Archive

Archive for the ‘Recenzii’ Category

Blogosfera SF&F: Florin Purlucă – Mercenarii. Cartea Întâi: Razboiul pietrelor

October 30, 2019 1 comment

Cartea întâi dintr-o serie heroic-fantasy tulburătoare: ”Mercenarii” – “Războiul pietrelor”! O poveste emoționantă, în care, cu siguranţă, te vei regăsi pe deplin! O aventură încărcată de suspans, cu eroi de care te vei îndrăgosti!

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Sumarul de mai sus. Tulburătoare deloc, nu m-am regăsit (pe deplin) nici măcar în singurul personaj principal, suspansul atinge doar limita ușurării că lectura se termină, iar cu îndrăgosteala trebuie să fie un motiv serios.
Prima pagină. Aproape un etalon pentru întreaga carte. Fraze chinuite de metafore ce fie nu sunt de ajutor acțiunii, fie sunt forțate din dorința de a epata în formă lirică, fie violează limba română.

O citez în integralitate:

Luna lucea deasupra capetelor noastre cu dărnicia unui opaiț care-și ardea ultima rezervă de untură. Dinspre lac venea o duhoare de carne acră și de moarte, pe care o haleam involuntar în calupuri forțate, cu respirații aritmice.
Cine vorbește așa de… dezordonat?

Părea că nimerisem unde trebuia. Haw-a-Wap își lustruia lama șuriului, pitit înapoia unui trunchi vechi și scorțos de jugastru. Dacă l-ar fi văzut oricine altcineva – conturul indistinct al unei umbre informe, șerpuitoare – așa ferit cum stătea, n-ar fi priceput ce face.
Dacă îmi imaginez conturul unei umbre care nu poate fi văzut/estimat, de ce trebuie să mi se mai spună că umbra era informă? Cum arată conturul indistinct al unei umbre neinforme?

Dar eu știam. Știam că șuriul acela era unealta lui preferată în timpul vânătorilor de vrăjitoare.
Toate rândurile de mai sus scrise doar pentru acest infodump?

Îl ferea de lucruri neplăcute, pentru că fusese descântat. De pildă, îl ținea departe de automutilarea indusă ocult.
Din seria “Ce vrăji-smechere mai știu vrăjitoarele”.

Și asta îi aducea broscoiului un oarecare confort psihic.
De ce oarecare? Descântecul nu era eficient mereu? Mai există și alte pericole ce pot fi contracarate cu (alte) descântece? De ce nu “ușurare în suflet”? Și care e relevanța acestei informații?

Din punctul ăsta de vedere, îi dădeam dreptate – era un tovarăș de nădejde – nu mi-ar fi plăcut să îl văd mierlit.
Dreptate cui/despre ce/cu ce?

Din alte puncte de vedere, Haw-a-Paw era un nătâng. Ar fi găsit ea, o vrăjitoare pricepută, ceva cu care să facă felul unuia ca el, dacă ținea morțis.
Așadar, descântecul/șuriul era degeaba?

Într-un mod, pricepea broscoiul cum stătea treaba.
???

Doar că era genul de pasăre care detesta să piară pe limba ei.
Pariu pe orice că autorului i s-a părut extrem de amuzant.

Dacă s-ar fi făcut să fie omorât cu propria-i armă, probabil că s-ar fi răsucit de zece ori în mormânt.
Parcă era vorba de automutilarea indusă. Ocult chiar.

Și încă de vreo două ori după aia, ca să-și consume furia tot crescândă.
De ce?

Dificil de citit un text fracturat, ce sună greșit. Și devine obositor să tot încerci să înțelegi ceavrutsăzicăautorul™ având de trecut, nu peste piedici ca virgule lipsă, dezacorduri (între subiect și predicat), anticiparea narativă sau supraexplicații (ce iau forme jenante), ci peste adevărate obstacole care s-au înmulțit la recitire, de unde mai jos și un număr mai mare de citate decât cel inițial.

Dar mai întâi despre personajul principal. De fapt, nici nu există altele. Nu, nu am uitat de Haw-a-Wap. El nu are nicio însemnătate. Rolul lui este doar de a oferi sporadic un infodump la fel de sporadic. Mai mult, existența lui produce confuzie și naște semne de întrebare.
De ce este broscoi și nu altceva? Deoarece (ni se spune că) este un înotător bun? Pentru că trebuie să fie drept pretext pentru încă o glumă al cărei efect este zero? Haw-a-Paw m-a urmat. N-a părut prea convins. Individului nu-i surâdeau mustățile să fie luat drept laș. În opinia lui, puteam să fiu sigur, ce încercam eu acolo arăta mai curând a fugă cu coada între picioare, decât a plan de repliere. Eu am vrut să cred c-a fost o combinație de ambele. (p13)
Care e povestea lui? Cum se deplasează, ce mănâncă, cum/cu cine se reproduce? Cum se luptă? Ce (dez)avantaje sunt? Pare că are degete – “Haw-a-Wap își scosese cuțitul și-și curăța cu vârful lui o unghie care strălucea deja” (p34) – într-o lume postapocaliptică ce dă într-o altă lume în care urșii și lupii vorbesc: Jivinele și dobitoacele n-au fost create să glăsuiască.[…] Cu metișii de genul lui Haw-a-Paw era cu totul o altă poveste. Fie apăruseră de pe urma unor vrăji, fie erau lucrări ale unor zei jucăuși și inventivi. (p102)

Revenind la personajul principal. S-a vrut ca Dyomran să fie cel puțin interesant, dacă nu un anti-erou, însă mesajul nu are cum să nu ajungă distorsionat la cititor când există astfel de rânduri:

Mi-am verificat arbaleta și totul părea să fie în regulă. Cam așa se întâmplă de fiecare dată, dar înveți să accepti sentimentul indiferent dacă urmează să fii victorios sau să crăpi. Un amestec ciudat de teamă, siguranța dobândită în urma experienței și incertitudinea servită la rece de un viitor perfid. (p7)
L-am văzut cum s-a scurs printre umbre – o umbră prelungă și infinit mai ageră decât pâlcurile de umbre statice – după care am auzit plescăitul domol al apei. (p7)
Ca un cercetaș iscusit am pășit printre resturile de vegetație ce îmbrăcau pământul, controlându-mi fiecare mișcare cu precizia unui vraci despicător de țeste. Vârful săgeții fixate în arbaletă urmărea tacticos punctul maxim de vizibilitate în noapte. Totul era straniu de liniștit. Noaptea era tare ca o piatră. N-aș fi avut nevoie decât de un stimul sublim pentru a elibera proiectilul fatal.[…] Am apăsat pe trăgaci. În vreme ce am armat din nou, am auzit foșgăitul vârfului de săgeată secționând mai multe văluri de frunziș, iar la final, pocnetul sec al metalului izbând lemnul. Din principiu sunt un perfecționist și nu-mi permit stângăcii, dar pe timpul vânătorilor de noapte îmi acord luxul să mai ratez câte una sau două săgeți. (p8)
Am pivotat cu repeziciune și i-am aruncat o săgeață momeală, care să-i permită o eschivă tangențială. (p9)
La finalul piruetei, am văzut hoitul doborât de batracian cum a alunecat inert prin apă și s-a cuibărit în mâl. Încă se mai ridicau firișoare subțiri de sânge din el. Erau desmierdate de unduirile aproape insesizabile ale apei, după care se dispersau în explozii lentr de culoarea fierului ruginit. (p12-13)
M-a cuprins un presentiment crud de neputință (p13)
Nu-mi place deloc așteptarea asta. – Nici mie nu-mi place să primesc garoafe, dar pot să trăiesc cu deranjul. (p14)
A făcut o invitație la luptă care a trezit în noi – cel puțin în mine – tendințe ambivalente. Dar l-am refuzat, pedant.[…] Aveam eu o presimțire că invitația la lupta voinicească avea izul unei flori din altă lume. (p15)
Sala principală era astronomică. (p28)
cu un metru liniar din dantela aia diamantată (p29)
S-a crăpat întocmai ca o bucată mare și groasă de zahăr caramelizat și atunci când bucățile mari au căzut pe podea, au înecat împrejurimile cu sunetul specific sticlei sfărâmate, amplificat însă de câteva ori. (p30)
Mult aur – a zâmbit, probabil furată de laurii unei victorii eidetice ce i s-a consumat la foc automat în minte preț de câteva clipe. (p33)
Ne-a dus într-o încăpere, un subsol aflat la capătul a o mie de scări. Așa de adânc a părut, dar probabil a fost doar o părere. Eram istoviți și creierul nostru amplifica fiecare efort de a rezista oboselii. (p35)
Ne-am bombardat cu priviri reciproce, pline ochi de dispreț și, în momentul în care încordarea a căpătat duritatea și luciul aflorimentelor, glasul femeii a făcut înfruntarea tacită să colapseze. (p41)
Femeia ne înștiințase că la prima scânteie a soarelui pe firmament aveam să plecăm.[…] Pleoapele au căzut grele, ca pentru o rugăciune prea lungă și prea sfântă. (p45)
Vorbeau într-o limbă pe care eu n-am priceput-o. Cuvintele sunau legendar și puternice, dar pentru mine a fost totuna cu păsăreasca. (p54)
Să te împotrivești unui astfel de vis ar fi fost, fără niciun fel de îndoială, necazul omului ca după deicid. (p64)
Am pornit din loc, cu noaptea apăsându-ne nemulțumită șalele. (p72)
Nu-i chiar o poezie să-ți sufle în ceafă o armie de câteva mii de soldați înfuriați. (p72)
Poate că ar fi fost utile o serie de scuze post factum. (p83)
Brusc m-am gândit că nu mai eram în postura să emit pretenții vindicative. (p93)
Lipsa lui Haw-a-Wap îmi storcea inima. (p96)
Noaptea era mai profundă ca o piatră de obsidian. (p97)
Tristețea a încercat atunci să-mi sărute buzele. Am sărit într-o parte, ofuscat, și i-am tras un picior în vintre. Piei, târfă de doi bani! (p99)
Fiecare secundă atârna la fel de dureros ca greutatea pierderii unui săculeț plin cu bani din aur. (p108)
Xao nu arăta chiar ca Xao, ci mai curând o variantă mefistotelică a bătrânului nostru lider. Avea un set de umbre profunde care-i aducea un aer sever, aproape grotesc.[…] A zâmbit. Un zâmbet numai bun de pus pe goană copii și căței. Gestul l-a făcut să arate draconic. (p142)
Mi-am transformat ochii în două linii sublime și am scrutat păduricea. (p147)
Am strâns puternic din palme și am tras de hățuri cu putere. Ca un animal nărăvaș, nerăbdarea a nechezat și s-a cambrat. (p161)
Când o văzusem pentru prima dată, pe lângă aura de sexualitate care făcea oamenii de rând să ofteze ca pruncii după sânul mamei (p182)
visul s-a spart în milioane de cioburi, lăsând loc realității să se așeze peste ochii mei, ca o față de masă curată peste blatul mesei. (p182)
Exala aburi pe nări ca o oală care stătea să dea în foc dintr-o clipă în alta (p183)
Rafalele de zăpadă mi-au împroșcat gura cu fulgi, care s-au preschimbat imediat în lichid congelat. (p183)
Am tras sabia și pe urmă am lovit din nou. Precis și violent. (184)
N-a fost nimic mai mult decât un scenariu inutil. (185)
Mi-am jurat ca după ce aveam să epuizez conținutul sticluței, aveam să-i îndes recipientul într-un loc magic. Dacă nu m-aș fi prăbușit la câteva secunde într-un somn ca de moarte, probabil că aș fi făcut-o, mai mult ca sigur. (p188)
În urma lui, săgețile au început să sfârâie și să pocnească de aura scutului care-l proteja. Alți soldați și vraci, mai puțini norocoși, au îngroșat rândurile morților. (p193)
Noaptea(…) se așezase pe vine și se uita la noi, în toată măreția ei. (p194)
Am simțit un impuls adjuvant și prinsoarea șișcăi a început să mai piardă din intensitate. (p195)
Am dat să plecăm din loc, când în fața noastră a apărut Vraciul și Patru-în-Unu. Împreună cu aghiotanții lor și vreo două duzini de luptători sub comandă directă, ne-au săgetat cu priviri reci și dure. (201)
Generalul a fentat bulgărele arzând în ultima clipă (p202)
Cât timp mă afundasem în reflexii (p204)
Mersul susținut prin zăpadă păruse mai curând o pedeapsă, decât o etapă inevitabilă dintr-o victorie proximă. (205)
Mai mulți uriași s-au consumat pe loc în puterea calorică a masei incandescente. (206)

Știu, cine vorbește/gândește astfel? Păi cineva care are la el așa-zise vorbe de duh, din seria “dacă trăiesc, respir”, “afară plouă, căci tristețe” sau “vulpea e mai șireată ca ursul când acesta e prost”:

Se spune că dacă mori, nu pleci cu mâinile în sân, îți iei ofurile cu tine. (p7)
Nimeni nu părăsește lumea asta decât cu dinții încleștați în beregata dușmanului (p14)
Miejii cei mai buni vin cu trei rânduri de coajă (p19)
În viziunea lupului nici vântul n-are glas (p33)
Oamenii se pricep cel mai bine să fie oameni. Și mai spunea că indecizia e suflarea unui demon. (p102)
Oamenii decad. Nu suntem clădiți din piatră de râu. Când te aștepti mai puțin, balamucul vine peste tine.[…] În intervalul ăsta, dacă ești frate cu norocul la fel cum sunt dracii cu îngerii, atunci s-ar putea să pierzi niște oportunități. (p159-160)
Dacă muști un lup pentru că și el te-a mușcat pe tine, asta nu vindecă rana. (p161)
Tot timpul e câte ceva, numai bun de pus la îndoială, un detaliu fie el cât de mic. Treaba asta lasă oamenii să fie oameni și zeii să fie zei, obișnuia să ne spună Xao. (p165)
Înfrângerea e o doamnă, dar nu-i una cu maniere. E mai curând o fleandură. Ia sufletul unui soldat și-l joacă în picioare, pe urmă îl întreabă dacă nu cumva vrea o cană de vinars. Și de la cana aia la butoaie întregi nu este decât un pas. (166)
– Cea mai eficientă metodă ca să scapi de temeri și dușmani este să le înfrunți, i-am spus. Deseori, când nu eram capabil să exprim ce simt cu adevărat, aruncam o vorbă d-asta de duh. Bătrânul Xao le avea mereu la purtător, eu fusesem mai tot timpul cu urechile ciulite. Pe cele mai bune le repetasem în minte de atât de multe ori, că le-aș fi putut spune și prin somn. (p167)
Cum spuneam, nimic nu e alb sau negru, totul e gri. O chestiune de spiritual și circumstanțe, asta-i chimia sufletului. (173)
Însă până și cei mai iscusiți conducători sunt, în definitiv, oameni. Au nevoie să fie oameni și să se poarte în consecință, altfel s-ar prăbuși în neștiință. (207)

Nu așa adaugi profunzime (de obsidian) acțiunii, iar violența este uneori atât de gratuită încăt atinge ridicolul: “M-am lăsat cu toate cele optzeci de kilograme ale mele și am simțit cum canalul gâtului cedează din cauza presiunii fierului. Un os sau două au pârâit. A avut nevoie de mai puțin de două minute ca să moară. Daca nu ar fi nechezat calul, spre binele lui, aș fi scos un timp mult mai bun – puțin peste un minut. În Brigadă, recordul absolut era deținut de Măcelarul. Îi fuseseră necesare douăzeci de secunde în cap ca să facă felul unei santinele. Unde mai pui, era și trează” (p172).
Două minute e o infinitate, iar douăzeci de secunde e prea mult cam în orice roman fantasy cu care s-a vrut să semene această carte. Partea bună e că am aflat cât de badass era Măcelarul…

Dyomran e și confuz: “Vergeaua i s-a înfipt violent în găvana stângă” (p16) vs “Din găvana dreapta încă i se mai scurgea un lichid vâscos. Sânge amestecat cu albul ochiului.” (p17).
Apropo de săgeți. “Față de ultima partidă de vânătoare, când avusesem parte de niște neplăceri de ultim moment, acum eram pregătit: douăzeci de săgeți cu vârfurile umezite în venin de cobră. Plus alte douăzeci trecute prin venin de tarantulă.” (p8) Nu am aflat dacă era vreo diferență în afară de “Și, credeți-mă pe cuvânt, veninul de tarantulă lucrează inexorabil.” (p9)

 
 

Citește românește!

Susține autorii români prin cumpărarea cărților lor și promovarea acestora în rândul prietenilor tăi! (p1)

 
Aici nu e cazul.
 
 

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Silviu Urdea – Războiul legendelor. Cartea întâi: Regele fugar

September 18, 2019 1 comment

Într-o lume în care dinozaurii nu au dispărut, două regate și două legi scrise în pergamente se luptă pentru supremație asupra pământului cunoscut. Regatele de Vest și Imperiul Eternității își reclamă prin forță puterea asupra a ceea ce ar putea fi cea mai teribilă magie cunoscută de om. Cei înfrânți au trei șanse: supunerea, exilul sau asumarea extincției. Una dintre ele trebuie să asigure încă o șansă pentru păstrarea legii și menținerea echilibrului. Una dintre ele este cea adevărată.

Cea mai bună formulă a unei cărți fantasy este, după cum deja am învățat de la maeștri ca Tolkien sau George R.R. Martin, menținerea unui suspans nebun. Ori aici găsim tocmai asta. Va reuși Amon să mențină Pergamentele în siguranță? Unde va ajunge Aredhel Aldarion, regina Regatelor de Vest, după Războiul Absolut? Vor trăi Kinnunen și Shiva fericiți împreună? Va fi suficient de puternică iubirea secretă a Legendarului Charlemagne față de Shiva, soția Împăratului Kinnunen? Care este rolul asasinului Nil? Care va fi Marele Plan făurit de Mama Natură, pentru tânărul Uziwood? Întrebări care pe măsură ce citești te rod și nu te lasă în pace. Răspunsurile nu sunt mai niciodată cele așteptate, dar sunt atât de evidente. Bine ați venit în Ținuturile de Veci, unde nu există certitudini, ci doar fantezie.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Sunt aproape sigur că sumarul de mai sus a fost scris de autor, căci întregul roman prezintă aceleași caracteristici – coerență fracturată de lipsa de experiență în a mânui cuvinte și înțelesuri, de neputința în a transcrie, cel puțin corect, idei și trăiri, precum și de nepăsarea ori neștiința în a implementa o minimă șlefuire poveștii care nu trece astfel de stadiul de compunere școlară.
Nu a existat pagină care să nu aibă una din problemele de mai sus – am încercat să țin numărul și amploarea notițelor la minim. Daca această carte ar fi trecut prin mâinile unui editor (competent), ea nu ar fi fost publicată în această formă.

Cum de am ajuns să o citim în cadrul Blogosferei SF&F? În urmă cu trei luni dădeam de următoarea descriere: “Razboiul Legendelor reprezinta cel mai grandios proiect la care am lucrat. In spatele acestor pagini se afla multi ani de lucru si multe rescrieri. Cartea a fost refuzata de mai multe edituri pe motivul ca este prea “stufoasa” si ca fantasy-ul “nu merge” in Romania.”
Nu sunt de acord – citiți acest fragment, precum și câteva citate de pe pagina Facebook a cărții: “Fiecare realizare remarcabilă este compusă din iubire, cuprinsă de depresie, stoarsă de nebunie, dresă cu amăgeală, condusă de ură, condimentată cu determinare și înveșmântată într-o poveste de legendă.”, “A vedea binele în vremea razboiului, înseamnă să crezi că scapi cu viață.”, “Aroganța duce la izolare și într-un final în pamant, cu un cuțit împlântat în spate de cel pe care-l vedeai ca pe un frate”, “Slăbiciunea omului sunt legăturile sentimentale față de alți muritori”, “Atunci când ieși din civilizație și intri în sălbăticie, tot ceea ce mai contează este să supraviețuiești.” sau “Nevoile omului sunt cele care-l trag mai repede în groapă”.
În aceste condiții, un trailer de prezentare și un website nu ajută (aproape) deloc.

1. Prologul.
Prezentul ne trimite ca pe niște păsări călătoare deasupra norilor, cu milioane de ani în urmă.
De fapt sunt zeci de milioane de ani. Păsările călătoare nu se întorc în timp (deasupra norilor sau nu).

Ne contopim cu acel prezent, iar viitorul din care provenim este ca și inexistent.
Noroc cu sublinierea evidentului. Această supraexplicație (sâc!), ce denotă din partea autorului lipsă de încredere în sine sau în cititor, este întâlnită cu fiecare ocazie posibilă.

În ciuda împotrivirilor noastre de a ajunge în această lume, trebuie să lăsăm șirul evenimentelor să se scurgă ca nisipul unei clepsidre și să vedem pe unde ne poartă.
Eu nu mă împotriveam deloc, dimpotrivă (sâc!). Citesc (și) ca să îmi satisfac curiozitatea.

Arșița soarelui străveziu se reflecta asupra micului locaș făurit printre bolovanii calcaroși, din care începea să ia naștere un fir de fum.
Fum de unde? Focul nu fusese încă aprins – “Se opri pentru odihna de dinaintea urcușului spre vârful unui deal. […]Vilnius încercă să aprindă un foc.”

Vilnius, comandantul Gărzilor Imperiale, un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, aspru cu cei din jur, îngâmfat de propria-i funcție și mereu sigur pe el, avea misiunea de a-și conduce oamenii într-o operațiune de capturare.
E “Tell, don’t show” în cea mai pură formă – și nu doar aici, ci până la finalul cărții. Nu am găsit niciunde reversul, absolut niciunde.
Ce înseamnă “un bărbat în adevăratul sens al cuvântului”? Cuvintele ce urmează sunt o detaliere sau o completare? Sunt confuz.

În clipa în care observă că nu fusese auzit, Vilnius trânti bucata de rocă și cuțitul cu care se chinuise de ceva vreme să aprindă focul. Din trei pași, ajunse în spatele celui aflat deasupra altui soldat. Puse mâna pe umărul său și-l trase înapoi.[…] – Iar tu, oh… la naiba și cu cei ca tine ! Vilnius aținti victima abuzului de mai înainte. Treci încoace ! După ce își termină treaba și îl lăsă pe soldat sub mila cerului, își trase pantalonii și își strânse bine centura în jurul mijlocului gros cât un trunchi de copac. Apoi, deodată, bocancul său din piele brodată cu solzi de dinozaur lovi piciorul comandantului secund, care dormea cu bale la gură și grohăia ca un vulcan în plină erupție.
Nu reiese de niciunde că sexul dintre cei doi soldați ar fi fost de fapt un viol. Disprețul/compatimirea manifestată de Vilnius nu poate continua cu o acțiune opusă. Nu are sens.

Vilnius dădu start marșului. Apoi toți soldații începură, din senin, să scoată sunete de animale primitive. Ce-i supărase oare?
Nu am aflat niciodată ce îi supărase. Iar sunetele de animale neprimitive (sâc!) cum se aud?

Pentru restul cărții am întocmit o listă de greșeli grupate pe categorii (a ajuns să semene cu IMDb goofs).

2. Repetiții.
[…] anunță Elsword, mișcându-și degetul arătător în barba deasă.[…] Elsword era un bărbat tipic al acelor vremuri: înalt, bărbos, zvelt și cu umerii lați (p15)
Pentru prima dată în viața lui, era terifiat și trădat. Fusese trădat! (p22).
Creasta lui Nerub ieși la iveală, bucurându-l și întristându-l pe Amon. Apoi chipul ars de soare ieși la iveală. (p44)
Apărură chipuri familiare de trădători. O siluetă scundă cât un butoi de vin, un pitic cu barba deasă și roșcată își făcu apariția în fruntea unui grup de soldați. (p63).
Cu ochii holbați, muritorul căzu mort și se alătură călătorilor spre neființă. (p90)

3. Timpuri verbale.
Își aranjă pelerina jerpelită pe umeri. Apoi coborâseră scările[…] Merseră cu grijă. (p55).

4. Corectură aproape inexistentă.
Trimite-ți zece legiuni de cavalerie (p22)
ochi albaștrii (p25)
Fiule, ia-o pe mama ta și duce-ți-l la doctor (p67)

5. Expresii adaptate ce sună penibil.
Nu vă mai holbați la mine ca la un dinozaur și întoarceți-vă în formație! (p12)
Cum, bărbăția mea, e posibil să se deplaseze atât de repede încât să fim înștiințați tocmai acum? (p21)
Așa că data viitoare fă pe Lucifer în patru și nu-i ma arunca vorbe mârșave Suveranului Absolut (p73)

6. Cuvinte ce nu își au rostul în acest univers imaginat de autor.
Șederea voastra a fost compromisă de virusu’ ăsta?! (p18)
ornați cu fel și fel de brizbrizuri (p25)
împotriva unui dinozaur deinonychus (p95). E o denumire reală, înseamnă că naratorul e din zilele noastre? atunci de ce are un vocabular arhaic?
Armata imperială își lăsase amprenta asupra Heronului (p105)
existaseră două turnuri de pază și o pancartă (p105)
Legendarul Charlemagne era câștigătorul Turnirului Ținuturilor de Est, ediția cu numărul XXI (p116)
Obișnuiau să bea chintale de vin și să fumeze multă iarbă împreună (p129)
priviri libidinoase pe sub lentilele ochelarilor săi (p170)
– tun (p60), doctor (p67), oxigen (p185), becul, șifonier, drag-queen (p192), ciocate (p198), ghiozdan (p210), rucsac (p234), psihopatie (p234), potabilă (p244), catalog (p245).

7. Formulări (extrem de) dubioase.
În interior, pereții masivi erau placați cu foițe de aur și ofereau o senzație plăcută de finețe și siguranță. Fața ei exprima groaza, de parcă și-ar fi văzut regatul sub flăcări, dar chiar și așa ochii verzi, buzele moi, obrajii ridicați și bărbia fină erau impecabile. (p19) Im-pe-ca-bi-le.
Aredhel dormea ca un bebeluș în plină creștere (p24). Există bebeluși care nu sunt în plină creștere?
Lianele verzi erau splendide (p30) Splendide rău sau se putea și mai splendide?
Amon văzu săgeata cum venea înflăcărată spre pieptul său, ca un vultur urmărind prada care aștepta să fie devorată[…] Sângele se prelingea din el ca un râu de taine înflăcărat. (p34) Totul este înflăcărat.
Își simți capul ca și cum ar fi fost străpuns de o suliță cu lama rece (p47) Se știe că o suliță cu lama caldă nu cauzează atâta suferință.
și să faceți ca moartea mea și a tuturor soldaților căzuți să nu fie risipită-n van, ca nisipul din Marea Abisului! (p53) Dublă metaforă/comparație
Erau doi soldați imperiali lipsiți de plăcerile trupești de un car de vreme (p50) Priapism la dublu.
Răsunară tropăiturile unui convoi de călăreți venind pe drumeagul din fața zidului, spre ei. (p56)
Războiulețul ăsta s-a încheiat. Ce-i drept, a durat el cam mult, cinci sute de ani, dar au capitulat (p59). Dacă un “războiuleț” se întinde pe cinci secole, un război durează (zeci de) milenii?
Îndemânarea sa înnăscută atunci când era vorba să mânuiască un obiect ascuțit în lupta bărbătească de corp la corp (p68) Ce înseamnă luptă bărbătească?
Un miros de ezitare le trecu pe la nări atunci când cei doi soldați din față le făcură semn să intre. (p74) Din seria “avea un gust nehotărât”.
Creatura se prăpădi și slobozi un strigăt de agonie. În cele din urmă, fu doborâtă de atingerea morții. (p89) A murit, a agonizat și apoi a murit?
Fugarii se opriră, ca și cum ar fi prins rădăcini (p91) Paralizie temporară în toată splendoarea ei.
și îl aruncase într-un hău cât trei nopți de adânci (p96) Corect nu e “adânc”? Nu adânc cât noaptea, ci cât trei? Care e limita de adâncime cu această unitate de măsură?
Noaptea se așternea asupra lor ca zidurile unei temnițe în jurul condamnatului (p106) Noroc că mă simt liber în fiecare dimineață.
Își încleștă mâinile pe fundul rotund ca doi obraji ai copilei aflate în patru labe în fața sa, copleșită de plăcere, ca un prunc mângâiat de mamă (p114) Ce mama naibii?
Charlemagne o azvârli într-o parte, privind-o măreț, ca pe cârpa folosită când își lustruia sabia pregătită de război (p114) Eu nu mă uit niciodată măreț la buretele de spălat vase.
Charlemagne se tolăni în pat și adormi liniștit ca un pui de dragon (p115) Doar iepurii sunt vigilenți.
era sămânța calului, folosită de cei avuți pentru potență (p115) Doar bogatii aveau cai? Sau rețeta era secretă?
Imaginează-ți o moarte fără viață (p116) Chiar pot.
Ca desert alese ceva diferit. O prăjitură nemaiîntâlnită la masa de dimineață. Luă o felie și o admiră în farfuria sa, de parcă ar fi fost înseși boașele lui Lucifer (p119) Ce-i drept, putea fi un ecler sau o pricomigdală.
Într-adevăr, prăjitura era delicioasă. Mai ceva ca vaginul umed al unei ușuratice (p119). Totuși era o savarină?
Charlemagne îi aplică un picior în burta lui Plovius (p124)
Un iz suav de vanilie, migdale și cafea se ondula înduioșător în înaltul dormitorului (p125) Lirism la cote înalte.
Horcăind, creatura, cât șapte nopți de înaltă, făcu un pas în față (p148) De ce nu putea fi cât șapte nopți de adâncă?
Privi cum unul dintre ostașii din Gardă era împuns, fără milă, chiar în inimă de către cornul de gheață (p152) Doar doctorii te împung cu milă în inimă.
necheză ca și cum ar fi fost un animal de pradă (p153) Ce să aleg, lei care nechează sau cai ce mănâncă gazele?
când ciocnise cu Shiva. Aceasta stătea cam indispusă, cu botul între sâni, studiindu-și soțul bezmetic (p171) Nu doar că sânii încep din obraji, dar sunt dispuși în așa fel încât te poți uita printre ei la alte persoane.
Fără pic de emoție în grai, ea zise: Te las împreună cu fufele tale! Trebuie să apară! (p173-174) Probabil că la scenele în care Shiva este emoționată autorul va folosi zeci de semne de exclamare.
Cu o smucitură atentă (p201) Bine că nu gingașă.
micul târf (p204) Genial!
Torgot se temea, dar nu îi era frică. Ciudat sentiment. (p210) Chiar că ciudat.
și o fustă țesută din lână ce avea o ornamentație simplă. Pe cap avea o năframă ornamentată pe margini. (p229) La meteo se anunță pentru mâine precipitații simple.
dar maxilarele proeminente, în asociere cu obrajii îmbujorați, îi ofereau un aspect intim. (p236) Adică?
Se felicitară pentru succes (p241) Cum?
Căluții de mare nu lipseau nici ei din decorul râului. (p244) Râul cel fermecat cu apă sărată.

8. Distanțe/geografie.
Pe pagina oficială a seriei am găsit o hartă ce ajută la definirea unor repere spațiale. La un moment dat aflăm că distanța dintre Moldum la Gorgothya poate fi parcursă pe jos în doi ani. Un calcul lejer arată că cinci kilometri pe oră x șase ore pe zi x 300 de zile pe an = 18.000 de kilometri, adică mai mult decât dublul distanței dintre București și New York. Cum se administrează un astfel de imperiu? De aceea un “războiuleț” dureaza 500 de ani?
Mai mult, ni se spune că timpul necesar pentru o astfel de călătorie se înjumătățește dacă se zboară cu un grifon. Ori pasărea are viteza unui tramvai (din București), ori mersul pe jos este aici foarte rapid.

9. Descrieri (extrem de) sexiste.
Aproape fiecare personaj important are parte de o prezentare (ce respectă cam același tipar) imediat ce apare în peisaj – Kinnunen (p60) sau Vilnius (p67). Caracterizările în sine intră la “așa nu”, dar ce m-a deranjat a fost modul în care sunt prezentate personajele feminine. Sexism.
– Aredhel Aldarion: Pantalonii maronii din piele îi stăteau mulați pe picioare, scoțându-i mai bine în evidență fundul bombat și pulpele apetisante.[…] Sânii rotunzi și proeminenți stăteau să-i sară afară din corsetul mulat pe trup. (p19)
– Shiva: Avea obrajii proeminenți și un nas rotund, drăgăstos. Orice bărbat și-ar fi dorit-o în dormitor. Avea niște coapse moi și un fund lat. Sânii ei, ca două ghiulele de tun, atrăgeau privirile tuturor. Purta veșminte catifelate, o bluză subțire, transparentă și o rochie de satin. (p60)
Ryo înțelesese de pe expresia fermecată a chipului ei că era un bărbat bine și i-o trăsese ca o brută. (p74)
Atingerea delicată a fundului bombat al fetei brunete, cu părul prelins până-n dreptul posteriorului, cu buzele mari și cărnoase ca două labii ale unui vagin umed, obrajii rumeni, sânii jucăuși și tari ca doi pepeni, îl excita pe Charlemagne și mai tare (p125)
Ăsta e vreun prăpădit care și-o freacă în fiecare seară și dimineață, cu gândul la un vagin strâmt și umed (p170)
Iar scenele de sex nu au deloc un impact narativ.

10. Comportamentul personajelor
Nu există vreun personaj care să se poarte conform vârstei lui. Toate sunt retardate sau au mintea unui copil. De la Shiva și Filumen (regina și fiul) ce cară un soldat leșinat (p67) și reacțiile de copil răsfățat sau nesăbuit ale lui Kinnunen (p69), respectiv Vilnius (p96), până la penibilitatea antrenamentului din sala de forță (p121), a luptei dintre Charlemagne și Plovius (p123), a scenelor de sex (p126), a confruntării cu unicornul (p153).
Paginile 134-135 sunt delicioase – regele fugar Amon, alături de Torgot, tovarășul său, și alți opt oameni fug de dușmani. Apar în discuție modalități de răzbunare. Torgot spune că dorește să-și refacă tribul în vederea unei riposte. Amon își arată vârsta mintală de cinci ani (și nici Torgot nu e mai prejos): “Dar cum putem să ne înmulțim și să…[…] Și să fim puternici din nou? Să fim mai numeroși? Torgot privi înapoi, spre a se asigura că nimeni nu le ascultă conversația, apoi întrebă: – Avem două femei cu noi, nu?”

Dumneseule™.

Bonus:
Trecu de ziduri în grabă și le ordonă celor din gardă să instaureze starea defensivă de urgență (p37) De ce abia atunci, după o luptă întreagă?
Amon era presat de timp. Trebuia să ia o decizie. Stătea tăcut ca o statuie și analiza situația cu minuțiozitatea unui sculptor în marmură. (p44) Presat sau presat?
Iar în legătură cu Pergamentele astea, pe care te rog să le strângi de pe masă și să le îndeși bine înapoi în traistă, să le ții departe de ochii oricui. Ți-aș sugera să le făurești o gaură în podea, sub șipcă de lemn, și să le ascunzi acolo, unde doar tu vei ști. Din partea mea, poți să le ascunzi și-n tavan, ori în pământul din spatele casei. În orice caz, cum consideri (p238) vs Ar fi fost mai înțelept să găsească locașul Pergamentelor în pod, dar, la insistențele lui Torgot, în cele din urmă Amon decise că cel mai bine era să le ascundă sub o șipcă din podeaua aflată sub patul din dormitor (p240) Nu e ca și cum Gildor Seregon, autorul sugestiilor, ar fi avut apoi multe locuri de căutat dacă ar fi vrut să fure Pergamentele…

11. Altele.
– comandantul Gărzii apare la p35 și moare la p66. Deși nu are nume, e prezent în mai multe pagini ca Aredhel Aldarion. Bine că aflăm numele unor oșteni/soldați care supraviețuiesc timp de câteva paragrafe: Humilus și Thadius (p98) ori Blegg (p110).
– Auzit-am de voi, dar chipul și înfățișarea voastră îmi erau străine (p220) vs Îmi pare rău că nu te-am recunoscut, dar arăți tare schimbat pentru titlul tău de rege. (p224) Dragonul Azug este autist.
Cei doi erau călare pe calul cu care reușiseră să fugă din Gorgothya, furat de la un cavalerist imperial (p100) vs Micul Tăuraș – așa se numea calul lor – era epuizat (p105). Poate îi găsiseră între timp certificatul de naștere.
Arhitectura clădirilor sale făcea din Gorgothya cel mai frumos și atractiv oraș din Ținuturile de Veci. Încă un motiv pentru care imperialii doreau dintotdeauna, cu ardoare, să pună stăpânire pe el (p15) vs Privită din interior, după război, Gorgothya arăta precum un câmp de flori arse. Cadavre împuțite, împrăștiate haotic, pretutindeni, cădiri dărâmate, arse, distruse, transformate în ruine (p59) Măcar Palatul a rămas (cumva) neatins (p69) – ce convenabil.
Așteaptă-mă aici, iar când îți fac semn, fugi spre mine și nu-ți întorci capul în nicio parte! Aredhel îl zgâlțâi de umeri. Hei, Fibon! M-ai înțeles? (p57) vs Apoi, neascultând sfatul reginei, Fibon îndrăzni să întoarcă capul: toți cavaleriștii goneau săgeată după ei! (p58) Contextele sunt diferite, dar ce mai contează?

Evident că pagina Goodreads a romanului are un scor perfect, una din notele de cinci stele fiind acordată chiar de autor. Însă este cea mai proastă (publicată) carte (fantasy) citită de mine vreodată.

Dezastru™. Total.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce mai citesc (III) – Kelly McCullough: Broken Blade

July 8, 2019 Leave a comment

Aral Kingslayer was an assassin once upon a time, perhaps the best in the world, one of the fabled Blades of Namara, goddess of Justice. With his familiar, a living shadow named Triss, at his side, he killed for a cause, never for money. Life was hard but good.

That was before. Before they murdered his goddess and burned her temple to the ground. Before they outlawed his kind. Before the wanted posters and the sentence of death. Before his life fell apart and he crawled into the whiskey bottle.

Now he’s a shadow jack, a free lance problem solver who makes his living out of odd jobs on the wrong side of the law. He doesn’t much like what he’s become, and Triss likes it even less, but Aral doesn’t see any way out. Not until a young woman named Maylien hires him to deliver a secret message.

A simple enough job. Or is it? When Aral delivers the message, he gets the biggest surprise of his new life, and maybe, just maybe, the chance to forge a future where he won’t have to be ashamed of himself.

Prima parte a unei serii ce are șanse să fie (cel puțin) la fel de bună ca trilogia The Night Angel a lui Brent Weeks. Singura neplăcere (majoră) a fost obstinația autorului de a repeta detalii/informații – am citit deja primele două capitole din următorul volum, Bared Blade, și se pare că năravul nu a dispărut.
Povestea în sine nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displăcut. Nu este originală – am intuit finalul mult prea devreme – însă nici nu îi lipsește ceva. Partea romantică/de sex a fost de prisos, dar mai sunt încă cinci cărți, poate va avea vreo relevanță reală.

Sistemul de magie a fost interesant – de la câini de piatră, nemorți și warduri până la relația/simbioza dintre oameni și familiari (nu am găsit un termen traductibil). Sunt momente când Broken Blade poată fi catalogată drept un medieval city noir fantasy sau ceva de genul: platoșa de cinism a lui Aral față de cei din jur, raționamentele sale logice ce aduc claritate în acțiune, femeia misterioasă/fatală, dependența de un viciu (alcoolul), simțul onoarei și cavalerismul aducătoare de încurcături.

Încă cinci volume pentru a afla cum poate fi totuși omorâtă o zeiță.

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Expurgo

May 29, 2019 1 comment

Expurgo este o flawed utopia cu frânturi de cyberpunk, biopunk și satiră, parțial documentar, parțial live action, explorând implicațiile sociale, politice și economice ale noii Lumi Luminate, însă mai presus de toate, este o carte-manifest care trasează coordonatele unui univers reconstruit în jurul ideii de cultură. Într-un fel, un Fahrenheit 451 răsturnat, cu influențe de Orwell, Huxley și Philip K. Dick.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Nu ai cum să nu remarci munca de documentare depusă de autor (am folosit dicționare online și Wikipedia nu de puține ori), naturalețea firelor narative, precum și modul în care unele idei capătă forme originale. Ce am scris în urmă cu zece luni după parcurgerea volumului de povestiri Arlequine rămâne valabil și în cazul de față.
Încă o dată mi-a plăcut claritatea lumii imaginate de autor, firescul și autenticitatea dialogurilor, precum și etalarea unor dileme morale care, deși deloc originale, sunt în continuare de actualitate.

Însă totul se desfășoară în 167 de pagini, dintr-o singură perspectivă narativă (la persoana I), așadar compromisuri. Primele capitole sunt un infodump uriaș. Nu ai cum să trezești sau să oferi emoții când totul este prezentat ca un documentar. Mai ales când există fragmente ce anticipează direct acțiunea care, golită astfel de potențiale surprize, se derulează doar ca un pretext pentru un deznodământ deloc zguduitor.
Deloc impresionant deoarece nu am găsit protagonistul principal (de fapt, cam singurul personaj, celălalte două sunt cel mult schițe) destul de interesant încât să îmi pese prin ce trăiri trece. Cum aș fi putut altfel dacă tot ce știu despre II-22 este prin intermediul spuselor lui? Nimic din ceea ce face sau gândește nu iese din tiparul în care se încadrează singur, adeseori pe pagini întregi.

La fel ca în Arlequine, se abuzează de interminabilele enumerații și apoziții rezultând monstruozități ca cele din paginile 123 și 165. Sau informații a căror relevanță contextuală este nulă: “A trebuit să spargem ușa. Primul lucru pe care l-am băgat de seamă a fost mirosul greu de ceapă călită, amestecat cu fum de setaria. L-am fugărit până la etajul superior și l-am prins pe acoperiș, când acesta se pregătea să sară pe acoperișul casei vecine” (p28), “Eram conștient că era atractivă, cu atât mai mult în costumul de interogare din totum, – înlocuitorul neoprenului și al nailonului balistic -, gri, cu centrii nervoși marcați prin fâșii oranj și punctele de presiune prin petice albe” (p38).
Mai lipsesc virgule pe alocuri (“Muncitorii, nu filosofii sunt coloana vertebrală a omenirii” – p21), unele cuvinte au scăpat de corectură (“Nu avem ambiții sau orgolii, ci o calamitate deplină. Nu ne enervăm niciodată, nu cunoaștem furia” – p30), dar deranjante sunt câteva concepte tehnologice fie prea arhaice pentru perioada în care are loc acțiunea: “disc dur” (p19), “hard-drive” (p98), fie cu iz de magie – totumul (p18) și virusul Y1 H8848 (p150).

Dictatura intelectualilor este o temă care poate fi abordată și cu umor, iar George Cornilă nu ratează ocazia, fie prin alterarea sau modificarea unor sensuri (toroipanii sunt “cei care îi violentează pe intelectuali” (p40), opozanții regimului ascultă “manules” (p23)), fie prin ironii fine (“S-a întors cu un televizor. Și acela a adus sfârșitul” (p162), “pe care” (p134), sau mineriada din paginile 140-142).
Structural, Expurgo este doar o satiră (grosieră) ce îngroapă sub găleți de infodump o simplă povestire cu un final ambiguu în relevanța sa.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Marian Coman – Omulețul din perete

April 24, 2019 1 comment

Si daca esti doar un personaj in cartea altcuiva?

Cala, o femeie superba si misterioasa, in jurul careia se invartesc multe dintre povestile din carte. Sevan, un bataus get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecara care face o descoperire inedita. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme si comori. Mile, un baiat dintr-un internat, care cunoaste un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar cateva dintre personajele care isi dau mana si te ghideaza intr-o aventura nebuna, provocatoare, fara pereche. Esti pregatit sa descoperi lumea cu alti ochi?

„Citind cartea lui Marian Coman, ai impresia ca Stephen King da drumul unui balon rosu printr-o gaura de iepure ce conecteaza suburbia americana de satul si litoralul romanesc. Cu scene parca desprinse dintr-un film de M. Night Shyamalan sau Guillermo del Toro, dar si cu o nostalgie discreta, scrisa intr-un registru realist stapanit excelent, lui Marian Coman ii reusesc gratia pasului pe sarma, dar si forta sapaturii narative de tip svaiter, care perforeaza textul si interconecteaza povestile intre ele spre un final in care zidurile se transparentizeaza.“

Tudor Ganea

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Din nou o culegere de povestiri ce alunecă pe alocuri dintr-una în alta. Spre deosebire de Singurătatea singularității a lui Alexandru Lamba, citită în urmă cu câteva săptămâni, toate textele din volumul de față au (o oarecare) legătură între ele. Sub formă de descrieri, referințe în dialoguri sau relatări narative.
Din dorința de a găsi o logică, o ordine temporală a tuturor evenimentelor, am recitit-o imediat ce am terminat ultima pagină, de această dată așternând pe câteva foi un fel de rezumat cu personajele ce apar (in)direct. Multe detalii au ieșit astfel la suprafață și destule întâmplări au căpătat sens. Pe de altă parte, în povestirile în care rolurile principale sunt altele, nu am putut recunoaște (complet) unele locuri și nici unii protagoniști. M-au pus în dificultate cronologia și neprecizarea unor nume/porecle/apelative.

Sunt douăsprezece povestiri, scrise de-a lungul a mai multor ani, așa că mi-e greu să cred că autorul le-a vrut de la început ca părți clasice dintr-un întreg mai mare care să furnizeze cititorului o perspectivă de ansamblu. Probabil de aceea și decizia de a “rupe cel de-al patrulea perete” (Dumneseule™, cum sună în română!).
Nu agreez acest procedeu, cu o singură excepție: să fie folosit spre sfârșitul cărții, când, tu ca cititor, știi că oricum acțiunea se va încheia într-un fel sau altul și că atunci este locul și timpul pentru revelații. Ori aici este utilizat încă după primul calup de povestiri – mi-a fost greu apoi să cobor iarăși în același plan cu personajele.

Cred că Omulețul din perete este mai degrabă un multivers în care totul se întrepătrunde după o coerență voit vagă, dar îndeajuns pentru a ține captiv cititorul în mrejele unei lumi pe care cei mai în vârstă o vor recunoaște imediat, căci prezintă aproape în exclusivitate frânturi de viață de dinainte de ’89. Acea perioadă, cu lipsurile ei, cu modul în care personajele gândesc și acționează (distorsionat în raport cu prezentul), reprezintă un context inedit, însă adecvat pentru a crea convingător întâmplări la granița fantasticului însoțite de rătăcire, nechibzuință, frică, traume psihologice, plăsmuiri demente, vise sângeroase sau pur și simplu nebunie. Și fluturi.

Luate separat, povestirile nu impresionează pe cât ar fi trebuit. În mare parte deoarece, parcurse astfel, simți că ar fi meritat finaluri mai substanțiale, mai satisfăcătoare – așa cum e în cazul celor din volumul lui Alexandru Lamba. Aș fi vrut mai multe explicații, mai puține neclarități, mai ales că scriitura și redactarea sunt aproape impecabile.

Încă aștept Haiganu. Tristețea zeilor.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Cu mintea la SF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Categories: Fantasy, Recenzii, Scriitori, SF

Blogosfera SF&F: Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan – Un strain in Regatul Assert

March 20, 2019 2 comments

Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan reușesc cu acest roman un tur de forță scriitoricesc. O poveste decupată dintr-o lume fantastică, minunat decorată de aparate acționate cu abur, după cea mai strictă rețetă steampunk, cu magie și legende, scrisă spre încântarea cititorilor de orice vârstă, a iubitorilor de fantastic, dar, totodată de tehnologie și istorie.

Katarina, Greta și Anelis sunt ursitoare, menite prin naștere să influențeze destinul unor personaje de rang înalt și, implicit, al Regatului. Ele însă nu sunt nici eroine și nici adolescente răsfățate din clasele superioare. Cu toate acestea, prin istețime, compasiune și un pic de magie, reușesc să câștige respectul și aprecierea întregului regat. Aventurile prin care trec ne țin cu sufletul la gură, făcându-ne, de multe ori, să ne întrebăm cum am acționa noi în astfel de situații.

Un roman-reflecție asupra naturii omului, asupra societății în general.

Daniel Timariu

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Un strain in Regatul Assert, nu doar că este un roman cu o scriitură ce denotă experiență, ci și îndrăznește să prezinte o lume destul de aparte în care magia și tehnologia se întrepătrund pe un fundal steampunk. Destul de mult peste ce se scrie la noi. Descrieri cuprinzătoare, deși uneori sumare, infodump introdus mai mult sau mai puțin subtil, dialoguri care împing acțiunea sau oferă informații ce adaugă atât substanță, cât și culoare firului narativ. Există și un strop de umor, sub formă de referințe, nume sau întâmplări.
Personajele sunt clișee, dar nu poate fi negată diversitatea lor – paralela dintre cele trei fete e făcută cu eleganță (de două ori), iar numărul miturilor folosite este impresionant.

Și totuși… A durat aproape o zi să îmi dau seama ce am simțit că este greșit, ce nu a fost în regulă ceva timp după ce am întors ultima filă. Un strain in Regatul Assert se citește ca un basm, în care personajele pozitive cunosc doar dureri ale căror suferințe nu capătă valențe tragice reale, iar cel negativ e total insipid (în romanul de față mai suportă și povara anonimatului cel mai obscur).
Comportamentele puse în șabloane grosiere nu au cum să surprindă – exemplul concret îl reprezintă apropierea dintre Jeleznaia și Arlington care este total previzibilă.
Pe de altă parte, autorii au încercat și oarecum reușit să creeze trei personaje interesante atât prin deosebirile și asemănările dintre ele, cât și prin dinamica relației pe care o dezvoltă împreună. Trei medii diferite, trei seturi de personaje secundare, trei (nuanțe de) culori, trei firi distincte – s-a muncit.

Din miezul deznodământului ușor-amărui ia naștere morala(?) că dorința de depășire a condiției sociale, justificată sau, poate fi strivită cu o naturalețe aspră de greutatea binelui general. Un mesaj puternic prin contrastul cu seninătatea lumii create de Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan. O lume în care mor (doar) câteva personaje fără vreo însemnătate majoră, tensiunea nu trece niciodată peste o limită joasă, iar miza supraviețuirii, conturată în pregătirile de război și războiul în sine (mod de desfășurare, nelipsitele orgolii și eroisme prostești), nu capătă o formă credibilă, căci nu poate exista vreun pericol când antagonistul are un rol pasiv și stupid. Servește doar pretext pentru ideea de mai sus.

Nu ajută nici că încă mi-e clar ce am (nu) am înțeles pe alocuri. De ce sfera cu doisprezece brațe se regăsește în două locuri, ce simbolizează? De ce cei doi din peșteră s-au răzgândit? Ce este Făt-Frumos prințul Ion Jon? De ce se simte atât de forțată schimbarea Katarinei? De ce conceptele tehnologice sunt subordonate acțiunii și nu au mereu o logică internă?

La fel ca The Night Circus de Erin Morgenstern, Un străin în Regatul Assert este un roman scris cu meșteșug, dar care transmite emoții sabotate de personaje și întâmplări anoste.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce mai citesc (II) – Dorothy Dunnett: The Game of Kings

March 16, 2019 Leave a comment

In this first book in the legendary Lymond Chronicles, Francis Crawford of Lymond, traitor, murderer, nobleman, returns to Scotland to redeem his reputation and save his home.

It is 1547 and Scotland has been humiliated by an English invasion and is threatened by machinations elsewhere beyond its borders, but it is still free. Paradoxically, her freedom may depend on a man who stands accused of treason. He is Francis Crawford of Lymond, a scapgrace nobleman of crooked felicities and murderous talents, posessed of a scholar’s erudition and a tongue as wicked as a rapier. In The Game of Kings, this extraordinary antihero returns to the country that has outlawed him to redeem his reputations even at the risk of his life.

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Dumneseule!™ Sunt total impresionat, deloc dezamăgit și complet răvășit. O carte atât de satisfăcătoare în toate privințele: personaje, acțiune, motivații, scopuri, atenția la detalii, scriitura excepțională spre genială, modul în care ficțiunea se împletește cu istoria, întorsăturile de situație, finalul incredibil…
The Game of Kings nu e perfectă, are neajunsurile ei (știu deja că la a doua lectură ele se vor reduce considerabil), însă cine trece poate avea parte de o experiență nemaîntâlnită.

După cum realizam în urmă cu câteva săptămâni, prima treime este greoaie spre imposibil de citit cu o viteză acceptabilă. Referințele istorice m-au forțat să mă (re)acomodez cu situația politică a acelor ani, cu păienjenișul de căsătorii și relații dintre nobilii Scoției (și ai Angliei).
Și totuși e fascinant cum Dorothy Dunnett a reușit să introducă protagoniști fictivi ale căror acțiuni nu doar că nu contrazic întâmplări istorice, ba chiar le susțin. Îți trebuie ceva măiestrie să o faci de la scară micro către macro (nu doar invers), fără a altera adevăruri sau personaje istorice.

Toată cartea e presărată cu referințe culturale, unele prea obscure pentru mine. M-am luptat cu expresii latinești, cu poezii în franceză, cu versuri în scoțiana veche sau cu formulări împrumutate/adaptate/inspirate din cultura hindusă, italiană, greacă etc. De un mare ajutor mi-a fost Now You Have Dunnett, un blog unde am găsit un sumar al fiecărui capitol, cu impresii și explicații oferite de un fan aflat nu la prima lectură a cărții/seriei.
Nu mi-e rușine că nu am “prins” tot, căci sunt sigur că voi mai citi ambele serii cel puțin încă o dată.

În aceste vremuri în care cam toate cărțile SF&F au o acțiune prezentată prin POV-uri mi-a fost greu să mă (re)obișnuiesc cu naratorul omniscient și, mai ales, cu alunecarea în POV-uri (și invers). Nici Dorothy Dunnett nu a rezistat tentației de a face atent cititorul privind unele evenimente viitoare (omnisciență), ceea ce a stricat suspansul prezentului (POV).
Am trecut peste aceste inconveniente pentru că vedeam peste tot laude și elogii la adresa seriei, singurele nemulțumiri fiind limbajul pe alocuri arhaic și respectivele referințe, (destul de) greu de înțeles pentru un cititor cât de cât educat. În cazul meu, ambiția și îndărjirea mi-au fost răsplătite.

Scriitura este densă, chiar dacă se face abstracție de referințe culturale și vocabular. Multe paragrafe sunt pur și simplu extraordinare, indiferent că e vorba de descrieri, gesturi, trăiri, infodump, umor sau dialoguri. Câteva exemple:

“Deep in the rock of the castle, the room Richard now occupied was not unpleasant. It was barred, and there was not overmuch furniture; but it was possible to sit and read in relative comfort, and his jailers served him respectfully and well. Later, they left him alone. Sounds of the world faded early outside, and the cool night air, flowing through the clenched bars, whispered peacefully”

“She went quickly, gentle-footed, and he saw her go with a pang, and with a sudden, pleased resolve to do with diamonds. Then he turned to the table and forgot her. The venison was rich and savoury and cooked to tender perfection. The wine was warmly fumed and superb. The candies were strange and sweet; the cheeses firm and flavoured. life was glorious.”

“Outside it was cool and very dark. A wisp of straw, rolling over the cobbles in the light wind, caught the beam from the doorway and scuttled, spider-fashion, into the night; nothing else moved.[…]From floor to ceiling rose vessels and retorts and bottles, jars, pots and crucibles, matrasses and pelicans, balloons, serpents and mortars, aludels, funnels and beakers. The walls bobbed and winked and glimmered with vermilion eyes as if wattled with bloated and striking serpents, swaying with the flames. There was a wooden bench, littered with tongs and iron filings and dirty dishes and knives and heaps of flour and sand for the lutes; an old athanors, unused; sundry pots, chipped and blackened, on the floor; and two different sizes of bellows hanging on nails beside an outburst of chalked inscriptions in some sign language firmly based on triangles. “

“The slipping and tapping of the fine blades, the unfurling movements growing smokelike one within the other, showed no trace of the grim and gritty striving of a moment before. It was classic swordplay, precious as a jewel, beyond any sort of price to the men watching, and concealing in its graces an exquisite and esoteric death.[…]To the two men, existence was in the end the flicker of the other man’s steel; his brown arms and wrists; a blur of white shirt and white face and the live, directing brain betraying itself through grey eyes or blue. The men watching, unable to breathe, heard the click and clash and slither of contes, froissees, beating and binding: saw first one man and then the other bring his art to the pitch of freeing his blade for the ultimate perfection, only to bow before the other’s defence.”

Ultimele rânduri sunt extrase din celebra confruntare despre care se spune că e cel mai bine scris duel din literatură. Poate că e așa, poate că nu, însă ritmul, cuvintele, mizele și participanții – toate sunt magistrale. Cea mai epică scenă de acest gen pe care am citit-o vreodată.

Memorabile sunt și multe personaje: Richard/Sybilla/Mariotta Crawford, Sir Walter Scott of Buccleuch, Will Scott of Kincurd, Tom Erskine, Christian Stewart, Margaret Lennox, Gideon/Katy Somerville, George Douglas, Henry Lauder și, desigur, Francis Crawford of Lymond.
De menționat curajul autoarei de a înfățișa doar parțial multe din interacțiunile dintre personaje, lăsând pe seama cititorilor atenți la amănunte să umple golurile.

Și mai am de citit încă 5/13 cărți ca aceasta. Dumneseule!™

Blogosfera SF&F: Alexandru Lamba – Singurătatea singularității

February 20, 2019 4 comments

Și rămânea și problema fricii. Ea tindea cel mai ostentativ să dea dreptate treziților, ea singură fără nicio posibilitate de a fi explicată. De ce aveau frică de întuneric? De ce nimeni nu străbătea coridoarele negre de unul singur? Nu exista vreun pericol, totuși indivizii tindeau să se grupeze în beznă. Măcar doi, niciodată unul singur. Simpla prezență a altuia oferea un confort suficient pentru a înfrunta ceea ce unuia singur îi dădea fiori. De ce avea asemenea condiționări o formă de viață care se născuse în beznă?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

O colecție de nuvele sau de povestiri? Ambele, căci deși povestirile au în mare parte un înțeles de sine stătător, ele sunt îmbinate în câteva fire narative independente, spuse fie din altă perspectivă, fie separate de intervale de timp.
Focurile lumii celei noi se termină în coadă de pește, mai exact fără vreo explicație satisfăcătoare pentru cele întâmplate. Răsfoiesc paginile, poate mi-a scăpat ceva. Se pare că nu, astfel că încep următoarea povestire ușor iritat. Nemulțumirea îmi dispare când descopăr că povestirile grupate sub titlul ce definește acest volum au legătură (chiar dacă indirectă) cu cea de dinaintea lor.

Aceeași surpriză am avut-o și când am trecut de la Cei credincioși la Vid fandango. O mică referință strecurată discret și iată!, cele două capitole (?) se desfășoară în același univers. Este o tehnică a cărei elegantă, dată de modul în care sunt prezentate evenimentele (POV-uri diferite), vine la pachet cu furnizarea unei imagini de ansamblu creată de felul în care se întrepătrund povestirile din interiorul capitolelor (acolo unde este cazul). Ceva în genul conceptului de meta din jocurile video.
Sunt curios dacă textele respective au fost scrise de la început cu această intenție de subordonare sau mai întâi separat, apoi unite. Oricum ar fi, rezultatul este de apreciat.

Un alt plus este scriitura aproape ireproșabilă – de exemplu, primul paragraf al cărții ar putea fi un etalon pentru destui autori români cu experiență. La mici excepții intră vreo două exprimări dubioase și câteva fragmente în care se abuzeaza de expozițiune prin intermediul dialogurilor.
De remarcat și temele variate și de actualitate, precum și accesibilitatea textului – noțiunile ceva mai dificil de înțeles pentru cine nu e familiarizat cu genul SF sunt explicate clar și concis, ba chiar și cu un strop de satiră. Mi-a plăcut.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Miloș Dumbraci – Flamura neagră (Cronicile Kanjerilor. Cartea Întâi)

January 23, 2019 6 comments

Imperiul Akkaș cucerește lumea într-un marș nestăvilit al oștirilor Unicului, Împăratul-Zeu, nesățios devorator de zei, seminții și tărâmuri. Iar asta se întâmplă de 3000 de ani, de când El a apărut pe neașteptate. Numai că acum, la fel de misterios, tiranul a dispărut. Unii vor să-i ascundă lipsa ca să domnească din umbră, alții să-i preia armatele ori să schimbe ierarhiile magilor, în timp ce rebeli și barbari se ridică la frontiere pentru a-i arde cetățile. Cine se va ridica din haos și cine va pieri?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Chiar și după trei ani de când am citit-o, Pieile de Fier rămâne una din cele mai memorabile povestiri, prin scala grandioasă a evenimentelor și originalitatea conceptelor. Mi-am și imaginat atunci cum ar arăta un astfel de univers extins într-un roman, dacă nu într-o serie.
Apoi am aflat că o trilogie se află în lucru. Speranțele mele de a citi epic/dark fantasy autohton au prins avânt. Pe de altă parte, transformarea unei povestiri într-un roman nu este un proces anevoitor decât pentru puțini autori.

Narativ, Flamura neagră conține trei planuri, fiecare cu mănunchiul său de personaje, care mai de care mai exotice sau inedite în înfățișari, respectiv metode de atingere a scopurilor. Acțiunea curge non-stop, te împinge să parcurgi și următoarea pagină, există câteva lovituri de situație surprinzătoare, dar ritmul este prea alert. Ca și în cazul Pieilor de Fier, am simțit nevoia să respir, să disec cele citite. Atât de mult infodump pe alocuri încât unele procedee de introducere a lui schioapătă din punct de vedere al execuției.
Ajută și glosarul, indiferent că e citit înainte și/sau după ce termini romanul. Iar pe site-ul creat de autor pentru serie se găsesc și mai multe detalii despre acest univers în care se văd, mai mult sau mai puțin, influențe din Compania Neagră a lui Glen Cook sau Malazan Book of the Fallen a lui Steven Erikson.

Acțiunea omniprezentă și multitudinea de manifestări ale magiei în doar 400 de pagini lasă puțin loc pentru personaje. Mi-ar fi plăcut să știu (și) mai multe despre ele, nu doar pentru a le înțelege mai bine motivațiile, ci și pentru a putea încerca să anticipez mai bine cursul întâmplărilor. E o trăire pe care o apreciez foarte mult, pentru că (îmi) confirmă dacă m-am aflat pe aceeași undă cu scriitorul.
Mi-a displăcut că nu m-am putut atașa de vreun personaj. Din cele citite în carte și glosar, multe nu sunt ce par a fi, adevăratele lor intenții au rămas ascunse pentru cea de-a doua parte a seriei. Poate asta e o cauza pentru unele dialoguri slăbuțe, nu atât din punct de vedere tehnic, cât al potrivirii lor cu protagoniștii cărora le aparțin. Au fost momente în care am sesizat discordanțe între cum se prezintă diverse personaje (prin dialoguri) și ceea ce și-a dorit autorul ca ele să fie (prin acțiune ori rol).

Nu există personaje albe sau negre, aproape toate (cu o singură excepție, deocamdată?) sunt gri în ceea ce privește codul lor moral. Pur și simplu e greu să ții cu cineva – nimeni nu e atât de bun încât să nască simpatie profundă și niciunul nu e atât de ticălos încât să stârnească apreciere (da, admir mai ales personajele negative, dacă sunt foarte bine construite).
E un procedeu întâlnit și în ASOIAF, cu diferența, fundamentală de altfel, că personajele de acolo oscilează între cele două limite de bine și rău, pe când în Flamura neagră ele pendulează prea nesemnificativ raportat la întinderea și viteza de derulare a evenimentelor.

Pe scurt, Flamura neagră ar mai fi avut nevoie de vreo 200 de pagini pentru a demonstra potențialul lui Miloș Dumbraci de a scrie și romane complete, nu doar povestiri (aproape) fără cusur. Este prima încercare serioasă făcută de un autor român (pe care o știu eu) de a scrie în regim fantasy un roman complex prin prisma originalității ideilor și a numărului de personaje.

De ce nu există nicio hartă?

 

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Cele mai frumoase povestiri SF&Fantasy ale anului 2017

November 30, 2018 1 comment

Dincolo de ideile SF mirobolante, dincolo de lumile fabuloase ale fantasy-ului, vom avea în fața ochilor tot niște povești, scrise în limba română de scriitori care, înainte de a fi autori de science-fiction sau/și fantasy, ar trebui să fie, în primul rând, scriitori, adică autori de texte frumoase, plăcute la lectură, care să-ți dea satisfacția unor înșiruiri de cuvinte cum nu sunt altele, autori ai unor fraze care să te urmărească mult după ce ai închis cartea sau ai terminat de citit povestea.

Michael Haulică

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Dintotdeauna mi-au plăcut “best of”-urile (literare). Nu îmi aduc aminte să fi fost dezamăgit vreodată. Chiar și în cazurile în care apar criterii etice (gen diversitate în diverse aspecte) sau subiective, tematica acestui format și numele antologatorului ar trebui să asigure cititorii că urmează să parcurgă texte cel puțin decente comparativ cu restul povestirilor publicate în respectivul an.
Nici povestirile din cartea de față nu fac abatere, căci scriitura tuturor este ireproșabilă.

Citisem anterior două povestiri – în Lazării șoselelor am apreciat încă o dată atenția la detalii a Cezarinei Anghilac, precum și cinematografia scenelor, iar Chiasm este una din cele mai bune povestiri ale lui George Cornilă incluse în Arlequine.
Nici restul autorilor, cu două excepții (Laura Sorin și Silviu Genescu), nu îmi sunt necunoscuți. M-am reîntâlnit cu vocabularul desăvârșit al Cătălinei Fometici, ingeniozitatea lui Liviu Surugiu de a face credibile cele mai nebunești concepte, dialogurile dezordonate și totuși coerente ale lui Andrei Gaceff, sau scriitura corectă din povestirile Teodorei Matei și ale lui Lucian-Dragoș Bogdan.

Cel mai mult mi-au plăcut paginile scrise de Miloș Dumbraci. Din nou o lume fascinantă creată cu meșteșug și deja obișnuita și totodată surprinzătoarea întorsătură de situație de la final. Cea mai bună povestire a antologiei. Acum sunt și mai nerăbdător să citesc Cronicile Kanjerilor, Cartea Întâi: Flamura Neagră, primul roman (fantasy) al autorului.
De menționat și textele scrise de Laura Sorin, Ioana Vișan, Daniel Timariu și Silviu Genescu – dovezi că unele idei au o multitudine de abordări (bune).

Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017 reprezintă o recomandare solidă, mai ales pentru cine ia contact pentru prima dată cu starea actuală a literaturii românești de SF&F. Se poate și mai frumos? Întotdeauna.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: