Archive

Archive for the ‘Recenzii’ Category

Blogosfera SF&F: Marian Coman – Omulețul din perete

April 24, 2019 1 comment

Si daca esti doar un personaj in cartea altcuiva?

Cala, o femeie superba si misterioasa, in jurul careia se invartesc multe dintre povestile din carte. Sevan, un bataus get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecara care face o descoperire inedita. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme si comori. Mile, un baiat dintr-un internat, care cunoaste un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar cateva dintre personajele care isi dau mana si te ghideaza intr-o aventura nebuna, provocatoare, fara pereche. Esti pregatit sa descoperi lumea cu alti ochi?

„Citind cartea lui Marian Coman, ai impresia ca Stephen King da drumul unui balon rosu printr-o gaura de iepure ce conecteaza suburbia americana de satul si litoralul romanesc. Cu scene parca desprinse dintr-un film de M. Night Shyamalan sau Guillermo del Toro, dar si cu o nostalgie discreta, scrisa intr-un registru realist stapanit excelent, lui Marian Coman ii reusesc gratia pasului pe sarma, dar si forta sapaturii narative de tip svaiter, care perforeaza textul si interconecteaza povestile intre ele spre un final in care zidurile se transparentizeaza.“

Tudor Ganea

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Din nou o culegere de povestiri ce alunecă pe alocuri dintr-una în alta. Spre deosebire de Singurătatea singularității a lui Alexandru Lamba, citită în urmă cu câteva săptămâni, toate textele din volumul de față au (o oarecare) legătură între ele. Sub formă de descrieri, referințe în dialoguri sau relatări narative.
Din dorința de a găsi o logică, o ordine temporală a tuturor evenimentelor, am recitit-o imediat ce am terminat ultima pagină, de această dată așternând pe câteva foi un fel de rezumat cu personajele ce apar (in)direct. Multe detalii au ieșit astfel la suprafață și destule întâmplări au căpătat sens. Pe de altă parte, în povestirile în care rolurile principale sunt altele, nu am putut recunoaște (complet) unele locuri și nici unii protagoniști. M-au pus în dificultate cronologia și neprecizarea unor nume/porecle/apelative.

Sunt douăsprezece povestiri, scrise de-a lungul a mai multor ani, așa că mi-e greu să cred că autorul le-a vrut de la început ca părți clasice dintr-un întreg mai mare care să furnizeze cititorului o perspectivă de ansamblu. Probabil de aceea și decizia de a “rupe cel de-al patrulea perete” (Dumneseule™, cum sună în română!).
Nu agreez acest procedeu, cu o singură excepție: să fie folosit spre sfârșitul cărții, când, tu ca cititor, știi că oricum acțiunea se va încheia într-un fel sau altul și că atunci este locul și timpul pentru revelații. Ori aici este utilizat încă după primul calup de povestiri – mi-a fost greu apoi să cobor iarăși în același plan cu personajele.

Cred că Omulețul din perete este mai degrabă un multivers în care totul se întrepătrunde după o coerență voit vagă, dar îndeajuns pentru a ține captiv cititorul în mrejele unei lumi pe care cei mai în vârstă o vor recunoaște imediat, căci prezintă aproape în exclusivitate frânturi de viață de dinainte de ’89. Acea perioadă, cu lipsurile ei, cu modul în care personajele gândesc și acționează (distorsionat în raport cu prezentul), reprezintă un context inedit, însă adecvat pentru a crea convingător întâmplări la granița fantasticului însoțite de rătăcire, nechibzuință, frică, traume psihologice, plăsmuiri demente, vise sângeroase sau pur și simplu nebunie. Și fluturi.

Luate separat, povestirile nu impresionează pe cât ar fi trebuit. În mare parte deoarece, parcurse astfel, simți că ar fi meritat finaluri mai substanțiale, mai satisfăcătoare – așa cum e în cazul celor din volumul lui Alexandru Lamba. Aș fi vrut mai multe explicații, mai puține neclarități, mai ales că scriitura și redactarea sunt aproape impecabile.

Încă aștept Haiganu. Tristețea zeilor.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Cu mintea la SF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Advertisements
Categories: Fantasy, Recenzii, Scriitori, SF

Blogosfera SF&F: Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan – Un strain in Regatul Assert

March 20, 2019 2 comments

Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan reușesc cu acest roman un tur de forță scriitoricesc. O poveste decupată dintr-o lume fantastică, minunat decorată de aparate acționate cu abur, după cea mai strictă rețetă steampunk, cu magie și legende, scrisă spre încântarea cititorilor de orice vârstă, a iubitorilor de fantastic, dar, totodată de tehnologie și istorie.

Katarina, Greta și Anelis sunt ursitoare, menite prin naștere să influențeze destinul unor personaje de rang înalt și, implicit, al Regatului. Ele însă nu sunt nici eroine și nici adolescente răsfățate din clasele superioare. Cu toate acestea, prin istețime, compasiune și un pic de magie, reușesc să câștige respectul și aprecierea întregului regat. Aventurile prin care trec ne țin cu sufletul la gură, făcându-ne, de multe ori, să ne întrebăm cum am acționa noi în astfel de situații.

Un roman-reflecție asupra naturii omului, asupra societății în general.

Daniel Timariu

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Un strain in Regatul Assert, nu doar că este un roman cu o scriitură ce denotă experiență, ci și îndrăznește să prezinte o lume destul de aparte în care magia și tehnologia se întrepătrund pe un fundal steampunk. Destul de mult peste ce se scrie la noi. Descrieri cuprinzătoare, deși uneori sumare, infodump introdus mai mult sau mai puțin subtil, dialoguri care împing acțiunea sau oferă informații ce adaugă atât substanță, cât și culoare firului narativ. Există și un strop de umor, sub formă de referințe, nume sau întâmplări.
Personajele sunt clișee, dar nu poate fi negată diversitatea lor – paralela dintre cele trei fete e făcută cu eleganță (de două ori), iar numărul miturilor folosite este impresionant.

Și totuși… A durat aproape o zi să îmi dau seama ce am simțit că este greșit, ce nu a fost în regulă ceva timp după ce am întors ultima filă. Un strain in Regatul Assert se citește ca un basm, în care personajele pozitive cunosc doar dureri ale căror suferințe nu capătă valențe tragice reale, iar cel negativ e total insipid (în romanul de față mai suportă și povara anonimatului cel mai obscur).
Comportamentele puse în șabloane grosiere nu au cum să surprindă – exemplul concret îl reprezintă apropierea dintre Jeleznaia și Arlington care este total previzibilă.
Pe de altă parte, autorii au încercat și oarecum reușit să creeze trei personaje interesante atât prin deosebirile și asemănările dintre ele, cât și prin dinamica relației pe care o dezvoltă împreună. Trei medii diferite, trei seturi de personaje secundare, trei (nuanțe de) culori, trei firi distincte – s-a muncit.

Din miezul deznodământului ușor-amărui ia naștere morala(?) că dorința de depășire a condiției sociale, justificată sau, poate fi strivită cu o naturalețe aspră de greutatea binelui general. Un mesaj puternic prin contrastul cu seninătatea lumii create de Teodora Matei și Lucian Dragoș Bogdan. O lume în care mor (doar) câteva personaje fără vreo însemnătate majoră, tensiunea nu trece niciodată peste o limită joasă, iar miza supraviețuirii, conturată în pregătirile de război și războiul în sine (mod de desfășurare, nelipsitele orgolii și eroisme prostești), nu capătă o formă credibilă, căci nu poate exista vreun pericol când antagonistul are un rol pasiv și stupid. Servește doar pretext pentru ideea de mai sus.

Nu ajută nici că încă mi-e clar ce am (nu) am înțeles pe alocuri. De ce sfera cu doisprezece brațe se regăsește în două locuri, ce simbolizează? De ce cei doi din peșteră s-au răzgândit? Ce este Făt-Frumos prințul Ion Jon? De ce se simte atât de forțată schimbarea Katarinei? De ce conceptele tehnologice sunt subordonate acțiunii și nu au mereu o logică internă?

La fel ca The Night Circus de Erin Morgenstern, Un străin în Regatul Assert este un roman scris cu meșteșug, dar care transmite emoții sabotate de personaje și întâmplări anoste.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce mai citesc (II) – Dorothy Dunnett: The Game of Kings

March 16, 2019 Leave a comment

In this first book in the legendary Lymond Chronicles, Francis Crawford of Lymond, traitor, murderer, nobleman, returns to Scotland to redeem his reputation and save his home.

It is 1547 and Scotland has been humiliated by an English invasion and is threatened by machinations elsewhere beyond its borders, but it is still free. Paradoxically, her freedom may depend on a man who stands accused of treason. He is Francis Crawford of Lymond, a scapgrace nobleman of crooked felicities and murderous talents, posessed of a scholar’s erudition and a tongue as wicked as a rapier. In The Game of Kings, this extraordinary antihero returns to the country that has outlawed him to redeem his reputations even at the risk of his life.

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Dumneseule!™ Sunt total impresionat, deloc dezamăgit și complet răvășit. O carte atât de satisfăcătoare în toate privințele: personaje, acțiune, motivații, scopuri, atenția la detalii, scriitura excepțională spre genială, modul în care ficțiunea se împletește cu istoria, întorsăturile de situație, finalul incredibil…
The Game of Kings nu e perfectă, are neajunsurile ei (știu deja că la a doua lectură ele se vor reduce considerabil), însă cine trece poate avea parte de o experiență nemaîntâlnită.

După cum realizam în urmă cu câteva săptămâni, prima treime este greoaie spre imposibil de citit cu o viteză acceptabilă. Referințele istorice m-au forțat să mă (re)acomodez cu situația politică a acelor ani, cu păienjenișul de căsătorii și relații dintre nobilii Scoției (și ai Angliei).
Și totuși e fascinant cum Dorothy Dunnett a reușit să introducă protagoniști fictivi ale căror acțiuni nu doar că nu contrazic întâmplări istorice, ba chiar le susțin. Îți trebuie ceva măiestrie să o faci de la scară micro către macro (nu doar invers), fără a altera adevăruri sau personaje istorice.

Toată cartea e presărată cu referințe culturale, unele prea obscure pentru mine. M-am luptat cu expresii latinești, cu poezii în franceză, cu versuri în scoțiana veche sau cu formulări împrumutate/adaptate/inspirate din cultura hindusă, italiană, greacă etc. De un mare ajutor mi-a fost Now You Have Dunnett, un blog unde am găsit un sumar al fiecărui capitol, cu impresii și explicații oferite de un fan aflat nu la prima lectură a cărții/seriei.
Nu mi-e rușine că nu am “prins” tot, căci sunt sigur că voi mai citi ambele serii cel puțin încă o dată.

În aceste vremuri în care cam toate cărțile SF&F au o acțiune prezentată prin POV-uri mi-a fost greu să mă (re)obișnuiesc cu naratorul omniscient și, mai ales, cu alunecarea în POV-uri (și invers). Nici Dorothy Dunnett nu a rezistat tentației de a face atent cititorul privind unele evenimente viitoare (omnisciență), ceea ce a stricat suspansul prezentului (POV).
Am trecut peste aceste inconveniente pentru că vedeam peste tot laude și elogii la adresa seriei, singurele nemulțumiri fiind limbajul pe alocuri arhaic și respectivele referințe, (destul de) greu de înțeles pentru un cititor cât de cât educat. În cazul meu, ambiția și îndărjirea mi-au fost răsplătite.

Scriitura este densă, chiar dacă se face abstracție de referințe culturale și vocabular. Multe paragrafe sunt pur și simplu extraordinare, indiferent că e vorba de descrieri, gesturi, trăiri, infodump, umor sau dialoguri. Câteva exemple:

“Deep in the rock of the castle, the room Richard now occupied was not unpleasant. It was barred, and there was not overmuch furniture; but it was possible to sit and read in relative comfort, and his jailers served him respectfully and well. Later, they left him alone. Sounds of the world faded early outside, and the cool night air, flowing through the clenched bars, whispered peacefully”

“She went quickly, gentle-footed, and he saw her go with a pang, and with a sudden, pleased resolve to do with diamonds. Then he turned to the table and forgot her. The venison was rich and savoury and cooked to tender perfection. The wine was warmly fumed and superb. The candies were strange and sweet; the cheeses firm and flavoured. life was glorious.”

“Outside it was cool and very dark. A wisp of straw, rolling over the cobbles in the light wind, caught the beam from the doorway and scuttled, spider-fashion, into the night; nothing else moved.[…]From floor to ceiling rose vessels and retorts and bottles, jars, pots and crucibles, matrasses and pelicans, balloons, serpents and mortars, aludels, funnels and beakers. The walls bobbed and winked and glimmered with vermilion eyes as if wattled with bloated and striking serpents, swaying with the flames. There was a wooden bench, littered with tongs and iron filings and dirty dishes and knives and heaps of flour and sand for the lutes; an old athanors, unused; sundry pots, chipped and blackened, on the floor; and two different sizes of bellows hanging on nails beside an outburst of chalked inscriptions in some sign language firmly based on triangles. “

“The slipping and tapping of the fine blades, the unfurling movements growing smokelike one within the other, showed no trace of the grim and gritty striving of a moment before. It was classic swordplay, precious as a jewel, beyond any sort of price to the men watching, and concealing in its graces an exquisite and esoteric death.[…]To the two men, existence was in the end the flicker of the other man’s steel; his brown arms and wrists; a blur of white shirt and white face and the live, directing brain betraying itself through grey eyes or blue. The men watching, unable to breathe, heard the click and clash and slither of contes, froissees, beating and binding: saw first one man and then the other bring his art to the pitch of freeing his blade for the ultimate perfection, only to bow before the other’s defence.”

Ultimele rânduri sunt extrase din celebra confruntare despre care se spune că e cel mai bine scris duel din literatură. Poate că e așa, poate că nu, însă ritmul, cuvintele, mizele și participanții – toate sunt magistrale. Cea mai epică scenă de acest gen pe care am citit-o vreodată.

Memorabile sunt și multe personaje: Richard/Sybilla/Mariotta Crawford, Sir Walter Scott of Buccleuch, Will Scott of Kincurd, Tom Erskine, Christian Stewart, Margaret Lennox, Gideon/Katy Somerville, George Douglas, Henry Lauder și, desigur, Francis Crawford of Lymond.
De menționat curajul autoarei de a înfățișa doar parțial multe din interacțiunile dintre personaje, lăsând pe seama cititorilor atenți la amănunte să umple golurile.

Și mai am de citit încă 5/13 cărți ca aceasta. Dumneseule!™

Blogosfera SF&F: Alexandru Lamba – Singurătatea singularității

February 20, 2019 4 comments

Și rămânea și problema fricii. Ea tindea cel mai ostentativ să dea dreptate treziților, ea singură fără nicio posibilitate de a fi explicată. De ce aveau frică de întuneric? De ce nimeni nu străbătea coridoarele negre de unul singur? Nu exista vreun pericol, totuși indivizii tindeau să se grupeze în beznă. Măcar doi, niciodată unul singur. Simpla prezență a altuia oferea un confort suficient pentru a înfrunta ceea ce unuia singur îi dădea fiori. De ce avea asemenea condiționări o formă de viață care se născuse în beznă?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

O colecție de nuvele sau de povestiri? Ambele, căci deși povestirile au în mare parte un înțeles de sine stătător, ele sunt îmbinate în câteva fire narative independente, spuse fie din altă perspectivă, fie separate de intervale de timp.
Focurile lumii celei noi se termină în coadă de pește, mai exact fără vreo explicație satisfăcătoare pentru cele întâmplate. Răsfoiesc paginile, poate mi-a scăpat ceva. Se pare că nu, astfel că încep următoarea povestire ușor iritat. Nemulțumirea îmi dispare când descopăr că povestirile grupate sub titlul ce definește acest volum au legătură (chiar dacă indirectă) cu cea de dinaintea lor.

Aceeași surpriză am avut-o și când am trecut de la Cei credincioși la Vid fandango. O mică referință strecurată discret și iată!, cele două capitole (?) se desfășoară în același univers. Este o tehnică a cărei elegantă, dată de modul în care sunt prezentate evenimentele (POV-uri diferite), vine la pachet cu furnizarea unei imagini de ansamblu creată de felul în care se întrepătrund povestirile din interiorul capitolelor (acolo unde este cazul). Ceva în genul conceptului de meta din jocurile video.
Sunt curios dacă textele respective au fost scrise de la început cu această intenție de subordonare sau mai întâi separat, apoi unite. Oricum ar fi, rezultatul este de apreciat.

Un alt plus este scriitura aproape ireproșabilă – de exemplu, primul paragraf al cărții ar putea fi un etalon pentru destui autori români cu experiență. La mici excepții intră vreo două exprimări dubioase și câteva fragmente în care se abuzeaza de expozițiune prin intermediul dialogurilor.
De remarcat și temele variate și de actualitate, precum și accesibilitatea textului – noțiunile ceva mai dificil de înțeles pentru cine nu e familiarizat cu genul SF sunt explicate clar și concis, ba chiar și cu un strop de satiră. Mi-a plăcut.

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Miloș Dumbraci – Flamura neagră (Cronicile Kanjerilor. Cartea Întâi)

January 23, 2019 6 comments

Imperiul Akkaș cucerește lumea într-un marș nestăvilit al oștirilor Unicului, Împăratul-Zeu, nesățios devorator de zei, seminții și tărâmuri. Iar asta se întâmplă de 3000 de ani, de când El a apărut pe neașteptate. Numai că acum, la fel de misterios, tiranul a dispărut. Unii vor să-i ascundă lipsa ca să domnească din umbră, alții să-i preia armatele ori să schimbe ierarhiile magilor, în timp ce rebeli și barbari se ridică la frontiere pentru a-i arde cetățile. Cine se va ridica din haos și cine va pieri?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Chiar și după trei ani de când am citit-o, Pieile de Fier rămâne una din cele mai memorabile povestiri, prin scala grandioasă a evenimentelor și originalitatea conceptelor. Mi-am și imaginat atunci cum ar arăta un astfel de univers extins într-un roman, dacă nu într-o serie.
Apoi am aflat că o trilogie se află în lucru. Speranțele mele de a citi epic/dark fantasy autohton au prins avânt. Pe de altă parte, transformarea unei povestiri într-un roman nu este un proces anevoitor decât pentru puțini autori.

Narativ, Flamura neagră conține trei planuri, fiecare cu mănunchiul său de personaje, care mai de care mai exotice sau inedite în înfățișari, respectiv metode de atingere a scopurilor. Acțiunea curge non-stop, te împinge să parcurgi și următoarea pagină, există câteva lovituri de situație surprinzătoare, dar ritmul este prea alert. Ca și în cazul Pieilor de Fier, am simțit nevoia să respir, să disec cele citite. Atât de mult infodump pe alocuri încât unele procedee de introducere a lui schioapătă din punct de vedere al execuției.
Ajută și glosarul, indiferent că e citit înainte și/sau după ce termini romanul. Iar pe site-ul creat de autor pentru serie se găsesc și mai multe detalii despre acest univers în care se văd, mai mult sau mai puțin, influențe din Compania Neagră a lui Glen Cook sau Malazan Book of the Fallen a lui Steven Erikson.

Acțiunea omniprezentă și multitudinea de manifestări ale magiei în doar 400 de pagini lasă puțin loc pentru personaje. Mi-ar fi plăcut să știu (și) mai multe despre ele, nu doar pentru a le înțelege mai bine motivațiile, ci și pentru a putea încerca să anticipez mai bine cursul întâmplărilor. E o trăire pe care o apreciez foarte mult, pentru că (îmi) confirmă dacă m-am aflat pe aceeași undă cu scriitorul.
Mi-a displăcut că nu m-am putut atașa de vreun personaj. Din cele citite în carte și glosar, multe nu sunt ce par a fi, adevăratele lor intenții au rămas ascunse pentru cea de-a doua parte a seriei. Poate asta e o cauza pentru unele dialoguri slăbuțe, nu atât din punct de vedere tehnic, cât al potrivirii lor cu protagoniștii cărora le aparțin. Au fost momente în care am sesizat discordanțe între cum se prezintă diverse personaje (prin dialoguri) și ceea ce și-a dorit autorul ca ele să fie (prin acțiune ori rol).

Nu există personaje albe sau negre, aproape toate (cu o singură excepție, deocamdată?) sunt gri în ceea ce privește codul lor moral. Pur și simplu e greu să ții cu cineva – nimeni nu e atât de bun încât să nască simpatie profundă și niciunul nu e atât de ticălos încât să stârnească apreciere (da, admir mai ales personajele negative, dacă sunt foarte bine construite).
E un procedeu întâlnit și în ASOIAF, cu diferența, fundamentală de altfel, că personajele de acolo oscilează între cele două limite de bine și rău, pe când în Flamura neagră ele pendulează prea nesemnificativ raportat la întinderea și viteza de derulare a evenimentelor.

Pe scurt, Flamura neagră ar mai fi avut nevoie de vreo 200 de pagini pentru a demonstra potențialul lui Miloș Dumbraci de a scrie și romane complete, nu doar povestiri (aproape) fără cusur. Este prima încercare serioasă făcută de un autor român (pe care o știu eu) de a scrie în regim fantasy un roman complex prin prisma originalității ideilor și a numărului de personaje.

De ce nu există nicio hartă?

 

Mai multe opinii pe:

Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Cele mai frumoase povestiri SF&Fantasy ale anului 2017

November 30, 2018 1 comment

Dincolo de ideile SF mirobolante, dincolo de lumile fabuloase ale fantasy-ului, vom avea în fața ochilor tot niște povești, scrise în limba română de scriitori care, înainte de a fi autori de science-fiction sau/și fantasy, ar trebui să fie, în primul rând, scriitori, adică autori de texte frumoase, plăcute la lectură, care să-ți dea satisfacția unor înșiruiri de cuvinte cum nu sunt altele, autori ai unor fraze care să te urmărească mult după ce ai închis cartea sau ai terminat de citit povestea.

Michael Haulică

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Dintotdeauna mi-au plăcut “best of”-urile (literare). Nu îmi aduc aminte să fi fost dezamăgit vreodată. Chiar și în cazurile în care apar criterii etice (gen diversitate în diverse aspecte) sau subiective, tematica acestui format și numele antologatorului ar trebui să asigure cititorii că urmează să parcurgă texte cel puțin decente comparativ cu restul povestirilor publicate în respectivul an.
Nici povestirile din cartea de față nu fac abatere, căci scriitura tuturor este ireproșabilă.

Citisem anterior două povestiri – în Lazării șoselelor am apreciat încă o dată atenția la detalii a Cezarinei Anghilac, precum și cinematografia scenelor, iar Chiasm este una din cele mai bune povestiri ale lui George Cornilă incluse în Arlequine.
Nici restul autorilor, cu două excepții (Laura Sorin și Silviu Genescu), nu îmi sunt necunoscuți. M-am reîntâlnit cu vocabularul desăvârșit al Cătălinei Fometici, ingeniozitatea lui Liviu Surugiu de a face credibile cele mai nebunești concepte, dialogurile dezordonate și totuși coerente ale lui Andrei Gaceff, sau scriitura corectă din povestirile Teodorei Matei și ale lui Lucian-Dragoș Bogdan.

Cel mai mult mi-au plăcut paginile scrise de Miloș Dumbraci. Din nou o lume fascinantă creată cu meșteșug și deja obișnuita și totodată surprinzătoarea întorsătură de situație de la final. Cea mai bună povestire a antologiei. Acum sunt și mai nerăbdător să citesc Cronicile Kanjerilor, Cartea Întâi: Flamura Neagră, primul roman (fantasy) al autorului.
De menționat și textele scrise de Laura Sorin, Ioana Vișan, Daniel Timariu și Silviu Genescu – dovezi că unele idei au o multitudine de abordări (bune).

Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017 reprezintă o recomandare solidă, mai ales pentru cine ia contact pentru prima dată cu starea actuală a literaturii românești de SF&F. Se poate și mai frumos? Întotdeauna.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Adrian Mihălțianu – Apusul (Seria Terra XXI, partea a II-a)

October 31, 2018 1 comment

Nimic nu prevedea furtuna din primavara lui 2058. Nanitii invinsesera cele mai crunte boli, omenirea ajunsese pe Marte, iar tumultul terorist de la inceputul secolului fusese dat uitarii.

Cei mai puternici oameni de pe planeta, membrii Societatii, incep sa se teama de mecanismele pe care ei insisi le-au pus in miscare: orasele circulare, IA-uri cu puterea a zeci de milioane de creiere umane, o retea secreta de tineri cu abilitati telepatice si, mai ales, diferentele ideologice despre cum sa faca lumea mai buna inainte de contactul cu o civilizatie extraterestra.

Semnele sfarsitului existau. Dar furtuna i-a prins pe toti, buni sau rai, oameni sau ciborgi, batrani sau tineri.
Cine va mai ramane dupa Ziua Judecatii?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Marea problema pe care a avut-o primul volum al acestei serii a fost dezvoltarea insuficientă a personajelor. Cauze? Viteza de derulare a evenimentelor, corelată cu lunga perioadă de timp în care ele au loc, precum și omniprezenta expozițiune. Care ar fi fost soluția? Probabil o dublare/triplare a numărului de pagini însoțită de o temporizare a acțiunii.

Sunt peste 600 de pagini în Apusul, așadar aproape dublu față de Epoca Inocenței care are 350 de pagini. Acțiunea, ce are loc la 12 ani de la întâmplările din prima parte, se desfășoară în câteva zile, astfel că personajele au mai mult timp să respire, să-și manifeste trăirile, să construiască sau să dezvolte relații narative. Expozițiunea este mult mai subtilă și nu se întâlnește aproape deloc în dialoguri (interioare sau nu). Mai mult, acțiunea, cu mici excepții, decurge mult mai rapid și la o scală mai mare.

În Epoca Inocenței mi-au plăcut cel mai mult luptele din capitolul Avanpostul 10 și porțiunile în care este prezentată cursa colonizării lui Marte. Ritm perfect, dramă, suspans la cote maxime și întorsături de situație. În Apusul, toată această combinație definește aproape fiecare pagină. Am citit aproape dintr-o suflare toată cartea; după primele capitole am renunțat să mai scriu notițe – știam că o voi reciti.
Miza a crescut cu fiecare capitol, cu fiecare atac, fentă sau trădare comise de președinți de țări, anturajul lor, IA-uri, oameni din umbră, militari, astronauți ori fanatici (religioși). Bine construit suspansul până la ceea ce eu am numit Marea Dezvăluire.
Cu ce nu prea m-am împăcat a fost modul în care a început să fie rezolvat deznodământul (p456, p464), din punct de vedere științific, nu literar. Pur și simplu, mi s-a părut trasă de păr soluția aleasă pentru realizarea finalului, de altfel potrivit și meritat. În schimb, am înghițit partea cu telepatia, cumva autorul a făcut-o credibilă, nici măcar nu a încercat să explice cum/de ce se întâmplă, pentru că nu era nevoie.

Bine, aici a fost și oarecum simplu, deoarece, repet, expozițiunea gen documentar aproape că lipsește, iar pe cea prin intermediul dialogurilor am întâlnit-o doar o dată (p26). Diverse amănunte sunt introduse subtil (Emaar Tower (p17), avioane cu propulsie electrică (p22), prioritate în trafic în functie de costul călătoriei (p27), destrămarea UK și UE (p30), mlaștinile din sudul Moldovei (p186), opt miliarde de oameni pe Terra (p411), USS Ares (194)); conceptele științifice sunt introduse elegant sau evoluează din cele din primul volum (Trelcogel (p16), hyperloop (p17), interfață Mint (p25)); există referințe culturale strecurate finuț (p193, 213), inclusiv legate de Disney/Star Wars (p9-11, 424, 585); informațiile de fundal apar elegant (p426-427, 432, 439, 561).
Bonus: la p558 am dat peste “prin intermediul unor breșe găsite în rețeaua de panouri fotovoltaice din Mongolia” – ce să vezi, ceva asemănător s-a întâmplat deja în realitate.

Ce am găsit insuficient explicat sau lipsit în bună de parte de credibilitate: încărcăturile imposibil de detectat din baza militară din Polonia (p23), detaliile privind nașterea și ascunderea existenței rețelei PSI (p140, p145), un scenariu de război neanticipat de Shen (p453), transformarea lui Adam Andrews (p456) sau existența “mecanismelor hormonale și electrochimice” (464). Greu de crezut și gradul de succes al infiltrărilor militare dintre cei patru mari rivali: SUA, Europa, Rusia și China.
La scăpări mai trec “- Băi rus împuțit” (p8), “care păreau că-și urmează propriile agende” (p105), “momentul care îl umplea de groază pe Duncan și pe acoliții din NAR” (p410), folosirea scării Celsius în loc de Fahrenheit (p158). Și aici sunt prea multe puncte de suspensie, folosite atât pentru ironii ori aluzii, cât și pentru sporirea suspansului (p266, 308, 316). Pănă și IA-ul le utilizează (p233)…
De asemenea, semnele de exclamație sunt fie în exces, fie aparțin naratorului (p248, 346).

Spre deosebire de Epoca Inocenței, în Apusul, IA-urile au un rol crucial. Numărul lor a crescut – pe lângă Genie X (varianta îmbunătățită a lui Genie din prima parte), roluri importante au și sus-menționatul PSI, Dukh, Ares, Eagle, Shen, Yinghuo sau Angela. Sunt IA-urile principalelor națiuni angrenate în războiul geopolitic și conflictul de pe Marte. Și nu doar raționează, ci și iau decizii tot mai importante, iar colaborarea cu oamenii care le controlează sau ar trebui să le controleze se modifică treptat (Ares – p226, 231, 233; Yinghuo – p462, 465; Shen – p450, 453-454, 505, 568, 596).
Multe capitole sunt fabuloase – de exemplu, în Waiting for the Night, interacțiunea dintre Edwards și IA-ul PSI este magistrală prin naturalețea dialogurilor dintre cei doi; în Tora! Tora! Tora!, acțiunea începe să capete proporții epice; Black Celebration este mai mult decât impresionant – au fost fascinante procesele de raționament ale lui Shen din spatele alegerilor morale pe care le face.

Aștept cu maxim interes următorul volum. Dacă va fi cel puțin la fel de bun, sunt aproape sigur că vom avea o serie SF/de anticipație autohtonă despre care se va vorbi ceva vreme. Muncă (imensă) de documentare, scriitură tot mai elegantă, acțiune furibundă cu impact (post)apocaliptic – ce să nu îți placă?
Felicitări!

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Cătălina Fometici – Imperiul de sticlă

September 26, 2018 Leave a comment

Alma, Ucigașul de Demoni, prințesă a dinastiei Elweise din Aakra, conducătoarea de drept Asworului se trezește după o mie două sute de ani pe patul unui spital modern. Cine este ea, ce destin neîmplinit a aruncat-o peste timp, într-un prezent atât de diferit de lumea ei și totuși confruntat cu aceleași pericole? O intrigă construită cu măiestrie, o poveste complexă, într-un univers eroic și melodramatic totodată. Prințesa Alma trebuie să facă față unor încercări grele, prinsă într-un păienjeniș de secrete, comploturi și ambiții personale ale unor entități din vechime, vrăjitori, demoni și oameni, în confruntare cu prezentul, la fel de întunecat.

Daniel Timariu

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Prologul e aproape impecabil. “Aproape” pentru că nu m-am putut împăca cu prezența câtorva puncte de suspensie – voi vorbi mai târziu despre asta. Puțini autori știu să delimiteze clar acțiunea, atât spațial, cât și temporal. “Erau cinci cu toții. Unul se postase în capătul scărilor, lângă ușa baricadată cu două zăvoare; alții trei, mai jos, cu mâinile încleștate pe arme, schimbau din când în când priviri întrebătoare cu cel care făcea de pază” (p5-6).
Plus infodump introdus elegant și descrieri limpezi și vii: “Afară, în amurgul cenușiu, orașul zăcea ca o vietare rănită, cu intestinele-i de sticlă și oțel la vedere. Zgomotul traficului încetase de câteva ceasuri; nici trecătorii, cu mișcările lor mecanice, ordonate și cu ochii lor care nu clipeau, nu se mai aflau pe străzi. Se auzeau, în depărtare, pașii cadențați ai Pretorienilor, ordine scurte și răspunsuri date în cor de voci groase. Doar ei puteau ieși la ceasul ploii; costumele lor argintii erau concepute special pentru-i proteja.” (p10)

După cum se poate observa și din descriere, personajul principal apare într-un viitor mai avansat în unele privințe ca prezentul nostru. Chiar eram curios, având în vedere grosimea cărții, câte pagini a folosit autoarea pentru a arăta acomodarea Almei într-un timp științifico-fantastic (sâc!) pentru ea. La limită sunt “mașinărie” și “aparat” (p19), precum și “calmant” (p20) și “cabluri” (p27). Autoarea încearcă să repare în josul paginii 28, însă am dat peste următorul paragraf al cărui moment se desfășoară la “de cinci ori șapte zile” după contactul Almei cu viitorul: “Dar mi-au adus și altceva. Pe lângă cărți și documente, mi-au lăsat imagini mișcătoare ce rulau pe un ecran mare cât perete”. (p29) De ce ai folosi un vocabular medieval/fantasy alături de un neologism (dubios în acest context) pentru a explica un altul la fel de contemporan?
Mai mult, aceeași modalitate de exprimare o are și Roderic, un personaj care trăiește în respectivul viitor: “Putem, de pildă, atașa membre noi, mecanice unui trup ciuntit, fără a lăsa vreo urmă de rană sau de cusătură; și arată atât de natural, încât ai jura că omul s-a născut cu acea mână sau cu acel picior!…[…] Am reușit chiar un experiment foarte interesant acum, recent; i-am construit un geamăn unui om aflat în moarte clinică și criogenizat de mai mulți ani; am adunat gândurile și amintirile mortului și le-am transferat în trupul cel nou”. (p39) Bonus: “Vehiculul argintiu și pătrățos în care am fost invitată să urc, al doilea dintr-o coloană de patru, îmi dădea o stare de neliniște. Zgomotul motoarelor m-a făcut să tresar, mirosul înțepător de combustibil mi-a stârnit un început de greață.” (p43)
E ciudat cum Alma poate să înțeleagă ce este un ecran, criogenia sau motor, dar nu (se) folosește “film”, “clonă” sau “autovehicul”.

Nu am înțeles nici cum de (mai) există bărci cu catarg (p121) într-un univers cu tehnologii avansate: “Un zgomot de pași mă face să tresar. Mai aproape, mai aproape. Ei vin. Încă nu-i pot vedea, dar îi aud, îi simt; piele și cauciuc încins frecându-se de nisip, respirație întretăiată în aerul deja fierbinte al dimineții, ecouri de voci suprapuse și hohote de râs. Fum de țigară. Aburi de cafea de contrabandă și de ceai ieftin, amestecat cu te miri ce.” (p14). Iar la p177 am găsit o trimitere (cel puțin teoretică) la bombe atomice…
La fel de confuz am fost și când am încercat să plasez spațial și temporal lumea în care aterizează Alma. Să fie Pământul nostru? Nu are cum, dacă ar fi existat vreodată elfi și demoni, amintirea lor nu s-ar fi pierdut în “mai bine de doisprezece veacuri”, deși autoarea a vrut să mă convingă de contrariul, punctând, nu o dată, că acest lucru a fost posibil prin prisma lipsei de documente și a mențiunilor istorice, precum și prin statutul de legendă pe care l-au căpătat evenimentele din trecutul Almei…
Să fie altă planetă? Să zicem că da, însă am dat peste “Ca zei antici, abandonați într-un Olimp plin de praf și paragină, care știu că ai murit și că fără ei nu poți exista.” (p27) Mitologia greacă călătorește printre galaxii.

Partea cu maestrul, instructorul de luptă Benjo. Mi-a plăcut rivalitatea dintre cei doi cu o tentă de respect reciproc, până când a apărut din senin o (așa-zisă) tensiune sexuală: “Părea oarecum absent, dar a ridicat capul când Roderic a menționat antrenamentele și privirile ni s-au întâlnit. Cunoașteam acea privire, o văzusem de atâtea ori în trecut. Eu însă știam și cum se termina acest joc, el nu, și asta făcea lucrurile mult mai interesante. I-am zâmbit. Nu zâmbetul meu obișnuit, rece și sfidător, ci unul blând, cald, aproape timid. Acesta îi plăcea. În fond, era bărbat înainte de toate…”. Nici un semn până atunci cum că Benjo ar fi dorit-o pe Alma… Ba, chiar aflăm că, cumva, l-ar și fi cucerit (spoiler): “Pot presupune și că te-ai hotărât să-l elimini după ce ți-ai dat seama că nu-ți este de real folos, că l-ai sedus degeaba și acum te simți trădată”. (p158)
De altfel, acest procedeu de a insera credibilitate forțată se întâlnește și la pagina 151, unde Roderic motivează cititorului eroarea de raționament făcută de Alma prin: “-… Dar, în sfârșit, chiar și cei mai buni dintre noi ajung să comită greșeli stupide…”.

Ziceam de punctele de suspensie. Sunt atât de multe (cel puțin una în aproape fiecare pagină), încât strică până și vorbirea indirectă. Plus că le găsești în abundență și în dialoguri, ba chiar și restul personajelor le utilizează, nu doar Alma. Toți vorbesc în aluzii sau subînțelesuri, cu întreruperi… (sâc!).
Morwenna… O vrăjitoare, ale cărei puteri se manifestă doar când trebuie să avanseze acțiunea, nu când e logic. Aparent, poate opri o inimă pentru câteva secunde, însă doar dacă e inima Almei.

Am remarcat omagiul adus Căderii Constantinopolelui (p87), cu tot cu focul grecesc (p104). Îmi place și vocabularul folosit, care este desăvârșit în scenele fantasy. Dar este aproape imposibil să derulezi armonios într-o carte de 200 de pagini o astfel de acțiune continuată într-un viitor (relativ) modern. Un timp în care și celălalte personaje, deși contemporane respectivei perioade, vorbesc ca și cum ar fi apărut și ele din trecut la un moment dat.
Ce părere o fi avut editorul?…

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Iulia Albotă

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Arlequine

August 29, 2018 5 comments

Arlequine este rodul unui deceniu de insomnii, vise, întâmplări și călătorii. O urzeală de amintiri crezute pierdute, povești auzite, personaje urmărite sau de care s-a fugit, arhaic și contemporan, mitic și profan. Frânturi de lumi, din metropolele europene cu iezmele și otrăvurile lor, prin cătune uitate de lume, până în junglă, taiga și deșert, unde bântuie fiare așteptând să fie găsite sau să iasă la iveală din străfunduri de om.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Cele 22 de povestiri sunt împărțite în patru categorii ce reflectă (într-o oarecare măsură) temele abordate de George Cornilă între 2008 și 2018: Iezme, Fiare, Otrăvuri și Lumi. Mi-a plăcut că fiecare text are trecută la sfârșit perioada în care a fost scris și/sau revizuit, deoarece îți confirmă saltul calitativ făcut de autor de-a lungul anilor.
Cel mai grăitor exemplu este chiar Arlequine, textul care dă titlul volumului de față.

Nu e mare lucru un timp verbal greșit – “Arunca banii în sac și, după ce pe fundul fântînii nu se mai găsea nimic de valoare, luă în spate prețioasa încărcătură și se depărtă cu pași repezi” (p18). Dar m-au sâcâit la culme interminabilele enumerații și apoziții:

“Veneau mai în urmă mineri murdari de tăciune, ieșiți din străfunduri, orfani în hăinuțe roșii, copii revoluționari cu găuri de gloanțe în piept, soldați în uniforme kaki, cu pușca pe umăr și mers cadențat, buchiniști și poeți care compunea versuri pentru mărunțiș pe malul Senei, bețivi dați afară de prin cârciumi, cu sticlele după ei, osândiți care păreau purtați spre stâlpul infamiei, spre spânzurătoare sau ghilotină, nebuni scăpați parcă de la Hospice de Saint Cornelius, cocoșați coborâți din clopotnițe și garguie pogorâte parcă de pe acoperișuri de catedrale, wodewosi păroși ieșiți din codrii din împrejurimile orașului, loups-garous și bestia din Gevaudan clămpănind după copii, urmați de vulpi istețe, printre care se perindau nimeni alții decât Sfântul Denis, purtându-și în mână capul, Ioana D`Arc, în armură, tunsă băiețește și mirosind a carne arsă, ducând într-o mână o sabie cât ea de mare, iar în cealaltă un stindard din vatir alb tivit cu aur, Sfânta Marthe urmată de fiorosul tarasque, blând ca un miel, Sfânta Belina, veșnic neprihănită, plutind parcă precum îngerii, regele Oberon, însoțit de un roi de zâne, sub chipul unor fluturi albi, vrăjitoarea Morgan le Fay, de o frumusețe răpitoare, dar aruncând priviri cumplite, ducând în brațe un grimoar cu copertă înflorată.
La coadă, mergeau alchimiștii Nicolas Flamel și Dom Perlet, primul ducând în mâini două eprubete al căror conținut efeverscent îl tot amesteca, bâguind pe latinește, iar al doilea ținându-și în brațe pisica neagră care adulmeca mirosul de pește venind dinspre râu, paleograful Jean Mabillon, cu brațele încărcate de manuscrise vechi de când lumea, ceasornicarul Henry Sully, verificându-și mereu ceasurile și mulți alții, atât de mulți încât nicio minte, oricât de erudită, nu i-ar fi putut recunoaște pe toți.” (p20)

“Încălțată cu iminei, cu ciorapi dungați în alb și roșu, acoperindu-i picioarele până la jumătatea pulpelor, cu o fustă plisată scurtă, în aceleași culori, cu un corset pe jumătate stacojiu, pe jumătate negru, mănuși lungi până la cot, cu fața vopsită în alb, machiată cu negru în jurul ochilor, cu două lacrimi negre pe obraji și cu părul bălai prins în două codițe, părea una dintre statuile vii care stăteau nemișcate cu orele pentru un pumn de mărunțis în fața muzeeleor sau care îmbiau risipitorii în cazinouri.” (p21)

În ciuda imaginilor vii și clare, aceste paragrafe nu sunt ușor de parcurs, iar ritmul lor nu lasă loc pauzei necesare cititorului pentru a acumula, reține și ordona cele scrise. La fel se întâmplă și cu alte două povestiri – Grădina Gorgonelor și Hans Limax.

“În după-amiezile caniculare ale vacanțelor de vară, când nu eram plecat cu școala în tabăra de la Telega și când nu eram pedepsit cu statul în casă pentru vreo boacănă, mă plimbam pe străduțele umbrite de platani falnici, cu mărețe case vechi, în stil neo-românesc, cu coloane și balcoane boltite, cu grifoni de piatră pe acoperișuri, cu ziduri roase și crăpate, împodobite cu mascaroane și cu buline roșii, cu curți înguste în care zăceau rugiinite și cu cauciucurile dezumflate Moskvitch-uri și Wartburg-uri, și în care trăiseră și creaseră scriitori, pictori și muzicieni.” (p44)

“Seara, cei mai mari, care mergeau deja la gimnaziu, ne îngrozeau cu tot felul de povești sinistre despre Casa Radio, ridicată în locul vechiului hipodrom, despre ruinele mânăstirii logofătului Văcărescu, din spatele Palatului Crețulescu, despre clădirea ca un mausoleu de pe Sfântul Constantin, colț cu Ionel Perlea, despre incinta părăsită a Institutului de Pneumologie, cu coridoarele sale arse, prin care noaptea s-ar fi auzit tusea și șuierăturile bolnavilor sau despre oameni mascați care patrulau străzile dosnice într-o Volgă neagră și răpeau copii, dar, nu știu de ce, cel mai tare mă speriau cele despre casa năpădită de iederă de pe George Cobălcescu, colț cu Gheorghe Lazăr, în care ar fi trăit singur bătrânul geolog Papadopoulos, în jurul căruia se țesuseră o mie de povești, dacă nu mai multe.” (p45)

“Sau poate că fusese reală, vreo țărăncuță din satul din vale, plină de pofte neostoite pe care bărbatu-său bețiv și cu palmele aspre nu i le mai putea satisface, sau poate vreo călugăriță fugită de la una din cele două mânăstiri din apropiere, vreo turistă dornică de o aventură, vreo nebună fugită de la Sanatoriu, vreo nălucă, vreo fantomă, vreo domnișoară Christina, vreo Clavdia Chauchat pentru un Hans Castorp, vreo sucubă, vreo samcă.” (p57)

Tot în Hans Limax am dat peste un paragraf dubios: “Am ajuns acolo cu o geantă în care aveam câteva schimburi, vreo zece cărți, în mare parte literatură de limbă engleză și manuscrisele mele în lucru. Era o zi de iulie, pe la orele prânzului. Irelevant.” (p50) Credeam că tot ce narazează autorul e relevant.
Am mai întâlnit și porțiuni ce putea fi condensate, cum ar fi: “Mă găseam într-un loc atât de izolat, de liniștit, de cufundat într-o singurătate atât de deplină încât mă simțeam ca un refugiat, ca un ultim supraviețuitor al apocalipsei, rămas singur după ce întreaga omenire dispăruse.” (p51) sau “Deși înțelegeam prea bine cum ființele fantastice prinseseră viață în mentalul popular și astfel nu credeam în ele așa cum de copil nu mai credeam în Moș Crăciun, dacă exista un loc în lumea aceasta în care astfel de entități chiar ar fi putut să existe, acela era în care mă găseam eu.” (p55)

Am mai dat peste infodump-uri scrise atractiv (p69-73) sau redundante (p169), precum și peste paragrafe ce puteau fi mai aerisite, mai bine tăiate (Aqua Alta).

Restul povestirilor sunt cel puțin decente, indiferent că e vorba de creații mai noi sau versiuni revizuite ale celor mai vechi. Nu ai cum să nu remarci munca de documentare depusă de autor (am folosit dicționare online și Wikipedia nu de puține ori), naturalețea firelor narative, precum și modul în care unele idei capătă forme originale.

Coperta e superbă.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Rodica Bretin – Oameni și zei

July 18, 2018 4 comments

Primul volum din seria Protectorii.

Liniştea locuitorilor oraşului Dartmouth, Canada, este spulberată de o serie de crime sadice. Singura care ştie mai multe este Kayla Blackmoon, fiindcă a văzut sfârşitul unora dintre victime… prin ochii asasinului. Psihiatră, dansatoare exotică, originală, rebelă, excentrică, seducătoare, imprevizibilă, Kayla are nişte talente speciale care o aduc în contact cu Cei Vechi, Protectorii din umbră ai umanităţii, dar şi cu karghanii, o rasă reprezentând Răul absolut.

După un armistiţiu de treizeci de milenii, războiul zeilor a început din nou, fără ca umanitatea să aibă habar. Cu alte reguli, dar la fel de dur, de fără cruţare. Iar miza este însăşi soarta, viitorul planetei.

Cum se va sfârşi de data asta?

Cartea poate fi comandată de aici.

Un nou roman din cadrul Blogosferei SF&F scris corect. Câteva virgule lipsă sau în plus și vreo două fraze care sună dubios. Și Rollex de două ori (p98 și p187).
Descrierile, deși relativ scurte, (știați că tehnicile de scriere creativă includ și recomandarea ca un paragraf descriptiv să nu depășească trei fraze care să nu fie neapărat lungi?), sunt consistente – experiența autoarei se vede în folosirea lejeră a unor asocieri inedite de cuvinte.
Nici la partea de infodump nu am sesizat vreo chinuială – e relaxant să te poți concentra exclusiv pe acțiune și personaje.

Prima problemă. Prezența în exces a punctelor de suspensie, repet, rareori creează mister, suspans, subînțelesuri sau adânci frământări. Iar aici ele se întâlnesc în mod relativ egal în ambele POV-uri, puncte de vedere scrise la persoana I: Kayla și Lorena. Alternanța lor are ca efect nu doar o schimbare de perspectivă fluidă, ci și armonioasă. Unele momente chiar au dinamică cinematografică.
Însă abundența punctelor de suspensie accentuează similitudinile dintre cele două voci. Ambele au remarci mai mult sau mai puțin malițioase, discuții ce ascund taine și introspecții ce dezvăluie cam aceleași trăiri. Cele două personaje ar fi trebuit să acționeze și să se gândească (mult) mai diferit, având în vedere atât vârsta, cât și numărul și puterea abilităților.

Cred că am mai spus-o: secvențele memorabile de acțiune din filme oferă privitorului, printre altele, o reprezentare spațială coerentă a evenimentelor, precum și o succesiune temporală logică a acestora din urmă. În Oameni și zei însă, derularea întâmplărilor creează deseori confuzie.
Da, ritmul e alert, întotdeauna se întâmplă ceva, dar există fracturi între scene. Protagoniștii sunt acum într-un loc, apoi o parte din ei se mută în alt loc fie imediat, fie după intervale de timp care nu sunt în general (explicit) definite.

Personajele secundare sunt vag conturate – cumva de înțeles pentru că e prima parte dintr-o serie și e (mai) comod să le ții în viață pentru a-ți ușura munca în romanul următor, însă în marea schemă a lucrurilor, nimic din ce li se întâmplă nu are însemnătate. Pericolul, atunci când există, este înlăturat facil: un sacrificiu venit parcă de nicăieri ori situații conflictuale ce se rezolvă prin acțiuni greu de anticipat de cititor prin prisma precarității informațiilor cu adevărat pertinente. Pur și simplu, simți că nu participi, că nu ești acolo.
Degeaba s-a încercat amplificarea dramei prin introducerea unor detalii sângeroase – când mor doar personaje irelevante, urmările suferințelor de orice natură dispar rapid. Că veni vorba, psihiatru (sâc!) + dansatoare exotică + virgină la 30 de ani(!) nu e o combinație imposibilă, dar când apar și puteri supranaturale… să zicem că am ridicat din sprâncene.

O altă problemă. Înțeleg că alegerea de a oferi două POV-uri ce alternează duce la nevoia de a arăta nu doar informația oferită de Kayla, ci și receptarea ei de către Lorena (sau invers). Dar de ce există acele mici recapitulări formulate din aceeași perspectivă? Mai ales că ele descriu întâmplări petrecute imediat anterior.
M-am simțit trădat de final, pentru că se promitea ceva și s-a livrat altceva. Dacă recitești de la capăt, descoperi că suspansul dispare, deoarece știi că soarta lumii ia pauză. De obicei, miza crește în următoarele părți, nu este amânată în primul roman al seriei.

Mă așteptam la o carte mai cu substanță.

Mai multe opinii pe:

Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: