de vreo două-trei ori per volum din POV-ul lui Francis Crawford of Lymond. Cititorul îl cunoaște prin intermediul celorlalte personaje, fie că sunt oneste, fie că sunt amăgite la rândul lor (!). Adevărul relativ și golurile pe care (trebuie să) le umple cititorul sunt balansate de detaliile care răsplătesc atenția, și de ce nu?, logica.

In 1551 Francis Crawford of Lymond is dispatched to embattled Malta, to assist the Knights of Hospitallers in defending the island against the Turks. But shortly the swordsman and scholar discovers that the greatest threat to the Knights lies within their own ranks, where various factions vie secretly for mastery. In a narrative that sweeps from pitched battle beneath the walls of Tripoli to a duel in the cathedral of Edinburgh, Lymond tries to unravel the plots of an enemy who is as subtle as he is savage, and whose piety conceals an absolute genius for evil.

Dacă primele volume pot fi catalogate ca fiind de sine-stătătoare, TDK se prezintă ca un prim pas al unui fir narativ ce se întinde cel puțin și în Pawn in Frankincense. Personaje noi (ce personaje!), un erou negativ cel puțin pe măsura lui Lymond, un altfel de Robin Stewart și… Philippa Somerville. Și trei scene de final, una mai satisfăcătoare ca cealaltă.
Din nou, este uimitoare ușurința cu care Dorothy Dunnett amestecă credibil personaje/intâmplări istorice cu cele ficționale. Din nou, cuvinte cu mai multe sensuri – unele titluri de capitole descriu în același timp atât personaje aflate în antiteză cât și respectiva situație la scală macro, respectiv micro. Din nou, indicii alternate cu trunchieri (intenționate) ale adevărului.

Trebuie să spun și de Acel Capitol Șocant. Parțial pentru că, pe moment, a părut că vine de nicăieri. Parțial deoarece a fost pe deplin intenția autoarei. Francis Crawford of Lymond, ce ai putut să faci?

“Lymond said quietly, ‘You had good reason to hate me. I always understood that. I don’t know why you should think differently now, but take care. Don’t build up another false image. I may be the picturesque sufferer now, but when I have the whip-hold, I shall behave quite as crudely, or worse. I have no pretty faults. Only, sometimes, a purpose.’”

Ce povestiri am mai citit #102

March 9, 2020 8 comments

Galaxia 42, nr. 1:

1. Rodica Bretin – Vânătoarea celorlalți. Într-un joc al simbolurilor, în care prada și vânătorul își schimbă deseori rolurile, în care Omul nu mai pare a fi în vârful lanțului trofic, povestirea ne aduce aminte de precaritatea victoriei, dar și că, uneori, Moartea este preferabilă Vieții.
Câteva puncte de suspensie au stricat textul. Plus: “Yraine a păşit printr-o baltă cafenie, a ocolit un pâlc de sălcii, apoi mâlul a lunecat sub ea şi într-o clipă se afundase până la şolduri.” și o greșeală la final (“Kaidu”). Dar bună.

2. Ciprian-Ionuț Baciu – Gheața. O povestire ca un basm. Tristă și încântătoare, fantastică și totuși… atât de palpabilă. Povestirea face parte din volumul Amor fără alcool, premiat la Romcon 2019, secțiunea „Volum de proză scurtă”.
De ce dialogurile dintre două persoane aflate de multe ori în aceeași situație conțin sub formă de noutate informații (ce ar fi trebuit) știute de ambele? Monologul-dialog a pus capac.

3. Dan Norea – Îngerul lui Petrică.
“Nici nu puteau fi, sufletele pereche erau, fără excepție, două persoane de sex opus (teoreticienii fenomenului, buni matematicieni, folosesc sintagma „opuse la sex”), născute în colțuri diferite ale lumii în aceeași secundă.” Nu zău.
“Sufletele pereche au toată viața orgasm simultan, infinit mai intens decât cu oricare din partenerii anteriori.” Pe bune?
Nu mi-a plăcut. Teologie + SF + umor îndoielnic + nicio finalitate.

4. Ionuț Manea – Simptomele.
Merita un deznodământ mai lucrat, ideea nu e rea.

5. Nathaniel Hawthorne – Tânărul domn Brown (traducere de Alexandru Lamba). Prea multe cuvinte pentru o astfel de povestire.

6. Django Wexler – Blestematul Pocăit (traducere de Miloș Dumbraci). În acest flintlock fantasy, capitala regatului Vordan ascunde în inima sa cea mai impenetrabilă clădire din lume: sediul Concordatului, înfiorătorul serviciu secret al Ducelui de pe Urmă. Poate nu complet impenetrabilă și pentru o hoață foarte tânără, dar cu puteri magice, agila Alex. Însă e posibil oare ca și ea să fi subestimat o putere pe care o credea stinsă de mult?
Mi-a adus aminte de Night Angel, trilogia lui Brent Weeks. Știam de The Shadow Campaigns, e pe lista mea cea lungă.

7. Adam Vine – Răzbunarea Barghestului (traducere de Miloș Dumbraci).
O traducere muncită.

8. Jason Vanhee – Mă cheamă marea (traducere de Miloș Dumbraci). În acest fantasy poetic, Yukio, închisă în Casa de lângă Mare alături de alte fetițe doar pentru că sunt bănuite de puteri magice, aude Marea cum îi cântă, dar de văzut întrezărește lucruri mult mai înspăimântătoare. Care să fie adevărul? Și unde să fie oare locul ei, pe uscat ori sub valuri?
Un final sec ce nu răspunde la întrebarea “De ce?”

9. Brian Ruckley – Acolo unde nu ajung nici zeii (traducere de Miloș Dumbraci). În acest heroic fantasy, Rhuan din Cetatea Sură trece dincolo de marginea lumii cunoscute pentru comori și faimă, dar găsește în schimb orori nebănuite, precum și o răsplată mult mai puțin materială decât credea. Și un zeu furios. Poate.
Exact genul meu. Unde e romanul?

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Diluvium

January 29, 2020 Leave a comment

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dörrental descoperă că este altfel decât ceilalți. Ploaia îl însoțește oriunde merge. Până și împrejurimile Dörrentalului, umede, mlăștinoase, luxuriante, fuseseră aride până la nașterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat într-o orezărie. Temându-se să spună cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasă. Ajunge mai întâi pe o plantație de tutun de la Dunăre, apoi se alătură unui circ ambulant și călătorește prin Principatele Române, urmărit de trimișii bisericii, de arnăuți, de haiduci, de poteră, de mulciberiți, de cei care încep să-și dea seama că în spatele flăcăului bălai și sfios se ascunde ceva. Căutând o misterioasă carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat să o poarte, ajunge în Bucuresci, unde învață cum să profite de pe urma straniei sale particularități. Începe astfel să meargă acolo unde este chemat și plătit să alunge seceta. Unii îl consideră un sfânt, alții îl acuză de vrăjitorie, alții îl socotesc a fi un escroc.

Mai presus de o aventură magic-realistă la Porțile Orientului, Diluvium este o călătorie a descoperirii de sine și a locului în lume, totodată o alegorie, vorbind despre darul și blestemul de a fi diferit, despre menire, împlinire și rost.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

A încăput ceva în 200 de pagini. Numeroase întâmplări și destule personaje cu trecut bizar încât să anticipez finalul ce nu a fost dezamăgitor deloc. Istorisirea are loc aproape de jumătatea secolului XIX, în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, și prezintă cititorului o frescă a acelor timpuri, precum și peripețiile unui urgisit care până spre final caută răspunsul la întrebarea “de ce?”.
Judecând după cuvintele folosite și obiceiul iritant de a-l lua gura pe dinainte dezvăluind diverse evenimente ulterioare, naratorul omniscient a trăit cândva la sfărșitul aceluiași secol. De ce această alegere? Pentru că permite romanului să aibă un vocabular (arhaic) unitar, indiferent de cele planurile temporale folosite.
Și mai există un narator, cel prezent în notele de subsol. E chiar vocea autorului ce utilizează o rigurozitate istorică, dacă nu în cele transmise, măcar în formularea respectivelor note.

Este dificil să (de)scrii totul în această cheie narativă. Ca și în cazul lui Expurgo, se remarcă munca de documentare depusă de autor (și aici am căutat în dicționare online și Wikipedia pentru a mă (re)familiariza cu sensurile unor cuvinte).
În al doilea rând, talentul și experiența: “[…]alături de tătâne-su, Constandin, un valah zdravăn, spătos și mustăcios, și de mumă-sa, Helga, o săsoaică bălaie și pietroasă, cu pielea luminoasă și ochii limpezi.” (p10) O descriere care este la fel și totodată unică pentru fiecare cititor. Adică perfectă.
Mai mult, nu am întâlnit comparații forțate, care te scot din atmosfera acelor timpuri, dimpotrivă: “[…]sau mulciberiții ai căror ochi păreau de jar, ca două țevi după bubuitură” (p161).

Apoi, George Cornilă îmbină cu ușurință referințe culturale/întâmplări/personaje fictive cu cele istorice (povestea lui Andri Popa (p179-181) – nu de puține ori, stârnit de notele de subsol, am căutat informații care să mă lămurească ce/cine a existat cu adevărat. Atât de bine a reușit autorul să integreze această temă a omului care aduce ploaia în perioada post-fanariotă.
Diluvium este o carte (sâc!) a cărei acțiune favorizează infodump-ul livrat atât prin pățaniile trecute ale personajelor secundare, cât și intermediul celor doi naratori. Aici, el nu e în general deranjant, grație, repet, priceperii autorului de a îmbina suspansul cu pățanii interesante prin raportarea la evenimente istorice sau prin amestecul de superstiții, credințe și constrângeri sociale.

De recomandat? Da, dacă se face abstracție de partea cu infodump-ul sub formă de enumerații. Deși în cazul acestui roman văd necesitatea lor, tot nu prea sunt de acord cu această metodă. E o scurtătură care naște monștri (p207/p225 vs p210).
Tot pe repede înainte sunt și astfel de dialoguri structurate ideal: “Boierul este acasă?; cine întreabă?; un prieten, mă știe, mă așteaptă să mă întorc; nu-i acasă; când se întoarce?; e plecat departe, nu se întoarce prea curând; cât cereți pe o noapte de găzduire?; nu mai avem odăi libere” (p203).

Și mi-a plăcut enorm asta: “Ciubucurile nu sunt slobode” (p29).

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: