Archive

Archive for the ‘Recenzii’ Category

Ce povestiri am mai citit #105

March 16, 2021 Leave a comment

Galaxia 42, nr. 4:

1. Teodora Matei – Kalashnikov. Will, zis Kalashnikov, vede și înțelege mai mult decât colegii lui. Vede dincolo de aparențele înșelătoare ale muncii pe o stație pierdută printre stele și înțelege că dincolo de pereții reci este o altfel de lume decât cea prezentată lor.
Se simte experiența, inclusiv în pregătirea finalului. Si totuși, “Apăs cifrele în ordine crescătoare, toate patru, apoi iar pe primele două.” – de ce așa și nu altcumva?

2. Aurelia Chircu – Mesaje de la AngiKanji.
Merge, însă nimic memorabil.

3. Lucian-Dragoș Bogdan – Povestea lui Xieng Baohui. Cum ar fi dacă trecerea noastră de la viață la neființă ar fi guvernată de o lege strămoșească, numită Calea, cunoscută de toți, respectată de toată lumea. Cum ar fi, deci, să ne cunoaștem data morții atât de precis încât schimbarea ei să fie imposibilă?
O iau ca pe un basm cu tâlc. Și da, mulți preferă să moară în loc să (se) schimbe.

4. Marius Bucur – La graniță. Undeva, departe, la granița Federației cu restul galaxiei, doi camarazi au parte de o întâlnire ieșită din comun.
Clasică și bună până la momentul întâlnirii. Dialogurile sunt rizibile, unicul lor scop fiind deznodământul care este la fel de clasic.

5. Liu Cixin – Baloanele lui Yuanyuan. Între salvarea orașului natal și urmarea pasiunii tale de-o viață, ce ai alege? Pot marile descoperiri să se nască din lucruri atât de efemere ca baloanele de săpun? Și pot, oare, plăcerile prostești deveni menirea vieții unui om, menire care va schimba lumea?
Încă un basm, frumos scris – nu m-au convins explicațiile științifice.

6. Regina Wang – Întoarcerea pe Myan. Atunci când te întorci pe planeta ta de baștină căutând răspunsuri, trebuie să fii pregătit să le primești. Iar atunci când răspunsurile răstoarnă tot ceea ce ai fost învățat și ceea ce ai crezut drept adevărat, trebuie să ai puterea de a acționa!

La fel de bună ca cea de mai sus.

7. Anna Wu – Producătorul de avataruri. În acest SF postapocaliptic, omenirea refugiată în subteran și-a pierdut speranța la supraviețuire și, încet-încet, uită despre lucruri ce nu mai par vitale, precum arta. Poate că totuși nici speranța, nici frumosul, nu sunt obligatoriu condamnate la pieire – nu dacă intervin… zeii?!?
“Puntea lui Varolio”. Cam dulceagă în ultima parte.

8. Bao Shu – Fetița-far. În acest SF speculativ științific, o fetiță trăiește în izolare alături de tatăl ei drag și protector… numai că, pe măsură ce crește, începe să-și pună întrebări, pentru că detaliile nu se leagă: chiar e tatăl ei? De ce se ascund? De ce are amintiri ce nu par să-i aparțină? Oare chiar o iubește patern, sau de fapt o pregătește pentru ceva îngrozitor?
Mi-a plăcut cel mai mult dintre “asiatice” – dublul final finisează o idee bine exploatată.

9. Xia Jia – Noapte bună, melancolie. În acest SF cu roboți, aruncăm o privire, în paralel, în viața lui Alan Turing și a robotului său, pe de o parte, ca și în a unei femei obișnuite din China viitoare și a însoțitorilor ei artificiali, pe de altă parte. Deși despărțiți de secole, protagoniștii, atât cei de carne, cât și cei de metal și plastic, sunt legați inexorabil de tristețe, tragedii și intoleranță…Numai bine că am văzut The Imitation Game :P. Dar unde este povestea în sine?

Ce povestiri am mai citit #104

March 9, 2021 1 comment

Galaxia 42, nr. 3:

1. Cezarina Anghilac – Să te gândești la Claudia. Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent…
O scârțâială (scena din cazinou) și un final slăbuț – în rest, suspans, acțiune cu ritm, idee exploatată bine, iar infodump-ul este introdus elegant (rareori întâlnesc în cadrul acestei rubrici atâta naturalețe în expozițiune, detalii și eficiență stilistică).

2. Lucian-Dragoș Bogdan – Treaz. Muncim, iubim, visăm pentru o lume ideală, o utopie a belșugului, a echității sociale, a sănătății permanente. Dar dacă nu aceasta este fericirea?
Punctele de suspans din dialoguri arată că povestirea de față nu prea s-a luat în serios. La fel ca sus, un final ce ar fi meritat mai mult.

3. Florin Purlucă – Poltergeist spațial. În acest military science fiction atipic, Florin Purluca îmbină într-un mod original fantasticul cu știința viitorului.
Detalii ce se repetă (“Purta uniformă militară și o crestătură urâtă îi împodobea obrazul drept.”, “În fine, cum spuneam, tipa aia, de dincolo de birou, arăta ca naiba cu crestătura ei nasoală de pe falca dreaptă.”), confuzie privind măsurarea timpului (“În schimb, tot ce a făcut tipa aia a fost să se uite la mine lung. Câteva secunde bune, dacă nu ceva mai mult de un minut.”), mai multă confuzie (“Asta s-ar fi putut întâmplă dintr-un milion de motive. Însă cele cu adevărat importante erau vreo două duzini. Primul: eroare la deschiderea parașutei.[…]Asta era una din variante. Restul, simple variații pe aceeași temă.”, iar deciziile luate de personajul principal respectă doar dorința autorului de a bifa borne narative (“Și totuși, n-am putut să dau frâu liber gândului ucigaș. Era ceva care-mi spunea că nu era ceea ce trebuia să fac. Era o formă de respect camaraderesc? Sau ceva mai profund? Ceva ascuns? N-am putut să mă decid.”, “Cum spuneam, detaliul nu conta câtuși de puțin, dar asta nu însemna că nu am simțit un sentiment de teamă. Am fost la un pas să rostesc comanda vocală, dar un pitic dintr-un colț întunecat al minții mele mi-a spus să nu mă grăbesc. Uneori, câteva secunde pot să schimbe soarta unui război. Așa că mi-am oprit impulsul și am decis să risc și să aștept.”).
Și am înnebunit cu ochiul cel robotizat și cu “pliurdă”.

4. Rjurik Davidson – Crepuscul în Caeli-Amur (traducere de Miloș Dumbraci) În acest dark fantasy / new weird, un funcționar din Casa Arboria, plictisit de viața sa confortabilă și apăsat de regrete și vise, decide să-și schimbe viața în bine (sau rău, poate) – dar mai întâi să facă o plimbare nocturnă printre ruinele Forumului antic. Ce, sau pe cine, va întâlni acolo s-ar putea să-i schimbe viața… definitiv.
Te ține curios până la ultimele rânduri – deci ce, cine, cum?

5. Sergio Gaut vel Hartman – Cercul închis (traducere de Alexandru Lamba) Într-o seară, pe când traversa un parc în drum spre locuința sa, colonelul Iribarren are parte de o întâlnire stranie ce-i pare un coșmar. Toți oamenii uciși de-a lungul carierei sale îi ies în față pentru a-i cere socoteală. Va reuși oare colonelul să-și răscumpere greșelile sau va plăti pentru ele? Autorul argentinian Vel Hartman Sergio Gaut reușește să creeze, din câteva cuvinte, o atmosferă fantastică, tulburătoare.
Nu e chiar tulburătoare, dar nici rea. Informațiile se repetă în dialoguri. Dezodământ previzibil și potrivit.

6. Molly Gloss – Sezonul mieilor (traducere de Miloș Dumbraci) În acest SF de prim-contact, Delia, obișnuită cu singurătatea alături de mioarele sale, descoperă că cerul s-ar putea să ascundă mai multe decât munții, dar și că o prietenie se poate construi chiar și fără cuvinte… și se poate încheia la fel de surprinzător.
Foarte corectă.

7. Michael K. Iwoleit – Spirite (traducere de Miloș Dumbraci) În acest soft-SF filosofic, un savant se confruntă simultan cu cea mai mare provocare, moartea iminentă, cu o uriașă nouă descoperire în laborator și cu una sufletească, a ceva străvechi. Dar oare nu cumva noul și vechiul sunt același lucru?
Totul bine până la “explicația științifică”.

Ce povestiri am mai citit #103

January 5, 2021 3 comments

Sa reîncepem.

Galaxia 42, nr. 2:

1. Cătălina Fometici – Căderea Șoimului Alb. Undeva, pe o planetă în curs de colonizare, o dragoste arzătoare se înfiripă între tânăra Soraya și nobilul Terrance. Deși înconjurați de modernitate, aflați într-o epocă de cucerire a spațiului, tinerii trebuie să suporte aceleași mentalități arhaice ale vechiului pământ. O poveste frumoasă, un destin tragic.
Admirabilă naturalețea folosirii de cuvinte specifice ambelor genuri, SF și fantasy. Cine erau intrușii?

2. Florin Giurcă – Energie pentru Cea de-a Șaptea Zi. Dacă ai putea călători în timp, chiar dacă ar însemna sfârșitul vieții tale ca om normal, ce ai schimba?
A doua frază sună dubios. Prea multe enumerări obosesc, indiferent că e vorba de adjective, verbe, substantive… Infodump-ul din dialoguri putea fi mai subtil

3. Allex Trușcă – Capra Dracului. Cum ar fi dacă moroii, strigoii și toate acele ființe monstruoase născocite de mințile oamenilor din vechime ar exista cu adevărat undeva, ascunse sub o crustă subțire de civilizație, gata să iasă la suprafață cu prima ocazie?
Fraze ce sună ciudat – din dorința de a îngrămădi cât mai multă informație. Dar destul de “sinistră”.

4. Robert Gion – Sevraj. Patruzeci de zile și o zi.. Invazia a început, dar nu așa cum ne-am aștepta: cu nave cosmice, cu lupte intermidabile. Mult mai discret și totuși mult mai înfiorător.
Un pic de încâlceală în expuneri (mirosul cafelei, melodiile de la radio), însă în rest bine scrisă. Draguță ideea, dar ce s-ar fi întâmplat în cazul unei confruntări?

5. Peter Watts – Malak (traducere de Miloș Dumbraci) În acest military scifi, o dronă de atac primește un update aparent simplu, care-i introduce conceptul de neutri alături de cel de inamici vs. aliați – o ieșire din ”alb și negru” ce poate provoca întrebări și consecințe imprevizibile…
Are ritm, are deznodământ. E doar un exercițiu de imaginație – în realitate nu se va întâmpla așa ceva. 🙂

6. Frank Roger – Cicatricea (traducere de Alexandru Lamba).
Ușurică, merge.

7. Stephen Palmer – Eluna (traducere de Miloș Dumbraci) În acest bio-SF, bizara, dar ordonata lume de pe Eluna, în care puștoaica Freosanrai a crescut visând la nave spațiale, se dovedește a fi mult mai puțin serenă decât la prima vedere – și mai predispusă la secrete decât la îndeplinirea viselor… Marea slăbiciune sunt dialogurile utilizate în principal pentru infodump

8. Miloș Dumbraci – Scurt interviu cu Tovarășul, de Tovarășul, sub glorioasa supraveghere a Tovarășului. În acest horror-scifi, avem parte de o scurtă, dar elocventă scenetă din viitorul ideal al comunismului, cel în care toți sunt alături de Partid și Tovarășu’, în trup, minte și suflet, tot timpul, pentru totdeauna…
Mnu mi-a plăcut – o idee simplă spusă simplu și repetat.

Ce mai citesc (VI): J.V. Jones – The Barbed Coil

October 16, 2020 Leave a comment

When Izgard of Garizon put on the Coil and crowned himself King, he set in train a course of tumultuous events that would reverberate around the continent. For the Coil must have blood.
And the first blood to flow is that of Berick of Thorn, the legendary conqueror of Garizon. His son, Camron, wants revenge and knows that Izgard can only be stopped by force of arms. He seeks out the man who knows most about Izgard’s murderous hordes – Lord Ravis, a ruthless mercenary with a dark and secret past.
And Tessa McCamfrey is about to become caught up in this dangerous and exotic world – with the piratical Ravis, a beautifully patterned gold ring and a role to play in the momentous events that unfold.

Am aflat de J.V. Jones într-una din acele perioade în care căutam și alți autori de fantasy, preferabil sub formă de referințe. Originară din Liverpool, dar trăind în San Diego, Julie Victoria Jones a debutat fulminant cu trilogia The Book of Words, toate părțile (The Baker’s Boy, A Man Betrayed și Master and Fool) având recorduri de încasări. Seria este în prezent tradusă în Germania, Franța, Rusia, Polonia și Olanda.
A urmat The Barbed Coil, carte apreciată pentru o lume fantasy măiestrit înfățișată în doar 800 de pagini. Mai are o serie oprită în 2010 (A Cavern of Black Ice, A Fortress of Grey Ice, A Sword from Red Ice, Watcher of the Dead) ce va continua cu penultima parte, Endlords (nume provizoriu), probabil nu mai devreme de doi ani. Prin unele părți se spune că A Sword of Shadows reprezintă un salt uriaș față de trilogia-prequel la capitolele stilistică și caracterizarea personajelor.
Eu le-am cumpărat în versiunea Orbit (ediția britanică). Cum nu îmi place să încep serii neterminate (Janny Wurts…), alegerea logică a fost romanul.

Un conflict în care celui rău cu gânduri de cuceriri i se opun un mercenar, un prinț și o rezidentă a statului California, aterizată în mijlocul evenimentelor prin intermediul unui inel misterios. De-a lungul lecturii am comparat-o de multe ori cu Tigana. Chiar au încăput multe în aproape 700 de pagini: sistemul de magie, diversele culturi, precum și personajele suficient de puternice încât să stăpânească o poveste bine dozată. J.V. Jones îi este egală lui Guy Gavriel Kay în eficiență stilistică, dar îi este totuși inferioară scriitorului canadian în două privințe.
În primul rând, Guy Gavriel Kay este unic în tonul ușor liric imprimat chiar și celor mai tensionante scene de acțiune.
În al doilea rând, Brandin este personajul negativ ideal, cel pe care îl poți disprețui și cel puțin simpatiza în același timp. Relația cu Dianora este superioară celei dintre Izgard și Angeline – complexitate și motivații. În schimb, Izgard a rămas până la sfârșit cumva pe un plan secundar – putea fi mai puțin schematic, chiar cu prețul a sută de pagini în plus, ceea ce nu m-ar fi deranjat deloc.

Însă J.V. Jones oferă o altă perspectivă prin introducerea scribului Ederius, rezultând un triunghi cu o dinamică uneori imprevizibilă (legătura cu Angeline), dar cu momente în care relația sa cu Izgard are doar rolul de a arăta că acesta din urmă e doar un însetat de putere, fie el și psihopat.
Există și originalitate. Multe personaje au dizabilități fizice sau psihice, cu consecințe asupra felului în care percep și sunt percepute, de la cicatrici (Lord Ravis) și tinitus (Tessa McCamfrey) până la autism (Angelina) și inabilitatea de a simți gustul (Izgard); plus Emith specialul. Și am apreciat ca acțiunile lor se desfășoară după o logică ce nu sfidează bunul-simț.

Și am ajuns la sistemul de magie, bazat pe tipare desenate/pictate (patterns). Impactul a fost la fel de proaspăt ca cel din Warbreaker a lui Brandon Sanderson, doar că aici magia e prezentată mai meșteșugit. Sunt incredibil de bine construite scenele cu ajutorul cărora autoarea te face să crezi. Bogăția imaginilor, eleganța succesiunii lor și alternanța cel puțin corectă, dacă nu și artistică, a POV-urilor respectă reguli interne coerente și lesne de acceptat de către cititor.

J.V. Jones, ne vom mai întâlni.

 

Categories: Fantasy, Recenzii, SF Tags: ,

Ce mai citesc (V) – Sarah Ash: The Tears of Artamon

July 30, 2020 Leave a comment

Dracula Drakhaoul, adică jumătate om, jumătate dragon, jumătate demon/vampir. Sau ceva de genul. Mi-am dorit dileme morale mai adânci, dar nu s-a putut în condițiile în care, având la dispoziție un număr mărișor de personaje înghesuite într-o trilogie nu atât de lungă pe cât ar părea, un singur protagonist este cu adevărat interesant: Eugene.
Caz concret: acești Drakhaouls au nevoie de sânge pentru a alunga oboseala cauzată de eforturile fizice îndelungate (inclusiv incendierea inamicilor). Sânge de om, nu de animal, și doar sânge de fată(fecioară). Gazda, jumătatea umană a simbiozei, exprimă ceva regrete după înfăptuirea abominabilelor fapte, însă după câteva dăți, pentru a evita disecarea acelor dileme de care spuneam mai sus, autoarea apelează la clasicul “Să moară dragonul-demonul dacă am făcut eu ceva. Nu îmi aduc aminte nimic, dar nimic!”.
Așa că la personajele negative soluția e simplă: “El rău, eu rău, ne potrivim”. Și atât.

Deznodământul e satisfăcător, dar foarte grăbit. Personajele din planul doi sunt rezolvate rapid, iar conflictul final e aproape lipsit de suspans. E previzibil, cu tot cu minisurpriza din ultimele pagini.
Că această serie ar fi trebuit să aibă mai multe pagini o dovedește și neputința autoarei de a gestiona, mai ales în primul volum, câteva fire narative ce sunt abandonate pur și simplu. În următoarea carte, în care, așa cum ne-au obișnuit părțile de mijloc ale trilogiilor, lumea se extinde spațial, apar personaje noi și importante, prilej pentru Sarah Ash să le țină sub un control mai strict, cu prețul încadrării lor în tipare ale genului. Însă în al treilea volum, dezastru – șiruri de evenimente la care s-a muncit zeci de pagini se dovedesc a avea un rol prea mic în cadrul marelui final. Și invers.
Ba chiar reapare, timp de căteva paragrafe, un personaj de care nu mai auzisem din primul volum…

Mi-au plăcut două lucruri. Fantasy cu tunuri – chit că acestea sunt inutile în fața aviației acelor Drakhaouls. Paul Kearney cu a sa serie, The Monarchies of God, rămâne etalonul pentru mine.
În al doilea rând, lumea imaginată de Sarah Ash este una cu puternice influențe slavice – de la folosirea unor cuvinte precum “boyars” sau “kastel” până la nume ca “Astasia” ori “Kostya”. Adică ceva nou față de clasica Europă medievală.

Tocmai am descoperit că a apărut și o patra parte, menită să limpezească neclarificatele din trilogia originală. Mbine…

 

Blogosfera SF&F: Lavinia Călina – Angáraka. Vol. 1: Balanța

April 22, 2020 Leave a comment

Au trecut sute de ani de la războiul dintre planetele Terria și Angáraka, fosta sa colonie. Iar rolurile s-au inversat: Angáraka a triumfat și a redus Terria la o simplă sursă de exploatare economică, locul în care se concentrează toată industria sa, iar forța de muncă este subjugată dictatorial pentru prosperitatea societății superioare angárakarienii. Nimeni de acolo, de jos, de pe Terria, nu mai știe cum a fost cândva, de demult, când planeta locuibilă nu era împărțită doar în Est și Vest, când poluarea și radiațiile extreme nu erau partea din ființa lor, când mâncarea exista din belșug și orice om putea spera să trăiască mai mult de 40 de ani…

Însă un grup de rebeli, uniți sub stindardul VEX, nu renunță la năzuința dezrobirii și luptă cu toate mijloacele posibile pentru a elibera Terria. Angáraka trebuie să ardă! Iar atunci când vechii zei nu par să se mai arate în lume și Balanța care decide soarta oamenilor e cea care face toate jocurile, doar speranța mai poate ține aprinsă, în mijlocul unui întuneric covârșitor, lumina din inimile muribunde ale terrienilor.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

A zecea carte a autoarei, prima pe tărâmul SF. Cele douăsprezece POV-uri, la persoana I, oferă suficiente detalii pentru conturarea unui conflict în care Binele și Răul nu se luptă de pe poziții opuse. Mai mult, cu câteva excepții, personajele principale nu au scrupule în a folosi metode abominabile pentru atingerea scopurilor lor, oricât de justificate sunt în ochii lor (sau ai cititorilor).
Mi-a plăcut și întorsătura de situație dinspre final, precum și infodump-ul strecurat cu grijă, chiar subtil, în primele pagini. Ritmul e bun – scenele se succed natural, ajutate mai ales de alegerea potrivită a următorului POV.

Și totuși, parcă prea multe greșeli: “erau prezenți mai mereu peste tot trupele din Angáraka” (p11), “era unul din oamenii de bază a Comandantului Denham” (p12), “înainte de-ai pune pe nas” (p12), “modul lui de-ai trata pe nou-veniți” (p15), “a verificat informația încă odată” (p114), “gestul său eroic de-ai salva pe acei oameni” (p241). Sau: “plin de podoabe auri” (p155), “nu conta câte sacrifici” (p165), “oare terrieni merită să ne comportăm așa cu ei” (p201).
Evident că nu am găsit în interiorul cărții numele unui (tehno)redactor sau editor.

În plus, distanța dintre Terria (Pământ) și Angáraka (Marte). “Tot ceea ce vedeam eu avea o întârziere de patru minute. Atât le lua imaginilor transmise de acele lentile să străbată spațiul dintre cele două planete” (p119) vs “mi se părea atât de ciudat să stau aici și să-mi privesc casa de la sute de mii de mile distanță” (p211). A doua e eronată – sunt aproape 35 de milioane de mile.
Alegerea unor POV-uri la persoana I a dus (inevitabil) la pagini întregi de infodump prezentate direct cititorului. Și multe informații sunt repetate de la un personaj la altul, ceea ce nu e greșit atâta timp cât sunt oferite prin filtrul propriu.

Nu am găsit Angáraka. Vol. 1: Balanța suficient de impresionantă încât să vreau să citesc și următoarele volume. Dar, cum e scrisă “corect”, parcă după rețetă, cartea reprezintă o alegere solidă pentru cei care iau contact pentru prima dată cu o astfel de temă.

 

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce mai citesc (IV) – Dorothy Dunnett: Queen’s Play și The Disorderly Knights

April 20, 2020 Leave a comment

Once an outlaw pursued through all of Scotland, Francis Crawford of Lymond has been abruptly called into the service of Mary Queen of Scots, who, though she is only a little girl, is already the object of malicious intrigues that extend from her native country to the court of France. And it is to France — magnificently civilized, dizzyingly corrupt — that Lymond must travel, exercising his sword hand and his agile wit to their fullest while also undertaking the most unlikely of masquerades, all to make sure that his charge’s royal person remains intact.

Cum acțiunea o ia într-o direcție (extrem de) diferită față de ceea ce implica concluzia evenimentelor din The Game of Kings, Queen’s Play este sărită de mulți fani ai seriei în recitirile ulterioare. Majoritatea cărții îl are ca protagonist principal nu pe Lymond, ci pe un rol jucat de acesta. Ceea ce însă puțini realizează este că până și această interpretare (îndelungată) face parte din personalitatea lui. Ca la școala de șoferi: înveți oricum, indiferent pe unde conduci în calitate de cursant. Toată seria este despre Francis – pe cine/ce iubește/respectă, cum gândește, ce idealuri are, cât de flexibilă îi este moralitatea.
Cred că mai degrabă fanii au fost dezamăgiți de interpretarea completă a lui Lymond. Deseori ori el și Thady Boy Ballagh au fost cu adevărat o singură persoană. Însă ei ar trebui să aprecieze măiestria cu care autoarea a echilibrat antieroul cu opusul său. Lymond învață că orice faptă (bună) are un preț și consecințe. În plus, Robin Stewart, un personaj creat magistral.

Privind de undeva de foarte de sus, încep să observ un tipar (confirmat și de The Disorderly Knights). Toate cărțile încearcă (și cât de mult reușesc!) să vrajească pur și simplu cititorul oferindu-i în același timp indicii despre ceea ce este adevărat sau nu în aproape fiecare pagină. Chiar și în capitolele în care ritmul este încetinit foarte mult. Fanii spun că niciun cuvânt scris de Dorothy Dunnett nu este în plus, ba chiar că este ales cu grijă.
Din nou am (re)umplut niște goluri în materie de istorie și am căutat cuvinte în dicționar și referințe culturale obscure (pentru mine). Noroc că am găsit un loc minunat în care se analizează, se explică și se comentează fiecare capitol. Am devenit mult mai atent la fiecare cuvânt și deci mult mai fascinat de talentul autoarei.

“Considering Lymond, flat now on the bed in wordless communion with the ceiling, Richard spoke. “My dear, you are only a boy. You have all your life still before you.”
On the tortoise-shell bed, his brother did not move. But there was no irony for once in his voice when he answered. “Oh, yes, I know. The popular question is, For what?”

Autoarea scrie doar de vreo două-trei ori per volum din POV-ul lui Francis Crawford of Lymond. Cititorul îl cunoaște prin intermediul celorlalte personaje, fie că sunt oneste, fie că sunt amăgite la rândul lor (!). Adevărul relativ și golurile pe care (trebuie să) le umple cititorul sunt balansate de detaliile care răsplătesc atenția, și de ce nu?, logica.

In 1551 Francis Crawford of Lymond is dispatched to embattled Malta, to assist the Knights of Hospitallers in defending the island against the Turks. But shortly the swordsman and scholar discovers that the greatest threat to the Knights lies within their own ranks, where various factions vie secretly for mastery. In a narrative that sweeps from pitched battle beneath the walls of Tripoli to a duel in the cathedral of Edinburgh, Lymond tries to unravel the plots of an enemy who is as subtle as he is savage, and whose piety conceals an absolute genius for evil.

Dacă primele volume pot fi catalogate ca fiind de sine-stătătoare, TDK se prezintă ca un prim pas al unui fir narativ ce se întinde cel puțin și în Pawn in Frankincense. Personaje noi (ce personaje!), un erou negativ cel puțin pe măsura lui Lymond, un altfel de Robin Stewart și… Philippa Somerville. Și trei scene de final, una mai satisfăcătoare ca cealaltă.
Din nou, este uimitoare ușurința cu care Dorothy Dunnett amestecă credibil personaje/intâmplări istorice cu cele ficționale. Din nou, cuvinte cu mai multe sensuri – unele titluri de capitole descriu în același timp atât personaje aflate în antiteză cât și respectiva situație la scală macro, respectiv micro. Din nou, indicii alternate cu trunchieri (intenționate) ale adevărului.

Trebuie să spun și de Acel Capitol Șocant. Parțial pentru că, pe moment, a părut că vine de nicăieri. Parțial deoarece a fost pe deplin intenția autoarei. Francis Crawford of Lymond, ce ai putut să faci?

“Lymond said quietly, ‘You had good reason to hate me. I always understood that. I don’t know why you should think differently now, but take care. Don’t build up another false image. I may be the picturesque sufferer now, but when I have the whip-hold, I shall behave quite as crudely, or worse. I have no pretty faults. Only, sometimes, a purpose.’”

Ce povestiri am mai citit #102

March 9, 2020 8 comments

Galaxia 42, nr. 1:

1. Rodica Bretin – Vânătoarea celorlalți. Într-un joc al simbolurilor, în care prada și vânătorul își schimbă deseori rolurile, în care Omul nu mai pare a fi în vârful lanțului trofic, povestirea ne aduce aminte de precaritatea victoriei, dar și că, uneori, Moartea este preferabilă Vieții.
Câteva puncte de suspensie au stricat textul. Plus: “Yraine a păşit printr-o baltă cafenie, a ocolit un pâlc de sălcii, apoi mâlul a lunecat sub ea şi într-o clipă se afundase până la şolduri.” și o greșeală la final (“Kaidu”). Dar bună.

2. Ciprian-Ionuț Baciu – Gheața. O povestire ca un basm. Tristă și încântătoare, fantastică și totuși… atât de palpabilă. Povestirea face parte din volumul Amor fără alcool, premiat la Romcon 2019, secțiunea „Volum de proză scurtă”.
De ce dialogurile dintre două persoane aflate de multe ori în aceeași situație conțin sub formă de noutate informații (ce ar fi trebuit) știute de ambele? Monologul-dialog a pus capac.

3. Dan Norea – Îngerul lui Petrică.
“Nici nu puteau fi, sufletele pereche erau, fără excepție, două persoane de sex opus (teoreticienii fenomenului, buni matematicieni, folosesc sintagma „opuse la sex”), născute în colțuri diferite ale lumii în aceeași secundă.” Nu zău.
“Sufletele pereche au toată viața orgasm simultan, infinit mai intens decât cu oricare din partenerii anteriori.” Pe bune?
Nu mi-a plăcut. Teologie + SF + umor îndoielnic + nicio finalitate.

4. Ionuț Manea – Simptomele.
Merita un deznodământ mai lucrat, ideea nu e rea.

5. Nathaniel Hawthorne – Tânărul domn Brown (traducere de Alexandru Lamba). Prea multe cuvinte pentru o astfel de povestire.

6. Django Wexler – Blestematul Pocăit (traducere de Miloș Dumbraci). În acest flintlock fantasy, capitala regatului Vordan ascunde în inima sa cea mai impenetrabilă clădire din lume: sediul Concordatului, înfiorătorul serviciu secret al Ducelui de pe Urmă. Poate nu complet impenetrabilă și pentru o hoață foarte tânără, dar cu puteri magice, agila Alex. Însă e posibil oare ca și ea să fi subestimat o putere pe care o credea stinsă de mult?
Mi-a adus aminte de Night Angel, trilogia lui Brent Weeks. Știam de The Shadow Campaigns, e pe lista mea cea lungă.

7. Adam Vine – Răzbunarea Barghestului (traducere de Miloș Dumbraci).
O traducere muncită.

8. Jason Vanhee – Mă cheamă marea (traducere de Miloș Dumbraci). În acest fantasy poetic, Yukio, închisă în Casa de lângă Mare alături de alte fetițe doar pentru că sunt bănuite de puteri magice, aude Marea cum îi cântă, dar de văzut întrezărește lucruri mult mai înspăimântătoare. Care să fie adevărul? Și unde să fie oare locul ei, pe uscat ori sub valuri?
Un final sec ce nu răspunde la întrebarea “De ce?”

9. Brian Ruckley – Acolo unde nu ajung nici zeii (traducere de Miloș Dumbraci). În acest heroic fantasy, Rhuan din Cetatea Sură trece dincolo de marginea lumii cunoscute pentru comori și faimă, dar găsește în schimb orori nebănuite, precum și o răsplată mult mai puțin materială decât credea. Și un zeu furios. Poate.
Exact genul meu. Unde e romanul?

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Diluvium

January 29, 2020 Leave a comment

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dörrental descoperă că este altfel decât ceilalți. Ploaia îl însoțește oriunde merge. Până și împrejurimile Dörrentalului, umede, mlăștinoase, luxuriante, fuseseră aride până la nașterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat într-o orezărie. Temându-se să spună cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasă. Ajunge mai întâi pe o plantație de tutun de la Dunăre, apoi se alătură unui circ ambulant și călătorește prin Principatele Române, urmărit de trimișii bisericii, de arnăuți, de haiduci, de poteră, de mulciberiți, de cei care încep să-și dea seama că în spatele flăcăului bălai și sfios se ascunde ceva. Căutând o misterioasă carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat să o poarte, ajunge în Bucuresci, unde învață cum să profite de pe urma straniei sale particularități. Începe astfel să meargă acolo unde este chemat și plătit să alunge seceta. Unii îl consideră un sfânt, alții îl acuză de vrăjitorie, alții îl socotesc a fi un escroc.

Mai presus de o aventură magic-realistă la Porțile Orientului, Diluvium este o călătorie a descoperirii de sine și a locului în lume, totodată o alegorie, vorbind despre darul și blestemul de a fi diferit, despre menire, împlinire și rost.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

A încăput ceva în 200 de pagini. Numeroase întâmplări și destule personaje cu trecut bizar încât să anticipez finalul ce nu a fost dezamăgitor deloc. Istorisirea are loc aproape de jumătatea secolului XIX, în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, și prezintă cititorului o frescă a acelor timpuri, precum și peripețiile unui urgisit care până spre final caută răspunsul la întrebarea “de ce?”.
Judecând după cuvintele folosite și obiceiul iritant de a-l lua gura pe dinainte dezvăluind diverse evenimente ulterioare, naratorul omniscient a trăit cândva la sfărșitul aceluiași secol. De ce această alegere? Pentru că permite romanului să aibă un vocabular (arhaic) unitar, indiferent de cele planurile temporale folosite.
Și mai există un narator, cel prezent în notele de subsol. E chiar vocea autorului ce utilizează o rigurozitate istorică, dacă nu în cele transmise, măcar în formularea respectivelor note.

Este dificil să (de)scrii totul în această cheie narativă. Ca și în cazul lui Expurgo, se remarcă munca de documentare depusă de autor (și aici am căutat în dicționare online și Wikipedia pentru a mă (re)familiariza cu sensurile unor cuvinte).
În al doilea rând, talentul și experiența: “[…]alături de tătâne-su, Constandin, un valah zdravăn, spătos și mustăcios, și de mumă-sa, Helga, o săsoaică bălaie și pietroasă, cu pielea luminoasă și ochii limpezi.” (p10) O descriere care este la fel și totodată unică pentru fiecare cititor. Adică perfectă.
Mai mult, nu am întâlnit comparații forțate, care te scot din atmosfera acelor timpuri, dimpotrivă: “[…]sau mulciberiții ai căror ochi păreau de jar, ca două țevi după bubuitură” (p161).

Apoi, George Cornilă îmbină cu ușurință referințe culturale/întâmplări/personaje fictive cu cele istorice (povestea lui Andri Popa (p179-181) – nu de puține ori, stârnit de notele de subsol, am căutat informații care să mă lămurească ce/cine a existat cu adevărat. Atât de bine a reușit autorul să integreze această temă a omului care aduce ploaia în perioada post-fanariotă.
Diluvium este o carte (sâc!) a cărei acțiune favorizează infodump-ul livrat atât prin pățaniile trecute ale personajelor secundare, cât și intermediul celor doi naratori. Aici, el nu e în general deranjant, grație, repet, priceperii autorului de a îmbina suspansul cu pățanii interesante prin raportarea la evenimente istorice sau prin amestecul de superstiții, credințe și constrângeri sociale.

De recomandat? Da, dacă se face abstracție de partea cu infodump-ul sub formă de enumerații. Deși în cazul acestui roman văd necesitatea lor, tot nu prea sunt de acord cu această metodă. E o scurtătură care naște monștri (p207/p225 vs p210).
Tot pe repede înainte sunt și astfel de dialoguri structurate ideal: “Boierul este acasă?; cine întreabă?; un prieten, mă știe, mă așteaptă să mă întorc; nu-i acasă; când se întoarce?; e plecat departe, nu se întoarce prea curând; cât cereți pe o noapte de găzduire?; nu mai avem odăi libere” (p203).

Și mi-a plăcut enorm asta: “Ciubucurile nu sunt slobode” (p29).

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Sub apa dragonului strâmb

December 18, 2019 1 comment

Volum de povestiri fantasy și fantastice
coordonat de Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan

Alex Anghel, detectivul celor două lumi, face o promisiune…
…iar în sanctuarul sufletelor rănite se face o alta, cu iz de răzbunare.
Moartea prințului moștenitor din Çeretkipi e înconjurată de mister…
…la fel cum e și cea a lumii interlope timișorene.
Există și basme pentru oameni mari…
…căci, până la urmă, ce este îmbătrânirea?
Cum se desfășoară o zi din viața unui motan tigrat…
…și ce s-a întâmplat după finalul operei Turandot.
Lumea artei ascunde, adesea, porți către lumi necunoscute…
…la fel cum o poate face și o banală fugă prin pădure.

O culegere de povestiri e ca o cutie cu bomboane cu diferite arome; sperăm că textele selecționate vor seduce și răpi cititorul, pentru un timp, din lumea cunoscută și-l vor purta în altele.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Am apreciat că fiecare text are înaintea lui o pagină cu informații despre autor, plus un mic rezumat.

1. Daniel Timariu – Octavia.
Octavia este ruptă din universul Tenebrelor, oferind fanilor deja declarați încă un moment de încântare, o anchetă în stilul caracteristic al detectivului celor două lumi, Alexandru Theodor Anghel, ajutat de prietenul patruped Qiqirn, dar și de misteriosul satir Otis și de goblina Penbels, veșnic îndrăgostită de omul ce poate tranzita cele două tărâmuri.

Ca și în cazul primului roman din serie, Daniel Timariu creează un hardboiled urban fantasy în care ancheta polițistă reprezintă un pretext pentru a prezenta o lume în care clișee ale genului sunt modificate folosindu-se tușe culturale autohtone, un strop de umor, personaje secundare exotice și totodată cu potențial narativ, precum și un protagonist principal cu care e greu să nu empatizezi.
Însă privirea în viitor a distrus orice suspans legat de soarta unor personaje.

“dar” <> “precum și”

2. Anamaria Ionescu – Satul părăsit.
Satul părăsit este o poveste pe cât de tristă, pe atât de sensibilă. Vorbește despre fragilitatea și tăria unui suflet tânăr, confruntat prea devreme cu sărăcia, perversitatea, nedreptatea. Imaginează un univers paralel, un sanctuar pentru suflete rănite.

Infodump-ul din dialoguri nu este introdus deloc subtil. Deși unele paragrafe încântă, totul se strică de la “Din câte știa Serafim, omul nu devenise Răzbunător din voință proprie, ci fusese pedeapsa dată de divinitate pentru că nu mai așteptase justiția din ceruri.”
Și nu am înțeles cum de poți spune o pildă fără a fi sigur de morala ei…

3. Lucian-Dragoș Bogdan – Prințul din Ceretkipi.
Prințul din Ceretkipi este o combinație de fantasy și crime care-l are ca protagonist pe călătorul Nadir, pus din nou în fața dezlegării unei enigme, la fel ca în Străinul palid din Mirabilis.

Cea mai bună povestire din acest volum. Mai putea fi nițel comprimată și periată – de exemplu, nu suport când mi se prezintă (aproape) aceeași informație de două ori.

4. Lucian-Vasile Szabo – Podul Traian iese din ceață.
Podul Traian iese din ceață păstrează specificul prozei autorului, relatând culisele unei anchete polițiste din Timișoara zilelor noastre și alunecând ușor, aproape pe neobservate, înspre fantasticul plin de mister.

Frumoasă ideea cu cartea. Crecă™ am înțeles finalul.

5. Teodora Matei – Erik și Dragon.
Erik și Dragon se vrea a fi o poveste reinterpretată, nimic mai mult decât un moment care să descrețească fruntea cititorului și dă îl lase cu întrebarea: Ce ar fi dacă?

Amuzantă până când au început să curgă versurile și a devenit cringe. Mai mult, “Numai de s-ar ridica norii ăștia, că teribil mă enervează umezeala, spuse gânditor Dragon” – cine își exprimă teribilele nemulțumiri pe un ton liniștit?

6. Liviu Surugiu – Bătrânul din Florența.
Bătrânul din Florența îmbină două teme preferate ale autorului, controlul timpului și thrillerul religios-filosofic, oferind o secvență dintr-un viitor alternativ.

Parcă mai puțin răvășitoare comparativ cu alte creații ale autorului, dar sunt în continuare impresionat de talentul și experiența lui Liviu Surugiu de vinde, credibil și aparent dezordonat în același timp, idei, concepte sau trăiri răstălmăcite.

7. Raymond Clarinard – Ca și cum nimic nu ar conta (traducere de Iulia Badea-Guéritée).
În Ca și cum nimic nu ar conta, fantasticul inefabil se manifestă încă de la primele rânduri ale povestirii privite prin ochii unui motan tigrat, Bob, oaspete în curtea Ilenei și a prietenului acesteia, Robert. O zi aparent obișnuită poate fi schimbată de trăirea adaptării unui cântec tradițional.

Prea multe cuvinte pentru un astfel de deznodământ.

8. Cătălina Fometici – Blestemul lui Timur.
Cu Blestemul lui Timur, autoarea ne oferă o continuare în cheie dark fantasy a operei Turandot, împletind – în stilu-i caracteristic – evenimente reale cu povești ale altor lumi, izvorâte din legende.

Din nou infodump deloc subtil în dialoguri (p238, p260). De ce personajele cu un trecut comun vorbesc între ele ca și cum s-ar întâlni pentru prima dată?

9. Monica Ramirez – Portal spre o dimensiune secretă.
Portal spre o dimensiune secretă ne invită într-o călătorie atât artistică, cât și spirituală, amintind de creațiile similare din perioada interbelică prin atmosfera surprinsă, personaje și ritm.

Deși ideea nu e originală, se simte experiența autoarei în a ține cititorul curios. Cam multe explicații pentru gustul meu.

10. Dănuț Ungureanu – Sub apa dragonului strâmb.
Sub apa dragonului strâmb, povestire aleasă să dea și titlul volumului, ne poartă într-o lume stranie pe care autorul o creează meșteșugit, cu priceperea sa pentru jocul cuvintelor, oferind cititorului teme de meditație.

Destul de ciudățică, însă nu alunecă în prețiozități și absurdități. Finalul e doar parțial previzibil, ceea ce reprezintă un plus.

Trăgând linie, nu am fost impresionat, deși am vrut. Cum e și normal, nu toate povestirile de față sunt pe același nivel din punct de vedere calitativ. Dar am găsit multe cuvinte/fraze în plus, infodump introdus ca la școală, precum și destulă neîncredere în cititor (și în forțele proprii), altfel nu îmi explic detaliile livrate de mai mult de o singură dată.
Cred că mai e și o chestiune de preferință personală. Nu agreez textele în cheie fantastică – deseori se lasă cu multă informație redundantă în încercarea de a alinia realul la fantastic.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: