Archive

Archive for the ‘Recenzii’ Category

Ce mai citesc (V) – Sarah Ash: The Tears of Artamon

July 30, 2020 Leave a comment

Dracula Drakhaoul, adică jumătate om, jumătate dragon, jumătate demon/vampir. Sau ceva de genul. Mi-am dorit dileme morale mai adânci, dar nu s-a putut în condițiile în care, având la dispoziție un număr mărișor de personaje înghesuite într-o trilogie nu atât de lungă pe cât ar părea, un singur protagonist este cu adevărat interesant: Eugene.
Caz concret: acești Drakhaouls au nevoie de sânge pentru a alunga oboseala cauzată de eforturile fizice îndelungate (inclusiv incendierea inamicilor). Sânge de om, nu de animal, și doar sânge de fată(fecioară). Gazda, jumătatea umană a simbiozei, exprimă ceva regrete după înfăptuirea abominabilelor fapte, însă după câteva dăți, pentru a evita disecarea acelor dileme de care spuneam mai sus, autoarea apelează la clasicul “Să moară dragonul-demonul dacă am făcut eu ceva. Nu îmi aduc aminte nimic, dar nimic!”.
Așa că la personajele negative soluția e simplă: “El rău, eu rău, ne potrivim”. Și atât.

Deznodământul e satisfăcător, dar foarte grăbit. Personajele din planul doi sunt rezolvate rapid, iar conflictul final e aproape lipsit de suspans. E previzibil, cu tot cu minisurpriza din ultimele pagini.
Că această serie ar fi trebuit să aibă mai multe pagini o dovedește și neputința autoarei de a gestiona, mai ales în primul volum, câteva fire narative ce sunt abandonate pur și simplu. În următoarea carte, în care, așa cum ne-au obișnuit părțile de mijloc ale trilogiilor, lumea se extinde spațial, apar personaje noi și importante, prilej pentru Sarah Ash să le țină sub un control mai strict, cu prețul încadrării lor în tipare ale genului. Însă în al treilea volum, dezastru – șiruri de evenimente la care s-a muncit zeci de pagini se dovedesc a avea un rol prea mic în cadrul marelui final. Și invers.
Ba chiar reapare, timp de căteva paragrafe, un personaj de care nu mai auzisem din primul volum…

Mi-au plăcut două lucruri. Fantasy cu tunuri – chit că acestea sunt inutile în fața aviației acelor Drakhaouls. Paul Kearney cu a sa serie, The Monarchies of God, rămâne etalonul pentru mine.
În al doilea rând, lumea imaginată de Sarah Ash este una cu puternice influențe slavice – de la folosirea unor cuvinte precum “boyars” sau “kastel” până la nume ca “Astasia” ori “Kostya”. Adică ceva nou față de clasica Europă medievală.

Tocmai am descoperit că a apărut și o patra parte, menită să limpezească neclarificatele din trilogia originală. Mbine…

 

Blogosfera SF&F: Lavinia Călina – Angáraka. Vol. 1: Balanța

April 22, 2020 Leave a comment

Au trecut sute de ani de la războiul dintre planetele Terria și Angáraka, fosta sa colonie. Iar rolurile s-au inversat: Angáraka a triumfat și a redus Terria la o simplă sursă de exploatare economică, locul în care se concentrează toată industria sa, iar forța de muncă este subjugată dictatorial pentru prosperitatea societății superioare angárakarienii. Nimeni de acolo, de jos, de pe Terria, nu mai știe cum a fost cândva, de demult, când planeta locuibilă nu era împărțită doar în Est și Vest, când poluarea și radiațiile extreme nu erau partea din ființa lor, când mâncarea exista din belșug și orice om putea spera să trăiască mai mult de 40 de ani…

Însă un grup de rebeli, uniți sub stindardul VEX, nu renunță la năzuința dezrobirii și luptă cu toate mijloacele posibile pentru a elibera Terria. Angáraka trebuie să ardă! Iar atunci când vechii zei nu par să se mai arate în lume și Balanța care decide soarta oamenilor e cea care face toate jocurile, doar speranța mai poate ține aprinsă, în mijlocul unui întuneric covârșitor, lumina din inimile muribunde ale terrienilor.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

A zecea carte a autoarei, prima pe tărâmul SF. Cele douăsprezece POV-uri, la persoana I, oferă suficiente detalii pentru conturarea unui conflict în care Binele și Răul nu se luptă de pe poziții opuse. Mai mult, cu câteva excepții, personajele principale nu au scrupule în a folosi metode abominabile pentru atingerea scopurilor lor, oricât de justificate sunt în ochii lor (sau ai cititorilor).
Mi-a plăcut și întorsătura de situație dinspre final, precum și infodump-ul strecurat cu grijă, chiar subtil, în primele pagini. Ritmul e bun – scenele se succed natural, ajutate mai ales de alegerea potrivită a următorului POV.

Și totuși, parcă prea multe greșeli: “erau prezenți mai mereu peste tot trupele din Angáraka” (p11), “era unul din oamenii de bază a Comandantului Denham” (p12), “înainte de-ai pune pe nas” (p12), “modul lui de-ai trata pe nou-veniți” (p15), “a verificat informația încă odată” (p114), “gestul său eroic de-ai salva pe acei oameni” (p241). Sau: “plin de podoabe auri” (p155), “nu conta câte sacrifici” (p165), “oare terrieni merită să ne comportăm așa cu ei” (p201).
Evident că nu am găsit în interiorul cărții numele unui (tehno)redactor sau editor.

În plus, distanța dintre Terria (Pământ) și Angáraka (Marte). “Tot ceea ce vedeam eu avea o întârziere de patru minute. Atât le lua imaginilor transmise de acele lentile să străbată spațiul dintre cele două planete” (p119) vs “mi se părea atât de ciudat să stau aici și să-mi privesc casa de la sute de mii de mile distanță” (p211). A doua e eronată – sunt aproape 35 de milioane de mile.
Alegerea unor POV-uri la persoana I a dus (inevitabil) la pagini întregi de infodump prezentate direct cititorului. Și multe informații sunt repetate de la un personaj la altul, ceea ce nu e greșit atâta timp cât sunt oferite prin filtrul propriu.

Nu am găsit Angáraka. Vol. 1: Balanța suficient de impresionantă încât să vreau să citesc și următoarele volume. Dar, cum e scrisă “corect”, parcă după rețetă, cartea reprezintă o alegere solidă pentru cei care iau contact pentru prima dată cu o astfel de temă.

 

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce mai citesc (IV) – Dorothy Dunnett: Queen’s Play și The Disorderly Knights

April 20, 2020 Leave a comment

Once an outlaw pursued through all of Scotland, Francis Crawford of Lymond has been abruptly called into the service of Mary Queen of Scots, who, though she is only a little girl, is already the object of malicious intrigues that extend from her native country to the court of France. And it is to France — magnificently civilized, dizzyingly corrupt — that Lymond must travel, exercising his sword hand and his agile wit to their fullest while also undertaking the most unlikely of masquerades, all to make sure that his charge’s royal person remains intact.

Cum acțiunea o ia într-o direcție (extrem de) diferită față de ceea ce implica concluzia evenimentelor din The Game of Kings, Queen’s Play este sărită de mulți fani ai seriei în recitirile ulterioare. Majoritatea cărții îl are ca protagonist principal nu pe Lymond, ci pe un rol jucat de acesta. Ceea ce însă puțini realizează este că până și această interpretare (îndelungată) face parte din personalitatea lui. Ca la școala de șoferi: înveți oricum, indiferent pe unde conduci în calitate de cursant. Toată seria este despre Francis – pe cine/ce iubește/respectă, cum gândește, ce idealuri are, cât de flexibilă îi este moralitatea.
Cred că mai degrabă fanii au fost dezamăgiți de interpretarea completă a lui Lymond. Deseori ori el și Thady Boy Ballagh au fost cu adevărat o singură persoană. Însă ei ar trebui să aprecieze măiestria cu care autoarea a echilibrat antieroul cu opusul său. Lymond învață că orice faptă (bună) are un preț și consecințe. În plus, Robin Stewart, un personaj creat magistral.

Privind de undeva de foarte de sus, încep să observ un tipar (confirmat și de The Disorderly Knights). Toate cărțile încearcă (și cât de mult reușesc!) să vrajească pur și simplu cititorul oferindu-i în același timp indicii despre ceea ce este adevărat sau nu în aproape fiecare pagină. Chiar și în capitolele în care ritmul este încetinit foarte mult. Fanii spun că niciun cuvânt scris de Dorothy Dunnett nu este în plus, ba chiar că este ales cu grijă.
Din nou am (re)umplut niște goluri în materie de istorie și am căutat cuvinte în dicționar și referințe culturale obscure (pentru mine). Noroc că am găsit un loc minunat în care se analizează, se explică și se comentează fiecare capitol. Am devenit mult mai atent la fiecare cuvânt și deci mult mai fascinat de talentul autoarei.

“Considering Lymond, flat now on the bed in wordless communion with the ceiling, Richard spoke. “My dear, you are only a boy. You have all your life still before you.”
On the tortoise-shell bed, his brother did not move. But there was no irony for once in his voice when he answered. “Oh, yes, I know. The popular question is, For what?”

Autoarea scrie doar de vreo două-trei ori per volum din POV-ul lui Francis Crawford of Lymond. Cititorul îl cunoaște prin intermediul celorlalte personaje, fie că sunt oneste, fie că sunt amăgite la rândul lor (!). Adevărul relativ și golurile pe care (trebuie să) le umple cititorul sunt balansate de detaliile care răsplătesc atenția, și de ce nu?, logica.

In 1551 Francis Crawford of Lymond is dispatched to embattled Malta, to assist the Knights of Hospitallers in defending the island against the Turks. But shortly the swordsman and scholar discovers that the greatest threat to the Knights lies within their own ranks, where various factions vie secretly for mastery. In a narrative that sweeps from pitched battle beneath the walls of Tripoli to a duel in the cathedral of Edinburgh, Lymond tries to unravel the plots of an enemy who is as subtle as he is savage, and whose piety conceals an absolute genius for evil.

Dacă primele volume pot fi catalogate ca fiind de sine-stătătoare, TDK se prezintă ca un prim pas al unui fir narativ ce se întinde cel puțin și în Pawn in Frankincense. Personaje noi (ce personaje!), un erou negativ cel puțin pe măsura lui Lymond, un altfel de Robin Stewart și… Philippa Somerville. Și trei scene de final, una mai satisfăcătoare ca cealaltă.
Din nou, este uimitoare ușurința cu care Dorothy Dunnett amestecă credibil personaje/intâmplări istorice cu cele ficționale. Din nou, cuvinte cu mai multe sensuri – unele titluri de capitole descriu în același timp atât personaje aflate în antiteză cât și respectiva situație la scală macro, respectiv micro. Din nou, indicii alternate cu trunchieri (intenționate) ale adevărului.

Trebuie să spun și de Acel Capitol Șocant. Parțial pentru că, pe moment, a părut că vine de nicăieri. Parțial deoarece a fost pe deplin intenția autoarei. Francis Crawford of Lymond, ce ai putut să faci?

“Lymond said quietly, ‘You had good reason to hate me. I always understood that. I don’t know why you should think differently now, but take care. Don’t build up another false image. I may be the picturesque sufferer now, but when I have the whip-hold, I shall behave quite as crudely, or worse. I have no pretty faults. Only, sometimes, a purpose.’”

Ce povestiri am mai citit #102

March 9, 2020 8 comments

Galaxia 42, nr. 1:

1. Rodica Bretin – Vânătoarea celorlalți. Într-un joc al simbolurilor, în care prada și vânătorul își schimbă deseori rolurile, în care Omul nu mai pare a fi în vârful lanțului trofic, povestirea ne aduce aminte de precaritatea victoriei, dar și că, uneori, Moartea este preferabilă Vieții.
Câteva puncte de suspensie au stricat textul. Plus: “Yraine a păşit printr-o baltă cafenie, a ocolit un pâlc de sălcii, apoi mâlul a lunecat sub ea şi într-o clipă se afundase până la şolduri.” și o greșeală la final (“Kaidu”). Dar bună.

2. Ciprian-Ionuț Baciu – Gheața. O povestire ca un basm. Tristă și încântătoare, fantastică și totuși… atât de palpabilă. Povestirea face parte din volumul Amor fără alcool, premiat la Romcon 2019, secțiunea „Volum de proză scurtă”.
De ce dialogurile dintre două persoane aflate de multe ori în aceeași situație conțin sub formă de noutate informații (ce ar fi trebuit) știute de ambele? Monologul-dialog a pus capac.

3. Dan Norea – Îngerul lui Petrică.
“Nici nu puteau fi, sufletele pereche erau, fără excepție, două persoane de sex opus (teoreticienii fenomenului, buni matematicieni, folosesc sintagma „opuse la sex”), născute în colțuri diferite ale lumii în aceeași secundă.” Nu zău.
“Sufletele pereche au toată viața orgasm simultan, infinit mai intens decât cu oricare din partenerii anteriori.” Pe bune?
Nu mi-a plăcut. Teologie + SF + umor îndoielnic + nicio finalitate.

4. Ionuț Manea – Simptomele.
Merita un deznodământ mai lucrat, ideea nu e rea.

5. Nathaniel Hawthorne – Tânărul domn Brown (traducere de Alexandru Lamba). Prea multe cuvinte pentru o astfel de povestire.

6. Django Wexler – Blestematul Pocăit (traducere de Miloș Dumbraci). În acest flintlock fantasy, capitala regatului Vordan ascunde în inima sa cea mai impenetrabilă clădire din lume: sediul Concordatului, înfiorătorul serviciu secret al Ducelui de pe Urmă. Poate nu complet impenetrabilă și pentru o hoață foarte tânără, dar cu puteri magice, agila Alex. Însă e posibil oare ca și ea să fi subestimat o putere pe care o credea stinsă de mult?
Mi-a adus aminte de Night Angel, trilogia lui Brent Weeks. Știam de The Shadow Campaigns, e pe lista mea cea lungă.

7. Adam Vine – Răzbunarea Barghestului (traducere de Miloș Dumbraci).
O traducere muncită.

8. Jason Vanhee – Mă cheamă marea (traducere de Miloș Dumbraci). În acest fantasy poetic, Yukio, închisă în Casa de lângă Mare alături de alte fetițe doar pentru că sunt bănuite de puteri magice, aude Marea cum îi cântă, dar de văzut întrezărește lucruri mult mai înspăimântătoare. Care să fie adevărul? Și unde să fie oare locul ei, pe uscat ori sub valuri?
Un final sec ce nu răspunde la întrebarea “De ce?”

9. Brian Ruckley – Acolo unde nu ajung nici zeii (traducere de Miloș Dumbraci). În acest heroic fantasy, Rhuan din Cetatea Sură trece dincolo de marginea lumii cunoscute pentru comori și faimă, dar găsește în schimb orori nebănuite, precum și o răsplată mult mai puțin materială decât credea. Și un zeu furios. Poate.
Exact genul meu. Unde e romanul?

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Diluvium

January 29, 2020 Leave a comment

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dörrental descoperă că este altfel decât ceilalți. Ploaia îl însoțește oriunde merge. Până și împrejurimile Dörrentalului, umede, mlăștinoase, luxuriante, fuseseră aride până la nașterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat într-o orezărie. Temându-se să spună cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasă. Ajunge mai întâi pe o plantație de tutun de la Dunăre, apoi se alătură unui circ ambulant și călătorește prin Principatele Române, urmărit de trimișii bisericii, de arnăuți, de haiduci, de poteră, de mulciberiți, de cei care încep să-și dea seama că în spatele flăcăului bălai și sfios se ascunde ceva. Căutând o misterioasă carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat să o poarte, ajunge în Bucuresci, unde învață cum să profite de pe urma straniei sale particularități. Începe astfel să meargă acolo unde este chemat și plătit să alunge seceta. Unii îl consideră un sfânt, alții îl acuză de vrăjitorie, alții îl socotesc a fi un escroc.

Mai presus de o aventură magic-realistă la Porțile Orientului, Diluvium este o călătorie a descoperirii de sine și a locului în lume, totodată o alegorie, vorbind despre darul și blestemul de a fi diferit, despre menire, împlinire și rost.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

A încăput ceva în 200 de pagini. Numeroase întâmplări și destule personaje cu trecut bizar încât să anticipez finalul ce nu a fost dezamăgitor deloc. Istorisirea are loc aproape de jumătatea secolului XIX, în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, și prezintă cititorului o frescă a acelor timpuri, precum și peripețiile unui urgisit care până spre final caută răspunsul la întrebarea “de ce?”.
Judecând după cuvintele folosite și obiceiul iritant de a-l lua gura pe dinainte dezvăluind diverse evenimente ulterioare, naratorul omniscient a trăit cândva la sfărșitul aceluiași secol. De ce această alegere? Pentru că permite romanului să aibă un vocabular (arhaic) unitar, indiferent de cele planurile temporale folosite.
Și mai există un narator, cel prezent în notele de subsol. E chiar vocea autorului ce utilizează o rigurozitate istorică, dacă nu în cele transmise, măcar în formularea respectivelor note.

Este dificil să (de)scrii totul în această cheie narativă. Ca și în cazul lui Expurgo, se remarcă munca de documentare depusă de autor (și aici am căutat în dicționare online și Wikipedia pentru a mă (re)familiariza cu sensurile unor cuvinte).
În al doilea rând, talentul și experiența: “[…]alături de tătâne-su, Constandin, un valah zdravăn, spătos și mustăcios, și de mumă-sa, Helga, o săsoaică bălaie și pietroasă, cu pielea luminoasă și ochii limpezi.” (p10) O descriere care este la fel și totodată unică pentru fiecare cititor. Adică perfectă.
Mai mult, nu am întâlnit comparații forțate, care te scot din atmosfera acelor timpuri, dimpotrivă: “[…]sau mulciberiții ai căror ochi păreau de jar, ca două țevi după bubuitură” (p161).

Apoi, George Cornilă îmbină cu ușurință referințe culturale/întâmplări/personaje fictive cu cele istorice (povestea lui Andri Popa (p179-181) – nu de puține ori, stârnit de notele de subsol, am căutat informații care să mă lămurească ce/cine a existat cu adevărat. Atât de bine a reușit autorul să integreze această temă a omului care aduce ploaia în perioada post-fanariotă.
Diluvium este o carte (sâc!) a cărei acțiune favorizează infodump-ul livrat atât prin pățaniile trecute ale personajelor secundare, cât și intermediul celor doi naratori. Aici, el nu e în general deranjant, grație, repet, priceperii autorului de a îmbina suspansul cu pățanii interesante prin raportarea la evenimente istorice sau prin amestecul de superstiții, credințe și constrângeri sociale.

De recomandat? Da, dacă se face abstracție de partea cu infodump-ul sub formă de enumerații. Deși în cazul acestui roman văd necesitatea lor, tot nu prea sunt de acord cu această metodă. E o scurtătură care naște monștri (p207/p225 vs p210).
Tot pe repede înainte sunt și astfel de dialoguri structurate ideal: “Boierul este acasă?; cine întreabă?; un prieten, mă știe, mă așteaptă să mă întorc; nu-i acasă; când se întoarce?; e plecat departe, nu se întoarce prea curând; cât cereți pe o noapte de găzduire?; nu mai avem odăi libere” (p203).

Și mi-a plăcut enorm asta: “Ciubucurile nu sunt slobode” (p29).

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Sub apa dragonului strâmb

December 18, 2019 1 comment

Volum de povestiri fantasy și fantastice
coordonat de Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan

Alex Anghel, detectivul celor două lumi, face o promisiune…
…iar în sanctuarul sufletelor rănite se face o alta, cu iz de răzbunare.
Moartea prințului moștenitor din Çeretkipi e înconjurată de mister…
…la fel cum e și cea a lumii interlope timișorene.
Există și basme pentru oameni mari…
…căci, până la urmă, ce este îmbătrânirea?
Cum se desfășoară o zi din viața unui motan tigrat…
…și ce s-a întâmplat după finalul operei Turandot.
Lumea artei ascunde, adesea, porți către lumi necunoscute…
…la fel cum o poate face și o banală fugă prin pădure.

O culegere de povestiri e ca o cutie cu bomboane cu diferite arome; sperăm că textele selecționate vor seduce și răpi cititorul, pentru un timp, din lumea cunoscută și-l vor purta în altele.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Am apreciat că fiecare text are înaintea lui o pagină cu informații despre autor, plus un mic rezumat.

1. Daniel Timariu – Octavia.
Octavia este ruptă din universul Tenebrelor, oferind fanilor deja declarați încă un moment de încântare, o anchetă în stilul caracteristic al detectivului celor două lumi, Alexandru Theodor Anghel, ajutat de prietenul patruped Qiqirn, dar și de misteriosul satir Otis și de goblina Penbels, veșnic îndrăgostită de omul ce poate tranzita cele două tărâmuri.

Ca și în cazul primului roman din serie, Daniel Timariu creează un hardboiled urban fantasy în care ancheta polițistă reprezintă un pretext pentru a prezenta o lume în care clișee ale genului sunt modificate folosindu-se tușe culturale autohtone, un strop de umor, personaje secundare exotice și totodată cu potențial narativ, precum și un protagonist principal cu care e greu să nu empatizezi.
Însă privirea în viitor a distrus orice suspans legat de soarta unor personaje.

“dar” <> “precum și”

2. Anamaria Ionescu – Satul părăsit.
Satul părăsit este o poveste pe cât de tristă, pe atât de sensibilă. Vorbește despre fragilitatea și tăria unui suflet tânăr, confruntat prea devreme cu sărăcia, perversitatea, nedreptatea. Imaginează un univers paralel, un sanctuar pentru suflete rănite.

Infodump-ul din dialoguri nu este introdus deloc subtil. Deși unele paragrafe încântă, totul se strică de la “Din câte știa Serafim, omul nu devenise Răzbunător din voință proprie, ci fusese pedeapsa dată de divinitate pentru că nu mai așteptase justiția din ceruri.”
Și nu am înțeles cum de poți spune o pildă fără a fi sigur de morala ei…

3. Lucian-Dragoș Bogdan – Prințul din Ceretkipi.
Prințul din Ceretkipi este o combinație de fantasy și crime care-l are ca protagonist pe călătorul Nadir, pus din nou în fața dezlegării unei enigme, la fel ca în Străinul palid din Mirabilis.

Cea mai bună povestire din acest volum. Mai putea fi nițel comprimată și periată – de exemplu, nu suport când mi se prezintă (aproape) aceeași informație de două ori.

4. Lucian-Vasile Szabo – Podul Traian iese din ceață.
Podul Traian iese din ceață păstrează specificul prozei autorului, relatând culisele unei anchete polițiste din Timișoara zilelor noastre și alunecând ușor, aproape pe neobservate, înspre fantasticul plin de mister.

Frumoasă ideea cu cartea. Crecă™ am înțeles finalul.

5. Teodora Matei – Erik și Dragon.
Erik și Dragon se vrea a fi o poveste reinterpretată, nimic mai mult decât un moment care să descrețească fruntea cititorului și dă îl lase cu întrebarea: Ce ar fi dacă?

Amuzantă până când au început să curgă versurile și a devenit cringe. Mai mult, “Numai de s-ar ridica norii ăștia, că teribil mă enervează umezeala, spuse gânditor Dragon” – cine își exprimă teribilele nemulțumiri pe un ton liniștit?

6. Liviu Surugiu – Bătrânul din Florența.
Bătrânul din Florența îmbină două teme preferate ale autorului, controlul timpului și thrillerul religios-filosofic, oferind o secvență dintr-un viitor alternativ.

Parcă mai puțin răvășitoare comparativ cu alte creații ale autorului, dar sunt în continuare impresionat de talentul și experiența lui Liviu Surugiu de vinde, credibil și aparent dezordonat în același timp, idei, concepte sau trăiri răstălmăcite.

7. Raymond Clarinard – Ca și cum nimic nu ar conta (traducere de Iulia Badea-Guéritée).
În Ca și cum nimic nu ar conta, fantasticul inefabil se manifestă încă de la primele rânduri ale povestirii privite prin ochii unui motan tigrat, Bob, oaspete în curtea Ilenei și a prietenului acesteia, Robert. O zi aparent obișnuită poate fi schimbată de trăirea adaptării unui cântec tradițional.

Prea multe cuvinte pentru un astfel de deznodământ.

8. Cătălina Fometici – Blestemul lui Timur.
Cu Blestemul lui Timur, autoarea ne oferă o continuare în cheie dark fantasy a operei Turandot, împletind – în stilu-i caracteristic – evenimente reale cu povești ale altor lumi, izvorâte din legende.

Din nou infodump deloc subtil în dialoguri (p238, p260). De ce personajele cu un trecut comun vorbesc între ele ca și cum s-ar întâlni pentru prima dată?

9. Monica Ramirez – Portal spre o dimensiune secretă.
Portal spre o dimensiune secretă ne invită într-o călătorie atât artistică, cât și spirituală, amintind de creațiile similare din perioada interbelică prin atmosfera surprinsă, personaje și ritm.

Deși ideea nu e originală, se simte experiența autoarei în a ține cititorul curios. Cam multe explicații pentru gustul meu.

10. Dănuț Ungureanu – Sub apa dragonului strâmb.
Sub apa dragonului strâmb, povestire aleasă să dea și titlul volumului, ne poartă într-o lume stranie pe care autorul o creează meșteșugit, cu priceperea sa pentru jocul cuvintelor, oferind cititorului teme de meditație.

Destul de ciudățică, însă nu alunecă în prețiozități și absurdități. Finalul e doar parțial previzibil, ceea ce reprezintă un plus.

Trăgând linie, nu am fost impresionat, deși am vrut. Cum e și normal, nu toate povestirile de față sunt pe același nivel din punct de vedere calitativ. Dar am găsit multe cuvinte/fraze în plus, infodump introdus ca la școală, precum și destulă neîncredere în cititor (și în forțele proprii), altfel nu îmi explic detaliile livrate de mai mult de o singură dată.
Cred că mai e și o chestiune de preferință personală. Nu agreez textele în cheie fantastică – deseori se lasă cu multă informație redundantă în încercarea de a alinia realul la fantastic.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Florin Purlucă – Mercenarii. Cartea Întâi: Razboiul pietrelor

October 30, 2019 1 comment

Cartea întâi dintr-o serie heroic-fantasy tulburătoare: ”Mercenarii” – “Războiul pietrelor”! O poveste emoționantă, în care, cu siguranţă, te vei regăsi pe deplin! O aventură încărcată de suspans, cu eroi de care te vei îndrăgosti!

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Sumarul de mai sus. Tulburătoare deloc, nu m-am regăsit (pe deplin) nici măcar în singurul personaj principal, suspansul atinge doar limita ușurării că lectura se termină, iar cu îndrăgosteala trebuie să fie un motiv serios.
Prima pagină. Aproape un etalon pentru întreaga carte. Fraze chinuite de metafore ce fie nu sunt de ajutor acțiunii, fie sunt forțate din dorința de a epata în formă lirică, fie violează limba română.

O citez în integralitate:

Luna lucea deasupra capetelor noastre cu dărnicia unui opaiț care-și ardea ultima rezervă de untură. Dinspre lac venea o duhoare de carne acră și de moarte, pe care o haleam involuntar în calupuri forțate, cu respirații aritmice.
Cine vorbește așa de… dezordonat?

Părea că nimerisem unde trebuia. Haw-a-Wap își lustruia lama șuriului, pitit înapoia unui trunchi vechi și scorțos de jugastru. Dacă l-ar fi văzut oricine altcineva – conturul indistinct al unei umbre informe, șerpuitoare – așa ferit cum stătea, n-ar fi priceput ce face.
Dacă îmi imaginez conturul unei umbre care nu poate fi văzut/estimat, de ce trebuie să mi se mai spună că umbra era informă? Cum arată conturul indistinct al unei umbre neinforme?

Dar eu știam. Știam că șuriul acela era unealta lui preferată în timpul vânătorilor de vrăjitoare.
Toate rândurile de mai sus scrise doar pentru acest infodump?

Îl ferea de lucruri neplăcute, pentru că fusese descântat. De pildă, îl ținea departe de automutilarea indusă ocult.
Din seria “Ce vrăji-smechere mai știu vrăjitoarele”.

Și asta îi aducea broscoiului un oarecare confort psihic.
De ce oarecare? Descântecul nu era eficient mereu? Mai există și alte pericole ce pot fi contracarate cu (alte) descântece? De ce nu “ușurare în suflet”? Și care e relevanța acestei informații?

Din punctul ăsta de vedere, îi dădeam dreptate – era un tovarăș de nădejde – nu mi-ar fi plăcut să îl văd mierlit.
Dreptate cui/despre ce/cu ce?

Din alte puncte de vedere, Haw-a-Paw era un nătâng. Ar fi găsit ea, o vrăjitoare pricepută, ceva cu care să facă felul unuia ca el, dacă ținea morțis.
Așadar, descântecul/șuriul era degeaba?

Într-un mod, pricepea broscoiul cum stătea treaba.
???

Doar că era genul de pasăre care detesta să piară pe limba ei.
Pariu pe orice că autorului i s-a părut extrem de amuzant.

Dacă s-ar fi făcut să fie omorât cu propria-i armă, probabil că s-ar fi răsucit de zece ori în mormânt.
Parcă era vorba de automutilarea indusă. Ocult chiar.

Și încă de vreo două ori după aia, ca să-și consume furia tot crescândă.
De ce?

Dificil de citit un text fracturat, ce sună greșit. Și devine obositor să tot încerci să înțelegi ceavrutsăzicăautorul™ având de trecut, nu peste piedici ca virgule lipsă, dezacorduri (între subiect și predicat), anticiparea narativă sau supraexplicații (ce iau forme jenante), ci peste adevărate obstacole care s-au înmulțit la recitire, de unde mai jos și un număr mai mare de citate decât cel inițial.

Dar mai întâi despre personajul principal. De fapt, nici nu există altele. Nu, nu am uitat de Haw-a-Wap. El nu are nicio însemnătate. Rolul lui este doar de a oferi sporadic un infodump la fel de sporadic. Mai mult, existența lui produce confuzie și naște semne de întrebare.
De ce este broscoi și nu altceva? Deoarece (ni se spune că) este un înotător bun? Pentru că trebuie să fie drept pretext pentru încă o glumă al cărei efect este zero? Haw-a-Paw m-a urmat. N-a părut prea convins. Individului nu-i surâdeau mustățile să fie luat drept laș. În opinia lui, puteam să fiu sigur, ce încercam eu acolo arăta mai curând a fugă cu coada între picioare, decât a plan de repliere. Eu am vrut să cred c-a fost o combinație de ambele. (p13)
Care e povestea lui? Cum se deplasează, ce mănâncă, cum/cu cine se reproduce? Cum se luptă? Ce (dez)avantaje sunt? Pare că are degete – “Haw-a-Wap își scosese cuțitul și-și curăța cu vârful lui o unghie care strălucea deja” (p34) – într-o lume postapocaliptică ce dă într-o altă lume în care urșii și lupii vorbesc: Jivinele și dobitoacele n-au fost create să glăsuiască.[…] Cu metișii de genul lui Haw-a-Paw era cu totul o altă poveste. Fie apăruseră de pe urma unor vrăji, fie erau lucrări ale unor zei jucăuși și inventivi. (p102)

Revenind la personajul principal. S-a vrut ca Dyomran să fie cel puțin interesant, dacă nu un anti-erou, însă mesajul nu are cum să nu ajungă distorsionat la cititor când există astfel de rânduri:

Mi-am verificat arbaleta și totul părea să fie în regulă. Cam așa se întâmplă de fiecare dată, dar înveți să accepti sentimentul indiferent dacă urmează să fii victorios sau să crăpi. Un amestec ciudat de teamă, siguranța dobândită în urma experienței și incertitudinea servită la rece de un viitor perfid. (p7)
L-am văzut cum s-a scurs printre umbre – o umbră prelungă și infinit mai ageră decât pâlcurile de umbre statice – după care am auzit plescăitul domol al apei. (p7)
Ca un cercetaș iscusit am pășit printre resturile de vegetație ce îmbrăcau pământul, controlându-mi fiecare mișcare cu precizia unui vraci despicător de țeste. Vârful săgeții fixate în arbaletă urmărea tacticos punctul maxim de vizibilitate în noapte. Totul era straniu de liniștit. Noaptea era tare ca o piatră. N-aș fi avut nevoie decât de un stimul sublim pentru a elibera proiectilul fatal.[…] Am apăsat pe trăgaci. În vreme ce am armat din nou, am auzit foșgăitul vârfului de săgeată secționând mai multe văluri de frunziș, iar la final, pocnetul sec al metalului izbând lemnul. Din principiu sunt un perfecționist și nu-mi permit stângăcii, dar pe timpul vânătorilor de noapte îmi acord luxul să mai ratez câte una sau două săgeți. (p8)
Am pivotat cu repeziciune și i-am aruncat o săgeață momeală, care să-i permită o eschivă tangențială. (p9)
La finalul piruetei, am văzut hoitul doborât de batracian cum a alunecat inert prin apă și s-a cuibărit în mâl. Încă se mai ridicau firișoare subțiri de sânge din el. Erau desmierdate de unduirile aproape insesizabile ale apei, după care se dispersau în explozii lentr de culoarea fierului ruginit. (p12-13)
M-a cuprins un presentiment crud de neputință (p13)
Nu-mi place deloc așteptarea asta. – Nici mie nu-mi place să primesc garoafe, dar pot să trăiesc cu deranjul. (p14)
A făcut o invitație la luptă care a trezit în noi – cel puțin în mine – tendințe ambivalente. Dar l-am refuzat, pedant.[…] Aveam eu o presimțire că invitația la lupta voinicească avea izul unei flori din altă lume. (p15)
Sala principală era astronomică. (p28)
cu un metru liniar din dantela aia diamantată (p29)
S-a crăpat întocmai ca o bucată mare și groasă de zahăr caramelizat și atunci când bucățile mari au căzut pe podea, au înecat împrejurimile cu sunetul specific sticlei sfărâmate, amplificat însă de câteva ori. (p30)
Mult aur – a zâmbit, probabil furată de laurii unei victorii eidetice ce i s-a consumat la foc automat în minte preț de câteva clipe. (p33)
Ne-a dus într-o încăpere, un subsol aflat la capătul a o mie de scări. Așa de adânc a părut, dar probabil a fost doar o părere. Eram istoviți și creierul nostru amplifica fiecare efort de a rezista oboselii. (p35)
Ne-am bombardat cu priviri reciproce, pline ochi de dispreț și, în momentul în care încordarea a căpătat duritatea și luciul aflorimentelor, glasul femeii a făcut înfruntarea tacită să colapseze. (p41)
Femeia ne înștiințase că la prima scânteie a soarelui pe firmament aveam să plecăm.[…] Pleoapele au căzut grele, ca pentru o rugăciune prea lungă și prea sfântă. (p45)
Vorbeau într-o limbă pe care eu n-am priceput-o. Cuvintele sunau legendar și puternice, dar pentru mine a fost totuna cu păsăreasca. (p54)
Să te împotrivești unui astfel de vis ar fi fost, fără niciun fel de îndoială, necazul omului ca după deicid. (p64)
Am pornit din loc, cu noaptea apăsându-ne nemulțumită șalele. (p72)
Nu-i chiar o poezie să-ți sufle în ceafă o armie de câteva mii de soldați înfuriați. (p72)
Poate că ar fi fost utile o serie de scuze post factum. (p83)
Brusc m-am gândit că nu mai eram în postura să emit pretenții vindicative. (p93)
Lipsa lui Haw-a-Wap îmi storcea inima. (p96)
Noaptea era mai profundă ca o piatră de obsidian. (p97)
Tristețea a încercat atunci să-mi sărute buzele. Am sărit într-o parte, ofuscat, și i-am tras un picior în vintre. Piei, târfă de doi bani! (p99)
Fiecare secundă atârna la fel de dureros ca greutatea pierderii unui săculeț plin cu bani din aur. (p108)
Xao nu arăta chiar ca Xao, ci mai curând o variantă mefistotelică a bătrânului nostru lider. Avea un set de umbre profunde care-i aducea un aer sever, aproape grotesc.[…] A zâmbit. Un zâmbet numai bun de pus pe goană copii și căței. Gestul l-a făcut să arate draconic. (p142)
Mi-am transformat ochii în două linii sublime și am scrutat păduricea. (p147)
Am strâns puternic din palme și am tras de hățuri cu putere. Ca un animal nărăvaș, nerăbdarea a nechezat și s-a cambrat. (p161)
Când o văzusem pentru prima dată, pe lângă aura de sexualitate care făcea oamenii de rând să ofteze ca pruncii după sânul mamei (p182)
visul s-a spart în milioane de cioburi, lăsând loc realității să se așeze peste ochii mei, ca o față de masă curată peste blatul mesei. (p182)
Exala aburi pe nări ca o oală care stătea să dea în foc dintr-o clipă în alta (p183)
Rafalele de zăpadă mi-au împroșcat gura cu fulgi, care s-au preschimbat imediat în lichid congelat. (p183)
Am tras sabia și pe urmă am lovit din nou. Precis și violent. (184)
N-a fost nimic mai mult decât un scenariu inutil. (185)
Mi-am jurat ca după ce aveam să epuizez conținutul sticluței, aveam să-i îndes recipientul într-un loc magic. Dacă nu m-aș fi prăbușit la câteva secunde într-un somn ca de moarte, probabil că aș fi făcut-o, mai mult ca sigur. (p188)
În urma lui, săgețile au început să sfârâie și să pocnească de aura scutului care-l proteja. Alți soldați și vraci, mai puțini norocoși, au îngroșat rândurile morților. (p193)
Noaptea(…) se așezase pe vine și se uita la noi, în toată măreția ei. (p194)
Am simțit un impuls adjuvant și prinsoarea șișcăi a început să mai piardă din intensitate. (p195)
Am dat să plecăm din loc, când în fața noastră a apărut Vraciul și Patru-în-Unu. Împreună cu aghiotanții lor și vreo două duzini de luptători sub comandă directă, ne-au săgetat cu priviri reci și dure. (201)
Generalul a fentat bulgărele arzând în ultima clipă (p202)
Cât timp mă afundasem în reflexii (p204)
Mersul susținut prin zăpadă păruse mai curând o pedeapsă, decât o etapă inevitabilă dintr-o victorie proximă. (205)
Mai mulți uriași s-au consumat pe loc în puterea calorică a masei incandescente. (206)

Știu, cine vorbește/gândește astfel? Păi cineva care are la el așa-zise vorbe de duh, din seria “dacă trăiesc, respir”, “afară plouă, căci tristețe” sau “vulpea e mai șireată ca ursul când acesta e prost”:

Se spune că dacă mori, nu pleci cu mâinile în sân, îți iei ofurile cu tine. (p7)
Nimeni nu părăsește lumea asta decât cu dinții încleștați în beregata dușmanului (p14)
Miejii cei mai buni vin cu trei rânduri de coajă (p19)
În viziunea lupului nici vântul n-are glas (p33)
Oamenii se pricep cel mai bine să fie oameni. Și mai spunea că indecizia e suflarea unui demon. (p102)
Oamenii decad. Nu suntem clădiți din piatră de râu. Când te aștepti mai puțin, balamucul vine peste tine.[…] În intervalul ăsta, dacă ești frate cu norocul la fel cum sunt dracii cu îngerii, atunci s-ar putea să pierzi niște oportunități. (p159-160)
Dacă muști un lup pentru că și el te-a mușcat pe tine, asta nu vindecă rana. (p161)
Tot timpul e câte ceva, numai bun de pus la îndoială, un detaliu fie el cât de mic. Treaba asta lasă oamenii să fie oameni și zeii să fie zei, obișnuia să ne spună Xao. (p165)
Înfrângerea e o doamnă, dar nu-i una cu maniere. E mai curând o fleandură. Ia sufletul unui soldat și-l joacă în picioare, pe urmă îl întreabă dacă nu cumva vrea o cană de vinars. Și de la cana aia la butoaie întregi nu este decât un pas. (166)
– Cea mai eficientă metodă ca să scapi de temeri și dușmani este să le înfrunți, i-am spus. Deseori, când nu eram capabil să exprim ce simt cu adevărat, aruncam o vorbă d-asta de duh. Bătrânul Xao le avea mereu la purtător, eu fusesem mai tot timpul cu urechile ciulite. Pe cele mai bune le repetasem în minte de atât de multe ori, că le-aș fi putut spune și prin somn. (p167)
Cum spuneam, nimic nu e alb sau negru, totul e gri. O chestiune de spiritual și circumstanțe, asta-i chimia sufletului. (173)
Însă până și cei mai iscusiți conducători sunt, în definitiv, oameni. Au nevoie să fie oameni și să se poarte în consecință, altfel s-ar prăbuși în neștiință. (207)

Nu așa adaugi profunzime (de obsidian) acțiunii, iar violența este uneori atât de gratuită încăt atinge ridicolul: “M-am lăsat cu toate cele optzeci de kilograme ale mele și am simțit cum canalul gâtului cedează din cauza presiunii fierului. Un os sau două au pârâit. A avut nevoie de mai puțin de două minute ca să moară. Daca nu ar fi nechezat calul, spre binele lui, aș fi scos un timp mult mai bun – puțin peste un minut. În Brigadă, recordul absolut era deținut de Măcelarul. Îi fuseseră necesare douăzeci de secunde în cap ca să facă felul unei santinele. Unde mai pui, era și trează” (p172).
Două minute e o infinitate, iar douăzeci de secunde e prea mult cam în orice roman fantasy cu care s-a vrut să semene această carte. Partea bună e că am aflat cât de badass era Măcelarul…

Dyomran e și confuz: “Vergeaua i s-a înfipt violent în găvana stângă” (p16) vs “Din găvana dreapta încă i se mai scurgea un lichid vâscos. Sânge amestecat cu albul ochiului.” (p17).
Apropo de săgeți. “Față de ultima partidă de vânătoare, când avusesem parte de niște neplăceri de ultim moment, acum eram pregătit: douăzeci de săgeți cu vârfurile umezite în venin de cobră. Plus alte douăzeci trecute prin venin de tarantulă.” (p8) Nu am aflat dacă era vreo diferență în afară de “Și, credeți-mă pe cuvânt, veninul de tarantulă lucrează inexorabil.” (p9)

 
 

Citește românește!

Susține autorii români prin cumpărarea cărților lor și promovarea acestora în rândul prietenilor tăi! (p1)

 
Aici nu e cazul.
 
 

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Silviu Urdea – Războiul legendelor. Cartea întâi: Regele fugar

September 18, 2019 1 comment

Într-o lume în care dinozaurii nu au dispărut, două regate și două legi scrise în pergamente se luptă pentru supremație asupra pământului cunoscut. Regatele de Vest și Imperiul Eternității își reclamă prin forță puterea asupra a ceea ce ar putea fi cea mai teribilă magie cunoscută de om. Cei înfrânți au trei șanse: supunerea, exilul sau asumarea extincției. Una dintre ele trebuie să asigure încă o șansă pentru păstrarea legii și menținerea echilibrului. Una dintre ele este cea adevărată.

Cea mai bună formulă a unei cărți fantasy este, după cum deja am învățat de la maeștri ca Tolkien sau George R.R. Martin, menținerea unui suspans nebun. Ori aici găsim tocmai asta. Va reuși Amon să mențină Pergamentele în siguranță? Unde va ajunge Aredhel Aldarion, regina Regatelor de Vest, după Războiul Absolut? Vor trăi Kinnunen și Shiva fericiți împreună? Va fi suficient de puternică iubirea secretă a Legendarului Charlemagne față de Shiva, soția Împăratului Kinnunen? Care este rolul asasinului Nil? Care va fi Marele Plan făurit de Mama Natură, pentru tânărul Uziwood? Întrebări care pe măsură ce citești te rod și nu te lasă în pace. Răspunsurile nu sunt mai niciodată cele așteptate, dar sunt atât de evidente. Bine ați venit în Ținuturile de Veci, unde nu există certitudini, ci doar fantezie.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Sunt aproape sigur că sumarul de mai sus a fost scris de autor, căci întregul roman prezintă aceleași caracteristici – coerență fracturată de lipsa de experiență în a mânui cuvinte și înțelesuri, de neputința în a transcrie, cel puțin corect, idei și trăiri, precum și de nepăsarea ori neștiința în a implementa o minimă șlefuire poveștii care nu trece astfel de stadiul de compunere școlară.
Nu a existat pagină care să nu aibă una din problemele de mai sus – am încercat să țin numărul și amploarea notițelor la minim. Daca această carte ar fi trecut prin mâinile unui editor (competent), ea nu ar fi fost publicată în această formă.

Cum de am ajuns să o citim în cadrul Blogosferei SF&F? În urmă cu trei luni dădeam de următoarea descriere: “Razboiul Legendelor reprezinta cel mai grandios proiect la care am lucrat. In spatele acestor pagini se afla multi ani de lucru si multe rescrieri. Cartea a fost refuzata de mai multe edituri pe motivul ca este prea “stufoasa” si ca fantasy-ul “nu merge” in Romania.”
Nu sunt de acord – citiți acest fragment, precum și câteva citate de pe pagina Facebook a cărții: “Fiecare realizare remarcabilă este compusă din iubire, cuprinsă de depresie, stoarsă de nebunie, dresă cu amăgeală, condusă de ură, condimentată cu determinare și înveșmântată într-o poveste de legendă.”, “A vedea binele în vremea razboiului, înseamnă să crezi că scapi cu viață.”, “Aroganța duce la izolare și într-un final în pamant, cu un cuțit împlântat în spate de cel pe care-l vedeai ca pe un frate”, “Slăbiciunea omului sunt legăturile sentimentale față de alți muritori”, “Atunci când ieși din civilizație și intri în sălbăticie, tot ceea ce mai contează este să supraviețuiești.” sau “Nevoile omului sunt cele care-l trag mai repede în groapă”.
În aceste condiții, un trailer de prezentare și un website nu ajută (aproape) deloc.

1. Prologul.
Prezentul ne trimite ca pe niște păsări călătoare deasupra norilor, cu milioane de ani în urmă.
De fapt sunt zeci de milioane de ani. Păsările călătoare nu se întorc în timp (deasupra norilor sau nu).

Ne contopim cu acel prezent, iar viitorul din care provenim este ca și inexistent.
Noroc cu sublinierea evidentului. Această supraexplicație (sâc!), ce denotă din partea autorului lipsă de încredere în sine sau în cititor, este întâlnită cu fiecare ocazie posibilă.

În ciuda împotrivirilor noastre de a ajunge în această lume, trebuie să lăsăm șirul evenimentelor să se scurgă ca nisipul unei clepsidre și să vedem pe unde ne poartă.
Eu nu mă împotriveam deloc, dimpotrivă (sâc!). Citesc (și) ca să îmi satisfac curiozitatea.

Arșița soarelui străveziu se reflecta asupra micului locaș făurit printre bolovanii calcaroși, din care începea să ia naștere un fir de fum.
Fum de unde? Focul nu fusese încă aprins – “Se opri pentru odihna de dinaintea urcușului spre vârful unui deal. […]Vilnius încercă să aprindă un foc.”

Vilnius, comandantul Gărzilor Imperiale, un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, aspru cu cei din jur, îngâmfat de propria-i funcție și mereu sigur pe el, avea misiunea de a-și conduce oamenii într-o operațiune de capturare.
E “Tell, don’t show” în cea mai pură formă – și nu doar aici, ci până la finalul cărții. Nu am găsit niciunde reversul, absolut niciunde.
Ce înseamnă “un bărbat în adevăratul sens al cuvântului”? Cuvintele ce urmează sunt o detaliere sau o completare? Sunt confuz.

În clipa în care observă că nu fusese auzit, Vilnius trânti bucata de rocă și cuțitul cu care se chinuise de ceva vreme să aprindă focul. Din trei pași, ajunse în spatele celui aflat deasupra altui soldat. Puse mâna pe umărul său și-l trase înapoi.[…] – Iar tu, oh… la naiba și cu cei ca tine ! Vilnius aținti victima abuzului de mai înainte. Treci încoace ! După ce își termină treaba și îl lăsă pe soldat sub mila cerului, își trase pantalonii și își strânse bine centura în jurul mijlocului gros cât un trunchi de copac. Apoi, deodată, bocancul său din piele brodată cu solzi de dinozaur lovi piciorul comandantului secund, care dormea cu bale la gură și grohăia ca un vulcan în plină erupție.
Nu reiese de niciunde că sexul dintre cei doi soldați ar fi fost de fapt un viol. Disprețul/compatimirea manifestată de Vilnius nu poate continua cu o acțiune opusă. Nu are sens.

Vilnius dădu start marșului. Apoi toți soldații începură, din senin, să scoată sunete de animale primitive. Ce-i supărase oare?
Nu am aflat niciodată ce îi supărase. Iar sunetele de animale neprimitive (sâc!) cum se aud?

Pentru restul cărții am întocmit o listă de greșeli grupate pe categorii (a ajuns să semene cu IMDb goofs).

2. Repetiții.
[…] anunță Elsword, mișcându-și degetul arătător în barba deasă.[…] Elsword era un bărbat tipic al acelor vremuri: înalt, bărbos, zvelt și cu umerii lați (p15)
Pentru prima dată în viața lui, era terifiat și trădat. Fusese trădat! (p22).
Creasta lui Nerub ieși la iveală, bucurându-l și întristându-l pe Amon. Apoi chipul ars de soare ieși la iveală. (p44)
Apărură chipuri familiare de trădători. O siluetă scundă cât un butoi de vin, un pitic cu barba deasă și roșcată își făcu apariția în fruntea unui grup de soldați. (p63).
Cu ochii holbați, muritorul căzu mort și se alătură călătorilor spre neființă. (p90)

3. Timpuri verbale.
Își aranjă pelerina jerpelită pe umeri. Apoi coborâseră scările[…] Merseră cu grijă. (p55).

4. Corectură aproape inexistentă.
Trimite-ți zece legiuni de cavalerie (p22)
ochi albaștrii (p25)
Fiule, ia-o pe mama ta și duce-ți-l la doctor (p67)

5. Expresii adaptate ce sună penibil.
Nu vă mai holbați la mine ca la un dinozaur și întoarceți-vă în formație! (p12)
Cum, bărbăția mea, e posibil să se deplaseze atât de repede încât să fim înștiințați tocmai acum? (p21)
Așa că data viitoare fă pe Lucifer în patru și nu-i ma arunca vorbe mârșave Suveranului Absolut (p73)

6. Cuvinte ce nu își au rostul în acest univers imaginat de autor.
Șederea voastra a fost compromisă de virusu’ ăsta?! (p18)
ornați cu fel și fel de brizbrizuri (p25)
împotriva unui dinozaur deinonychus (p95). E o denumire reală, înseamnă că naratorul e din zilele noastre? atunci de ce are un vocabular arhaic?
Armata imperială își lăsase amprenta asupra Heronului (p105)
existaseră două turnuri de pază și o pancartă (p105)
Legendarul Charlemagne era câștigătorul Turnirului Ținuturilor de Est, ediția cu numărul XXI (p116)
Obișnuiau să bea chintale de vin și să fumeze multă iarbă împreună (p129)
priviri libidinoase pe sub lentilele ochelarilor săi (p170)
– tun (p60), doctor (p67), oxigen (p185), becul, șifonier, drag-queen (p192), ciocate (p198), ghiozdan (p210), rucsac (p234), psihopatie (p234), potabilă (p244), catalog (p245).

7. Formulări (extrem de) dubioase.
În interior, pereții masivi erau placați cu foițe de aur și ofereau o senzație plăcută de finețe și siguranță. Fața ei exprima groaza, de parcă și-ar fi văzut regatul sub flăcări, dar chiar și așa ochii verzi, buzele moi, obrajii ridicați și bărbia fină erau impecabile. (p19) Im-pe-ca-bi-le.
Aredhel dormea ca un bebeluș în plină creștere (p24). Există bebeluși care nu sunt în plină creștere?
Lianele verzi erau splendide (p30) Splendide rău sau se putea și mai splendide?
Amon văzu săgeata cum venea înflăcărată spre pieptul său, ca un vultur urmărind prada care aștepta să fie devorată[…] Sângele se prelingea din el ca un râu de taine înflăcărat. (p34) Totul este înflăcărat.
Își simți capul ca și cum ar fi fost străpuns de o suliță cu lama rece (p47) Se știe că o suliță cu lama caldă nu cauzează atâta suferință.
și să faceți ca moartea mea și a tuturor soldaților căzuți să nu fie risipită-n van, ca nisipul din Marea Abisului! (p53) Dublă metaforă/comparație
Erau doi soldați imperiali lipsiți de plăcerile trupești de un car de vreme (p50) Priapism la dublu.
Răsunară tropăiturile unui convoi de călăreți venind pe drumeagul din fața zidului, spre ei. (p56)
Războiulețul ăsta s-a încheiat. Ce-i drept, a durat el cam mult, cinci sute de ani, dar au capitulat (p59). Dacă un “războiuleț” se întinde pe cinci secole, un război durează (zeci de) milenii?
Îndemânarea sa înnăscută atunci când era vorba să mânuiască un obiect ascuțit în lupta bărbătească de corp la corp (p68) Ce înseamnă luptă bărbătească?
Un miros de ezitare le trecu pe la nări atunci când cei doi soldați din față le făcură semn să intre. (p74) Din seria “avea un gust nehotărât”.
Creatura se prăpădi și slobozi un strigăt de agonie. În cele din urmă, fu doborâtă de atingerea morții. (p89) A murit, a agonizat și apoi a murit?
Fugarii se opriră, ca și cum ar fi prins rădăcini (p91) Paralizie temporară în toată splendoarea ei.
și îl aruncase într-un hău cât trei nopți de adânci (p96) Corect nu e “adânc”? Nu adânc cât noaptea, ci cât trei? Care e limita de adâncime cu această unitate de măsură?
Noaptea se așternea asupra lor ca zidurile unei temnițe în jurul condamnatului (p106) Noroc că mă simt liber în fiecare dimineață.
Își încleștă mâinile pe fundul rotund ca doi obraji ai copilei aflate în patru labe în fața sa, copleșită de plăcere, ca un prunc mângâiat de mamă (p114) Ce mama naibii?
Charlemagne o azvârli într-o parte, privind-o măreț, ca pe cârpa folosită când își lustruia sabia pregătită de război (p114) Eu nu mă uit niciodată măreț la buretele de spălat vase.
Charlemagne se tolăni în pat și adormi liniștit ca un pui de dragon (p115) Doar iepurii sunt vigilenți.
era sămânța calului, folosită de cei avuți pentru potență (p115) Doar bogatii aveau cai? Sau rețeta era secretă?
Imaginează-ți o moarte fără viață (p116) Chiar pot.
Ca desert alese ceva diferit. O prăjitură nemaiîntâlnită la masa de dimineață. Luă o felie și o admiră în farfuria sa, de parcă ar fi fost înseși boașele lui Lucifer (p119) Ce-i drept, putea fi un ecler sau o pricomigdală.
Într-adevăr, prăjitura era delicioasă. Mai ceva ca vaginul umed al unei ușuratice (p119). Totuși era o savarină?
Charlemagne îi aplică un picior în burta lui Plovius (p124)
Un iz suav de vanilie, migdale și cafea se ondula înduioșător în înaltul dormitorului (p125) Lirism la cote înalte.
Horcăind, creatura, cât șapte nopți de înaltă, făcu un pas în față (p148) De ce nu putea fi cât șapte nopți de adâncă?
Privi cum unul dintre ostașii din Gardă era împuns, fără milă, chiar în inimă de către cornul de gheață (p152) Doar doctorii te împung cu milă în inimă.
necheză ca și cum ar fi fost un animal de pradă (p153) Ce să aleg, lei care nechează sau cai ce mănâncă gazele?
când ciocnise cu Shiva. Aceasta stătea cam indispusă, cu botul între sâni, studiindu-și soțul bezmetic (p171) Nu doar că sânii încep din obraji, dar sunt dispuși în așa fel încât te poți uita printre ei la alte persoane.
Fără pic de emoție în grai, ea zise: Te las împreună cu fufele tale! Trebuie să apară! (p173-174) Probabil că la scenele în care Shiva este emoționată autorul va folosi zeci de semne de exclamare.
Cu o smucitură atentă (p201) Bine că nu gingașă.
micul târf (p204) Genial!
Torgot se temea, dar nu îi era frică. Ciudat sentiment. (p210) Chiar că ciudat.
și o fustă țesută din lână ce avea o ornamentație simplă. Pe cap avea o năframă ornamentată pe margini. (p229) La meteo se anunță pentru mâine precipitații simple.
dar maxilarele proeminente, în asociere cu obrajii îmbujorați, îi ofereau un aspect intim. (p236) Adică?
Se felicitară pentru succes (p241) Cum?
Căluții de mare nu lipseau nici ei din decorul râului. (p244) Râul cel fermecat cu apă sărată.

8. Distanțe/geografie.
Pe pagina oficială a seriei am găsit o hartă ce ajută la definirea unor repere spațiale. La un moment dat aflăm că distanța dintre Moldum la Gorgothya poate fi parcursă pe jos în doi ani. Un calcul lejer arată că cinci kilometri pe oră x șase ore pe zi x 300 de zile pe an = 18.000 de kilometri, adică mai mult decât dublul distanței dintre București și New York. Cum se administrează un astfel de imperiu? De aceea un “războiuleț” dureaza 500 de ani?
Mai mult, ni se spune că timpul necesar pentru o astfel de călătorie se înjumătățește dacă se zboară cu un grifon. Ori pasărea are viteza unui tramvai (din București), ori mersul pe jos este aici foarte rapid.

9. Descrieri (extrem de) sexiste.
Aproape fiecare personaj important are parte de o prezentare (ce respectă cam același tipar) imediat ce apare în peisaj – Kinnunen (p60) sau Vilnius (p67). Caracterizările în sine intră la “așa nu”, dar ce m-a deranjat a fost modul în care sunt prezentate personajele feminine. Sexism.
– Aredhel Aldarion: Pantalonii maronii din piele îi stăteau mulați pe picioare, scoțându-i mai bine în evidență fundul bombat și pulpele apetisante.[…] Sânii rotunzi și proeminenți stăteau să-i sară afară din corsetul mulat pe trup. (p19)
– Shiva: Avea obrajii proeminenți și un nas rotund, drăgăstos. Orice bărbat și-ar fi dorit-o în dormitor. Avea niște coapse moi și un fund lat. Sânii ei, ca două ghiulele de tun, atrăgeau privirile tuturor. Purta veșminte catifelate, o bluză subțire, transparentă și o rochie de satin. (p60)
Ryo înțelesese de pe expresia fermecată a chipului ei că era un bărbat bine și i-o trăsese ca o brută. (p74)
Atingerea delicată a fundului bombat al fetei brunete, cu părul prelins până-n dreptul posteriorului, cu buzele mari și cărnoase ca două labii ale unui vagin umed, obrajii rumeni, sânii jucăuși și tari ca doi pepeni, îl excita pe Charlemagne și mai tare (p125)
Ăsta e vreun prăpădit care și-o freacă în fiecare seară și dimineață, cu gândul la un vagin strâmt și umed (p170)
Iar scenele de sex nu au deloc un impact narativ.

10. Comportamentul personajelor
Nu există vreun personaj care să se poarte conform vârstei lui. Toate sunt retardate sau au mintea unui copil. De la Shiva și Filumen (regina și fiul) ce cară un soldat leșinat (p67) și reacțiile de copil răsfățat sau nesăbuit ale lui Kinnunen (p69), respectiv Vilnius (p96), până la penibilitatea antrenamentului din sala de forță (p121), a luptei dintre Charlemagne și Plovius (p123), a scenelor de sex (p126), a confruntării cu unicornul (p153).
Paginile 134-135 sunt delicioase – regele fugar Amon, alături de Torgot, tovarășul său, și alți opt oameni fug de dușmani. Apar în discuție modalități de răzbunare. Torgot spune că dorește să-și refacă tribul în vederea unei riposte. Amon își arată vârsta mintală de cinci ani (și nici Torgot nu e mai prejos): “Dar cum putem să ne înmulțim și să…[…] Și să fim puternici din nou? Să fim mai numeroși? Torgot privi înapoi, spre a se asigura că nimeni nu le ascultă conversația, apoi întrebă: – Avem două femei cu noi, nu?”

Dumneseule™.

Bonus:
Trecu de ziduri în grabă și le ordonă celor din gardă să instaureze starea defensivă de urgență (p37) De ce abia atunci, după o luptă întreagă?
Amon era presat de timp. Trebuia să ia o decizie. Stătea tăcut ca o statuie și analiza situația cu minuțiozitatea unui sculptor în marmură. (p44) Presat sau presat?
Iar în legătură cu Pergamentele astea, pe care te rog să le strângi de pe masă și să le îndeși bine înapoi în traistă, să le ții departe de ochii oricui. Ți-aș sugera să le făurești o gaură în podea, sub șipcă de lemn, și să le ascunzi acolo, unde doar tu vei ști. Din partea mea, poți să le ascunzi și-n tavan, ori în pământul din spatele casei. În orice caz, cum consideri (p238) vs Ar fi fost mai înțelept să găsească locașul Pergamentelor în pod, dar, la insistențele lui Torgot, în cele din urmă Amon decise că cel mai bine era să le ascundă sub o șipcă din podeaua aflată sub patul din dormitor (p240) Nu e ca și cum Gildor Seregon, autorul sugestiilor, ar fi avut apoi multe locuri de căutat dacă ar fi vrut să fure Pergamentele…

11. Altele.
– comandantul Gărzii apare la p35 și moare la p66. Deși nu are nume, e prezent în mai multe pagini ca Aredhel Aldarion. Bine că aflăm numele unor oșteni/soldați care supraviețuiesc timp de câteva paragrafe: Humilus și Thadius (p98) ori Blegg (p110).
– Auzit-am de voi, dar chipul și înfățișarea voastră îmi erau străine (p220) vs Îmi pare rău că nu te-am recunoscut, dar arăți tare schimbat pentru titlul tău de rege. (p224) Dragonul Azug este autist.
Cei doi erau călare pe calul cu care reușiseră să fugă din Gorgothya, furat de la un cavalerist imperial (p100) vs Micul Tăuraș – așa se numea calul lor – era epuizat (p105). Poate îi găsiseră între timp certificatul de naștere.
Arhitectura clădirilor sale făcea din Gorgothya cel mai frumos și atractiv oraș din Ținuturile de Veci. Încă un motiv pentru care imperialii doreau dintotdeauna, cu ardoare, să pună stăpânire pe el (p15) vs Privită din interior, după război, Gorgothya arăta precum un câmp de flori arse. Cadavre împuțite, împrăștiate haotic, pretutindeni, cădiri dărâmate, arse, distruse, transformate în ruine (p59) Măcar Palatul a rămas (cumva) neatins (p69) – ce convenabil.
Așteaptă-mă aici, iar când îți fac semn, fugi spre mine și nu-ți întorci capul în nicio parte! Aredhel îl zgâlțâi de umeri. Hei, Fibon! M-ai înțeles? (p57) vs Apoi, neascultând sfatul reginei, Fibon îndrăzni să întoarcă capul: toți cavaleriștii goneau săgeată după ei! (p58) Contextele sunt diferite, dar ce mai contează?

Evident că pagina Goodreads a romanului are un scor perfect, una din notele de cinci stele fiind acordată chiar de autor. Însă este cea mai proastă (publicată) carte (fantasy) citită de mine vreodată.

Dezastru™. Total.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce mai citesc (III) – Kelly McCullough: Broken Blade

July 8, 2019 Leave a comment

Aral Kingslayer was an assassin once upon a time, perhaps the best in the world, one of the fabled Blades of Namara, goddess of Justice. With his familiar, a living shadow named Triss, at his side, he killed for a cause, never for money. Life was hard but good.

That was before. Before they murdered his goddess and burned her temple to the ground. Before they outlawed his kind. Before the wanted posters and the sentence of death. Before his life fell apart and he crawled into the whiskey bottle.

Now he’s a shadow jack, a free lance problem solver who makes his living out of odd jobs on the wrong side of the law. He doesn’t much like what he’s become, and Triss likes it even less, but Aral doesn’t see any way out. Not until a young woman named Maylien hires him to deliver a secret message.

A simple enough job. Or is it? When Aral delivers the message, he gets the biggest surprise of his new life, and maybe, just maybe, the chance to forge a future where he won’t have to be ashamed of himself.

Prima parte a unei serii ce are șanse să fie (cel puțin) la fel de bună ca trilogia The Night Angel a lui Brent Weeks. Singura neplăcere (majoră) a fost obstinația autorului de a repeta detalii/informații – am citit deja primele două capitole din următorul volum, Bared Blade, și se pare că năravul nu a dispărut.
Povestea în sine nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displăcut. Nu este originală – am intuit finalul mult prea devreme – însă nici nu îi lipsește ceva. Partea romantică/de sex a fost de prisos, dar mai sunt încă cinci cărți, poate va avea vreo relevanță reală.

Sistemul de magie a fost interesant – de la câini de piatră, nemorți și warduri până la relația/simbioza dintre oameni și familiari (nu am găsit un termen traductibil). Sunt momente când Broken Blade poată fi catalogată drept un medieval city noir fantasy sau ceva de genul: platoșa de cinism a lui Aral față de cei din jur, raționamentele sale logice ce aduc claritate în acțiune, femeia misterioasă/fatală, dependența de un viciu (alcoolul), simțul onoarei și cavalerismul aducătoare de încurcături.

Încă cinci volume pentru a afla cum poate fi totuși omorâtă o zeiță.

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Expurgo

May 29, 2019 1 comment

Expurgo este o flawed utopia cu frânturi de cyberpunk, biopunk și satiră, parțial documentar, parțial live action, explorând implicațiile sociale, politice și economice ale noii Lumi Luminate, însă mai presus de toate, este o carte-manifest care trasează coordonatele unui univers reconstruit în jurul ideii de cultură. Într-un fel, un Fahrenheit 451 răsturnat, cu influențe de Orwell, Huxley și Philip K. Dick.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Nu ai cum să nu remarci munca de documentare depusă de autor (am folosit dicționare online și Wikipedia nu de puține ori), naturalețea firelor narative, precum și modul în care unele idei capătă forme originale. Ce am scris în urmă cu zece luni după parcurgerea volumului de povestiri Arlequine rămâne valabil și în cazul de față.
Încă o dată mi-a plăcut claritatea lumii imaginate de autor, firescul și autenticitatea dialogurilor, precum și etalarea unor dileme morale care, deși deloc originale, sunt în continuare de actualitate.

Însă totul se desfășoară în 167 de pagini, dintr-o singură perspectivă narativă (la persoana I), așadar compromisuri. Primele capitole sunt un infodump uriaș. Nu ai cum să trezești sau să oferi emoții când totul este prezentat ca un documentar. Mai ales când există fragmente ce anticipează direct acțiunea care, golită astfel de potențiale surprize, se derulează doar ca un pretext pentru un deznodământ deloc zguduitor.
Deloc impresionant deoarece nu am găsit protagonistul principal (de fapt, cam singurul personaj, celălalte două sunt cel mult schițe) destul de interesant încât să îmi pese prin ce trăiri trece. Cum aș fi putut altfel dacă tot ce știu despre II-22 este prin intermediul spuselor lui? Nimic din ceea ce face sau gândește nu iese din tiparul în care se încadrează singur, adeseori pe pagini întregi.

La fel ca în Arlequine, se abuzează de interminabilele enumerații și apoziții rezultând monstruozități ca cele din paginile 123 și 165. Sau informații a căror relevanță contextuală este nulă: “A trebuit să spargem ușa. Primul lucru pe care l-am băgat de seamă a fost mirosul greu de ceapă călită, amestecat cu fum de setaria. L-am fugărit până la etajul superior și l-am prins pe acoperiș, când acesta se pregătea să sară pe acoperișul casei vecine” (p28), “Eram conștient că era atractivă, cu atât mai mult în costumul de interogare din totum, – înlocuitorul neoprenului și al nailonului balistic -, gri, cu centrii nervoși marcați prin fâșii oranj și punctele de presiune prin petice albe” (p38).
Mai lipsesc virgule pe alocuri (“Muncitorii, nu filosofii sunt coloana vertebrală a omenirii” – p21), unele cuvinte au scăpat de corectură (“Nu avem ambiții sau orgolii, ci o calamitate deplină. Nu ne enervăm niciodată, nu cunoaștem furia” – p30), dar deranjante sunt câteva concepte tehnologice fie prea arhaice pentru perioada în care are loc acțiunea: “disc dur” (p19), “hard-drive” (p98), fie cu iz de magie – totumul (p18) și virusul Y1 H8848 (p150).

Dictatura intelectualilor este o temă care poate fi abordată și cu umor, iar George Cornilă nu ratează ocazia, fie prin alterarea sau modificarea unor sensuri (toroipanii sunt “cei care îi violentează pe intelectuali” (p40), opozanții regimului ascultă “manules” (p23)), fie prin ironii fine (“S-a întors cu un televizor. Și acela a adus sfârșitul” (p162), “pe care” (p134), sau mineriada din paginile 140-142).
Structural, Expurgo este doar o satiră (grosieră) ce îngroapă sub găleți de infodump o simplă povestire cu un final ambiguu în relevanța sa.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: