Archive

Posts Tagged ‘Florin Purlucă’

Blogosfera SF&F: Florin Purlucă – Mercenarii. Cartea Întâi: Razboiul pietrelor

October 30, 2019 1 comment

Cartea întâi dintr-o serie heroic-fantasy tulburătoare: ”Mercenarii” – “Războiul pietrelor”! O poveste emoționantă, în care, cu siguranţă, te vei regăsi pe deplin! O aventură încărcată de suspans, cu eroi de care te vei îndrăgosti!

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Sumarul de mai sus. Tulburătoare deloc, nu m-am regăsit (pe deplin) nici măcar în singurul personaj principal, suspansul atinge doar limita ușurării că lectura se termină, iar cu îndrăgosteala trebuie să fie un motiv serios.
Prima pagină. Aproape un etalon pentru întreaga carte. Fraze chinuite de metafore ce fie nu sunt de ajutor acțiunii, fie sunt forțate din dorința de a epata în formă lirică, fie violează limba română.

O citez în integralitate:

Luna lucea deasupra capetelor noastre cu dărnicia unui opaiț care-și ardea ultima rezervă de untură. Dinspre lac venea o duhoare de carne acră și de moarte, pe care o haleam involuntar în calupuri forțate, cu respirații aritmice.
Cine vorbește așa de… dezordonat?

Părea că nimerisem unde trebuia. Haw-a-Wap își lustruia lama șuriului, pitit înapoia unui trunchi vechi și scorțos de jugastru. Dacă l-ar fi văzut oricine altcineva – conturul indistinct al unei umbre informe, șerpuitoare – așa ferit cum stătea, n-ar fi priceput ce face.
Dacă îmi imaginez conturul unei umbre care nu poate fi văzut/estimat, de ce trebuie să mi se mai spună că umbra era informă? Cum arată conturul indistinct al unei umbre neinforme?

Dar eu știam. Știam că șuriul acela era unealta lui preferată în timpul vânătorilor de vrăjitoare.
Toate rândurile de mai sus scrise doar pentru acest infodump?

Îl ferea de lucruri neplăcute, pentru că fusese descântat. De pildă, îl ținea departe de automutilarea indusă ocult.
Din seria “Ce vrăji-smechere mai știu vrăjitoarele”.

Și asta îi aducea broscoiului un oarecare confort psihic.
De ce oarecare? Descântecul nu era eficient mereu? Mai există și alte pericole ce pot fi contracarate cu (alte) descântece? De ce nu “ușurare în suflet”? Și care e relevanța acestei informații?

Din punctul ăsta de vedere, îi dădeam dreptate – era un tovarăș de nădejde – nu mi-ar fi plăcut să îl văd mierlit.
Dreptate cui/despre ce/cu ce?

Din alte puncte de vedere, Haw-a-Paw era un nătâng. Ar fi găsit ea, o vrăjitoare pricepută, ceva cu care să facă felul unuia ca el, dacă ținea morțis.
Așadar, descântecul/șuriul era degeaba?

Într-un mod, pricepea broscoiul cum stătea treaba.
???

Doar că era genul de pasăre care detesta să piară pe limba ei.
Pariu pe orice că autorului i s-a părut extrem de amuzant.

Dacă s-ar fi făcut să fie omorât cu propria-i armă, probabil că s-ar fi răsucit de zece ori în mormânt.
Parcă era vorba de automutilarea indusă. Ocult chiar.

Și încă de vreo două ori după aia, ca să-și consume furia tot crescândă.
De ce?

Dificil de citit un text fracturat, ce sună greșit. Și devine obositor să tot încerci să înțelegi ceavrutsăzicăautorul™ având de trecut, nu peste piedici ca virgule lipsă, dezacorduri (între subiect și predicat), anticiparea narativă sau supraexplicații (ce iau forme jenante), ci peste adevărate obstacole care s-au înmulțit la recitire, de unde mai jos și un număr mai mare de citate decât cel inițial.

Dar mai întâi despre personajul principal. De fapt, nici nu există altele. Nu, nu am uitat de Haw-a-Wap. El nu are nicio însemnătate. Rolul lui este doar de a oferi sporadic un infodump la fel de sporadic. Mai mult, existența lui produce confuzie și naște semne de întrebare.
De ce este broscoi și nu altceva? Deoarece (ni se spune că) este un înotător bun? Pentru că trebuie să fie drept pretext pentru încă o glumă al cărei efect este zero? Haw-a-Paw m-a urmat. N-a părut prea convins. Individului nu-i surâdeau mustățile să fie luat drept laș. În opinia lui, puteam să fiu sigur, ce încercam eu acolo arăta mai curând a fugă cu coada între picioare, decât a plan de repliere. Eu am vrut să cred c-a fost o combinație de ambele. (p13)
Care e povestea lui? Cum se deplasează, ce mănâncă, cum/cu cine se reproduce? Cum se luptă? Ce (dez)avantaje sunt? Pare că are degete – “Haw-a-Wap își scosese cuțitul și-și curăța cu vârful lui o unghie care strălucea deja” (p34) – într-o lume postapocaliptică ce dă într-o altă lume în care urșii și lupii vorbesc: Jivinele și dobitoacele n-au fost create să glăsuiască.[…] Cu metișii de genul lui Haw-a-Paw era cu totul o altă poveste. Fie apăruseră de pe urma unor vrăji, fie erau lucrări ale unor zei jucăuși și inventivi. (p102)

Revenind la personajul principal. S-a vrut ca Dyomran să fie cel puțin interesant, dacă nu un anti-erou, însă mesajul nu are cum să nu ajungă distorsionat la cititor când există astfel de rânduri:

Mi-am verificat arbaleta și totul părea să fie în regulă. Cam așa se întâmplă de fiecare dată, dar înveți să accepti sentimentul indiferent dacă urmează să fii victorios sau să crăpi. Un amestec ciudat de teamă, siguranța dobândită în urma experienței și incertitudinea servită la rece de un viitor perfid. (p7)
L-am văzut cum s-a scurs printre umbre – o umbră prelungă și infinit mai ageră decât pâlcurile de umbre statice – după care am auzit plescăitul domol al apei. (p7)
Ca un cercetaș iscusit am pășit printre resturile de vegetație ce îmbrăcau pământul, controlându-mi fiecare mișcare cu precizia unui vraci despicător de țeste. Vârful săgeții fixate în arbaletă urmărea tacticos punctul maxim de vizibilitate în noapte. Totul era straniu de liniștit. Noaptea era tare ca o piatră. N-aș fi avut nevoie decât de un stimul sublim pentru a elibera proiectilul fatal.[…] Am apăsat pe trăgaci. În vreme ce am armat din nou, am auzit foșgăitul vârfului de săgeată secționând mai multe văluri de frunziș, iar la final, pocnetul sec al metalului izbând lemnul. Din principiu sunt un perfecționist și nu-mi permit stângăcii, dar pe timpul vânătorilor de noapte îmi acord luxul să mai ratez câte una sau două săgeți. (p8)
Am pivotat cu repeziciune și i-am aruncat o săgeață momeală, care să-i permită o eschivă tangențială. (p9)
La finalul piruetei, am văzut hoitul doborât de batracian cum a alunecat inert prin apă și s-a cuibărit în mâl. Încă se mai ridicau firișoare subțiri de sânge din el. Erau desmierdate de unduirile aproape insesizabile ale apei, după care se dispersau în explozii lentr de culoarea fierului ruginit. (p12-13)
M-a cuprins un presentiment crud de neputință (p13)
Nu-mi place deloc așteptarea asta. – Nici mie nu-mi place să primesc garoafe, dar pot să trăiesc cu deranjul. (p14)
A făcut o invitație la luptă care a trezit în noi – cel puțin în mine – tendințe ambivalente. Dar l-am refuzat, pedant.[…] Aveam eu o presimțire că invitația la lupta voinicească avea izul unei flori din altă lume. (p15)
Sala principală era astronomică. (p28)
cu un metru liniar din dantela aia diamantată (p29)
S-a crăpat întocmai ca o bucată mare și groasă de zahăr caramelizat și atunci când bucățile mari au căzut pe podea, au înecat împrejurimile cu sunetul specific sticlei sfărâmate, amplificat însă de câteva ori. (p30)
Mult aur – a zâmbit, probabil furată de laurii unei victorii eidetice ce i s-a consumat la foc automat în minte preț de câteva clipe. (p33)
Ne-a dus într-o încăpere, un subsol aflat la capătul a o mie de scări. Așa de adânc a părut, dar probabil a fost doar o părere. Eram istoviți și creierul nostru amplifica fiecare efort de a rezista oboselii. (p35)
Ne-am bombardat cu priviri reciproce, pline ochi de dispreț și, în momentul în care încordarea a căpătat duritatea și luciul aflorimentelor, glasul femeii a făcut înfruntarea tacită să colapseze. (p41)
Femeia ne înștiințase că la prima scânteie a soarelui pe firmament aveam să plecăm.[…] Pleoapele au căzut grele, ca pentru o rugăciune prea lungă și prea sfântă. (p45)
Vorbeau într-o limbă pe care eu n-am priceput-o. Cuvintele sunau legendar și puternice, dar pentru mine a fost totuna cu păsăreasca. (p54)
Să te împotrivești unui astfel de vis ar fi fost, fără niciun fel de îndoială, necazul omului ca după deicid. (p64)
Am pornit din loc, cu noaptea apăsându-ne nemulțumită șalele. (p72)
Nu-i chiar o poezie să-ți sufle în ceafă o armie de câteva mii de soldați înfuriați. (p72)
Poate că ar fi fost utile o serie de scuze post factum. (p83)
Brusc m-am gândit că nu mai eram în postura să emit pretenții vindicative. (p93)
Lipsa lui Haw-a-Wap îmi storcea inima. (p96)
Noaptea era mai profundă ca o piatră de obsidian. (p97)
Tristețea a încercat atunci să-mi sărute buzele. Am sărit într-o parte, ofuscat, și i-am tras un picior în vintre. Piei, târfă de doi bani! (p99)
Fiecare secundă atârna la fel de dureros ca greutatea pierderii unui săculeț plin cu bani din aur. (p108)
Xao nu arăta chiar ca Xao, ci mai curând o variantă mefistotelică a bătrânului nostru lider. Avea un set de umbre profunde care-i aducea un aer sever, aproape grotesc.[…] A zâmbit. Un zâmbet numai bun de pus pe goană copii și căței. Gestul l-a făcut să arate draconic. (p142)
Mi-am transformat ochii în două linii sublime și am scrutat păduricea. (p147)
Am strâns puternic din palme și am tras de hățuri cu putere. Ca un animal nărăvaș, nerăbdarea a nechezat și s-a cambrat. (p161)
Când o văzusem pentru prima dată, pe lângă aura de sexualitate care făcea oamenii de rând să ofteze ca pruncii după sânul mamei (p182)
visul s-a spart în milioane de cioburi, lăsând loc realității să se așeze peste ochii mei, ca o față de masă curată peste blatul mesei. (p182)
Exala aburi pe nări ca o oală care stătea să dea în foc dintr-o clipă în alta (p183)
Rafalele de zăpadă mi-au împroșcat gura cu fulgi, care s-au preschimbat imediat în lichid congelat. (p183)
Am tras sabia și pe urmă am lovit din nou. Precis și violent. (184)
N-a fost nimic mai mult decât un scenariu inutil. (185)
Mi-am jurat ca după ce aveam să epuizez conținutul sticluței, aveam să-i îndes recipientul într-un loc magic. Dacă nu m-aș fi prăbușit la câteva secunde într-un somn ca de moarte, probabil că aș fi făcut-o, mai mult ca sigur. (p188)
În urma lui, săgețile au început să sfârâie și să pocnească de aura scutului care-l proteja. Alți soldați și vraci, mai puțini norocoși, au îngroșat rândurile morților. (p193)
Noaptea(…) se așezase pe vine și se uita la noi, în toată măreția ei. (p194)
Am simțit un impuls adjuvant și prinsoarea șișcăi a început să mai piardă din intensitate. (p195)
Am dat să plecăm din loc, când în fața noastră a apărut Vraciul și Patru-în-Unu. Împreună cu aghiotanții lor și vreo două duzini de luptători sub comandă directă, ne-au săgetat cu priviri reci și dure. (201)
Generalul a fentat bulgărele arzând în ultima clipă (p202)
Cât timp mă afundasem în reflexii (p204)
Mersul susținut prin zăpadă păruse mai curând o pedeapsă, decât o etapă inevitabilă dintr-o victorie proximă. (205)
Mai mulți uriași s-au consumat pe loc în puterea calorică a masei incandescente. (206)

Știu, cine vorbește/gândește astfel? Păi cineva care are la el așa-zise vorbe de duh, din seria “dacă trăiesc, respir”, “afară plouă, căci tristețe” sau “vulpea e mai șireată ca ursul când acesta e prost”:

Se spune că dacă mori, nu pleci cu mâinile în sân, îți iei ofurile cu tine. (p7)
Nimeni nu părăsește lumea asta decât cu dinții încleștați în beregata dușmanului (p14)
Miejii cei mai buni vin cu trei rânduri de coajă (p19)
În viziunea lupului nici vântul n-are glas (p33)
Oamenii se pricep cel mai bine să fie oameni. Și mai spunea că indecizia e suflarea unui demon. (p102)
Oamenii decad. Nu suntem clădiți din piatră de râu. Când te aștepti mai puțin, balamucul vine peste tine.[…] În intervalul ăsta, dacă ești frate cu norocul la fel cum sunt dracii cu îngerii, atunci s-ar putea să pierzi niște oportunități. (p159-160)
Dacă muști un lup pentru că și el te-a mușcat pe tine, asta nu vindecă rana. (p161)
Tot timpul e câte ceva, numai bun de pus la îndoială, un detaliu fie el cât de mic. Treaba asta lasă oamenii să fie oameni și zeii să fie zei, obișnuia să ne spună Xao. (p165)
Înfrângerea e o doamnă, dar nu-i una cu maniere. E mai curând o fleandură. Ia sufletul unui soldat și-l joacă în picioare, pe urmă îl întreabă dacă nu cumva vrea o cană de vinars. Și de la cana aia la butoaie întregi nu este decât un pas. (166)
– Cea mai eficientă metodă ca să scapi de temeri și dușmani este să le înfrunți, i-am spus. Deseori, când nu eram capabil să exprim ce simt cu adevărat, aruncam o vorbă d-asta de duh. Bătrânul Xao le avea mereu la purtător, eu fusesem mai tot timpul cu urechile ciulite. Pe cele mai bune le repetasem în minte de atât de multe ori, că le-aș fi putut spune și prin somn. (p167)
Cum spuneam, nimic nu e alb sau negru, totul e gri. O chestiune de spiritual și circumstanțe, asta-i chimia sufletului. (173)
Însă până și cei mai iscusiți conducători sunt, în definitiv, oameni. Au nevoie să fie oameni și să se poarte în consecință, altfel s-ar prăbuși în neștiință. (207)

Nu așa adaugi profunzime (de obsidian) acțiunii, iar violența este uneori atât de gratuită încăt atinge ridicolul: “M-am lăsat cu toate cele optzeci de kilograme ale mele și am simțit cum canalul gâtului cedează din cauza presiunii fierului. Un os sau două au pârâit. A avut nevoie de mai puțin de două minute ca să moară. Daca nu ar fi nechezat calul, spre binele lui, aș fi scos un timp mult mai bun – puțin peste un minut. În Brigadă, recordul absolut era deținut de Măcelarul. Îi fuseseră necesare douăzeci de secunde în cap ca să facă felul unei santinele. Unde mai pui, era și trează” (p172).
Două minute e o infinitate, iar douăzeci de secunde e prea mult cam în orice roman fantasy cu care s-a vrut să semene această carte. Partea bună e că am aflat cât de badass era Măcelarul…

Dyomran e și confuz: “Vergeaua i s-a înfipt violent în găvana stângă” (p16) vs “Din găvana dreapta încă i se mai scurgea un lichid vâscos. Sânge amestecat cu albul ochiului.” (p17).
Apropo de săgeți. “Față de ultima partidă de vânătoare, când avusesem parte de niște neplăceri de ultim moment, acum eram pregătit: douăzeci de săgeți cu vârfurile umezite în venin de cobră. Plus alte douăzeci trecute prin venin de tarantulă.” (p8) Nu am aflat dacă era vreo diferență în afară de “Și, credeți-mă pe cuvânt, veninul de tarantulă lucrează inexorabil.” (p9)

 
 

Citește românește!

Susține autorii români prin cumpărarea cărților lor și promovarea acestora în rândul prietenilor tăi! (p1)

 
Aici nu e cazul.
 
 

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Ce povestiri am mai citit #93

February 23, 2017 8 comments

Gazeta SF nr. 71, februarie 2017:

1. Jack Skillingstead – Steel Lake (traducere de Miloș Dumbraci). Devine previzibilă după prima jumătate. O traducere cu câteva scăpări privind timpurile verbale și topica.

2. Mihai Alexandru Dincă – Hoții de salt. O continuare? Un roman?
Primele paragrafe sunt cam chinuite (expozițiunea, bat-o vina!).

3. Wilhelm von Paul – PIV (planet immunodeficiency virus). Un text neîngrijit, iar articolele din ziar (mai ales investigațiile jurnalistice) sună altfel în realitate (formulare, paranteze, semne de exclamație, puncte de suspensie). Ideea însă e bună și finalul pe măsură.
“Mă uit cu atenţie la faţa zbârcită cam de la nivelul ombilicului meu, căutând să surprind o cât de vagă urmă de compătimire” (?)

4. Cătălin Lupu – QR2O1. Neinteligibilă pe alocuri (multe repetiții, prezentare de clasa I), iar povestea în sine nu m-a convins (de la premise până la desfășurare).
“Am alergat după ea prin ploaia acidă, iar din grabă am uitat să-mi pornesc monoumbrela – o mantie străvezie care să mă apere de picăturile distrugătoare. Câteva picături mi-au ajuns pe brațe, câteva picături mi-au ajuns pe față arzându-mi pielea, dar nimic nu mai conta – pielea avea să se regenereze ușor cu crema pentru refacere. Am prins-o de umeri, apoi am strâns-o în brațe, cuibărindu-mă sub mantia sa protectoare.” (?)
“dar pacienta și beneficiarul tratamentului meu, nu avea să scoată niciun cuvânt în toate ședințele noastre” (!)

5. Remus Paul – Viața lui Martin. Într-un paragraf de șapte rândulețe, cuvântul “pasăre” (și formele lui) apare de 6 ori, iar “unii” de trei ori într-o frază și un pic. Multe detalii (inutile) care se repetă (am înnebunit cu “vârful îndoit al sabiei”), virgule ce lipsesc sau sunt în plus. Nu am înțeles de ce toate întâmplările sunt prezentate ca și cum ar avea loc pentru prima dată, aspect ce anulează chiar rolul lor. În plus, reacțiile fratelui nu au logică și ursulețul ba e ud, ba nu e.
“Martin cu scutul ridicat la piept, pasărea cu penele burzulite, și o sclipire de ură în ochii albaștri. Aceasta se dădu înapoi câțiva pași”
“Trecu prin hol, de unde văzu, în camera de zi, pe fratele mai mare care stătea la un laptop”
Aproape la același nivel cu cea precedentă.

6. Florin Purlucă – Legea azilului politic civil. Hehe, un deznodământ pe care nu l-am prevăzut. Mai putea fi periată pe alocuri.

7. Mihail Toma – Prințesa. Un text obositor, cu repetiții, formulări încâlcite și amănunte inutile.
“purta șalvari de mătasă albă brodată cu flori trandafirii, și ei îi lăsau descoperite picioarele de copil pe care le-ai fi crezut din marmură de Paros dacă nu le-ai fi văzut jucându-se cu papucii încovoiați , la vârf, încrustați cu aur și perle; avea un ilic în dungi albastre și albe, cu mâneci largi, despicate ca să poată scoate brațele, cu butoniere de argint și cu nastri de perle; în sfârșit, mai avea un fel de corsaj lăsând, prin tăietura în formă de inimă, să i se vadă gâtul și partea de sus a pieptului.” – aproape că am rămas fără suflare când am citit toate aceste fraze a căror construcție începe dubios și culminează cu “în sfârșit” (înțeleg că și autorul a avut aceeași senzație).
Scena de acțiune… ridicolă. Apoi în a doua jumătate apar din nou construcții îndoielnice: “În spatele biroului simplu, cu trei sertare înșirate unul lângă altul, sub placa de stejar, căptușit cu palisandru, cu colțuri rotunjite și picioare cambrate, ornat cu motive din bronz, Regina stă într-un fotoliul cu spătarul ca un semicerc ce o înconjoară pe trei laturi și pare mai dolofănică.” Bine totuși că nu era dolofănoaie.
Virgulele sunt tot mai puțin prezente, inclusiv cele care ar trebuie să fie înainte de “dar”.
E undeva acolo, lângă povestirile cu numărul 4 și 5.

Blogosfera SF&F: Florin Purlucă – Cum să fabrici un semizeu

February 8, 2017 1 comment

O lume postumana pentru care evolutia a insemnat si recuperarea unor calitati pierdute, o lume in care plantele si robotii fac impreuna exact ceea ce trebuie sa faca, adica sa ajute umanii, din pacate si o lume ravnita de alte lumi, desprinse din acelasi trunchi comun al omenirii – iata ce gasim in romanul de debut al lui Florin Purluca. Si mai gasim ceva, dincolo de invazii, trocuri si soldati: problemele cu care se confrunta oamenii indiferent de momentul evolutiei ca specie. Sau poate tocmai problemele care survin in anumite momente ale evolutiei…

florin-purluca-cum-sa-fabrici-un-semizeu

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În urmă cu ceva timp, am citit un manuscris semnat de Florin Purlucă. Cartea nu a fost (încă) publicată, probabil pentru că avea nevoie de îmbunătățiri legate de structura narativă ușor dezlânată, ritmul inegal și personajele deloc memorabile.
Având în vedere experiența autorului în materie de povestiri, nu era greu de intuit că va încerca din nou. În acest roman military science fiction, locuitorii unei planete relativ unice în cadrul Confederației angajează un așa-zis consultant care să le pregătească o apărare împotriva unei iminente invazii organizată pe considerente economice de generali ai respectivei Confederații.

Narațiunea este la persoana I și m-am temut că Felix Diamond, protagonistul principal, nu va avea o voce distinctă (așa cum se întâmplă în multe cazuri), însă Florin Purlucă izbutește să îl particularizeze atât prin diversitatea, cât și prin constanța trăirilor interioare și a reacțiilor/acțiunilor față de evenimente și celălalte personaje. Singurul aspect care m-a iritat aici au fost desele referiri la faptul că Felix era motivat numai și numai de bani. În primul rând, nu sunt atât de neatent încât să mi se repete un lucru de mai multe ori. În al doilea rând, a stricat din surpriza apariției unor nuanțe în conduita acestuia.
Că veni vorba de nemulțumiri, câteva comparații și trimiteri au fost nepotrivite, raportate la perioada de timp în care se petrece acțiunea. Pe de altă parte, sunt aproape sigur că a fost o alegere intenționată. Primele pagini sunt înțesate de expozițiune a cărei nediluare ulterioară ar fi obosit cititorul. Mai ales în condițiile în care vrei să spui o poveste cât mai simplă și liniară.

Da, romanul are sub 200 de pagini, așa că nu vă așteptați la o intrigă complexă, cu multe personaje și răsturnări de situație. Totul este la minim – chiar dacă îl citiți cu pauze e imposibil să uitați unde ați rămas. Și totuși există suspans, există acea dorință de a întoarce pagina. Care e secretul?
Păi deseori, personajului principal (și prin extensie cititorului) nu îi sunt servite informații clar și complet, doar pe bucați și într-un mod vag. Din păcate, această manieră are pe alocuri o logică ce ține de dorința autorului de a bifa existența anumitor întâmplări sau o anumită ordine a lor. În plus, cel puțin un lucru s-a întâmplat “offscreen”, deranjant când acțiunea are loc la persoana I.
De asemenea, urgența și inevitabilitatea unor evenimente creează tensiune și curiozitate. Oare cum se vor descurca locuitorii Lumii lui Aslan? Vor învinge? Dacă da, cum? Care va fi soarta lui Felix Diamond?

Răspunsurile au fost satisfăcătoare. E adevărat, în unele momente am sperat la mai mult, dar nici nu am trecut (ca în alte cazuri) prin emoțiile iscate de incertitudinea că romanul nu va atinge măcar niște minime standarde. Debutul lui Florin Purlucă nu m-a dezamăgit. Care e pasul următor?

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea la… SF
FanSF
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Ce povestiri am mai citit #84

July 19, 2016 6 comments

Gazeta SF nr. 62, mai 2016:

1. Florin Purlucă – Ciudaţii. Atmosfera mi-a adus aminte de seria Legends of Duskwalker a lui Jay Posey – mai vreau întâmplări în acelaşi univers, chiar dacă cu alte personaje. Mi-a placut jocul de cuvinte derivat din “Ne plictisim de moarte”. Încheierea e perfectă.
Greşeli: “un amărât de puști, nu mai mult de zece ani, spunea oricare, de fiecare dată când mă vedea” şi “din moment ce purtam cu noi decât un amărât de geamantan”.
De ce nu unchiu’?

2. Aurelius Belei – Pseudo-genesis. Destul de originală şi chiar frumoasă.

3. Miloș Dumbraci – Lamă albă, tăiș negru. “deci când femeile spun că toți bărbații sunt porci… au dreptate, proastele!” (context) a stricat o povestire perfectă.

4. Sergiu Somesan – În așteptarea lui Mesia. Citită înainte de a fi publicată. 🙂 Ramâne unul din autorii mei preferaţi.

5. Gabriel Braila – Full-man. Una din povestirile acelea (extrem de) ciudate. Dar este printre puţinele care au sens, aşa că mi-a plăcut.

6. Cezarina Anghilac – Cine doarme și visează. Mai ciudată decât cea de sus şi cu la fel de mult sens.

7. Ionuț Ghionea – Florile nu au amintiri. Parcă tot mai bună scriitura, însă tot aştept un (nou) text care să fie o povestire.

Florin Purluca

Ce povestiri am mai citit #80

April 7, 2016 Leave a comment

Helion SF nr. 60, martie/aprilie 2016:

1. Alexandru Marinescu – Regina ielelor. Lucrare distinsă cu mențiune la Concursul Național de proză scurtă Helion, 2015. Sâni, sâni şi sâni. Şi iar sâni. O structură alcătuită din paragrafe mai mici ar fi uşurat lectura.
Bonus: “A visat pe bunicu înconjurat de șapte fete frumoase de-ți luau ochii”.

2. Florin Purlucă – Urmărind-o pe Alice/ Lucrare distinsă cu premiul al III-lea,ex aequo, la Concursul Național de proză scurtă Helion, 2015. Am discutat despre ea aici.

3. Ildikó Gábos-Foarţă – Claustrophobie verde. Ăăăăăă, bine… Cum veni, aşa se duse.

4. Lőrinczy Judit – Conştiinţă (traducere de Ildikó Gábos-Foarţă). Nu ştiu dacă e vina traducerii, dar am dat peste timpuri verbale greşite. În plus, schimbările din scenă trebuiau separate prin pauze. Şi totuşi finalul aduce povestirea pe linia de plutire – la nivel de idee.

Ce povestiri am mai citit #77

March 31, 2016 4 comments

Helion SF nr. 59, februarie/martie 2016:

1. Adrian Chifu – Culoarea roşie parţială. Umor forţat pe alocuri, dar finalul repară.

2. Daniel Timariu – În ochiul schimbării. Mi-a adus aminte de Oblivion cu Tom Cruise. La recitire e mai bună. Primele dialoguri între Steven şi Will scărţâie.

3. Florin Purlucă – Veşnic: regrete!. Lucrare distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo la Concursul național de proză scurtă Helion 2015. Genul (meu) de povestire care reuşeşte în trei direcţii: atmosferă, acţiune şi deznodământ. Unde e continuarea/romanul? 🙂
Destule greşeli gramaticale, printre care şi “El devine nimic altceva decât o formă emaciată”. Că veni vorba, “altceva decât” apare de 10 ori, existând chiar şi un grup de 3 despărţit doar prin câteva rânduri.

4. Florin Purlucă – Urmărind-o pe Alice. Lucrare distinsă cu premiul al III-lea, ex aequo la Concursul național de proză scurtă Helion 2015. Încă o povestire care mi-a plăcut şi care cere o continuare/roman. Nu e originală, însă are câteva elemente care te fac să vrei mai mult.
Bonus: “Am îmbrâncit pe unul care-mi stătea în cale”.

5. Victor Anestin – La poarta raiului.. Decinu™.

6. Ambrose Bierce – O luptă crâncenă (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Încă o povestire a acestui autor destul de satisfăcătoare. Traducerea şchioapătă.

Ce povestiri am mai citit #78

March 29, 2016 10 comments

Gazeta SF nr. 60, martie 2016:

1. Bogdan Lazăr – Update. Dialoguri neverosimile şi prea lungi, iar semnele de exclamare folosite în abundenţă au dat impresia unor personaje ori pline de efuziuni sau exaltare ori foarte emotive. Firul narativ nu e original şi cel puţin două momente scârţie: cel în care veridicitatea identităţii lui Echo se face doar pe baza identificării trăsăturilor moştenite de la ambii părinţi, precum şi cel în care Filip acceptă să fie “persoana potrivită pentru revoluția care urmează”.
Singurul lucru pozitiv este modul subtil în care au fost strecurate informaţii de fundal.

2. Florin Giurcă – Reality show. O idee deloc originală, dar care iese în evidenţă prin contextul autohton în care este prezentată. Partea cu lupul putea să lipsească.

3. Florin Purlucă – El e tipul de cursă lungă. Genul de povestire care funcţionează dacă eşti certat niţel cu logica. E puţin probabil să nu fie remarcat cineva care nu îmbătrâneşte. De asemenea, pentru un viitor fără probleme, nu se pleacă aşa deodată din casa familială, pe deasupra cu tot cu economii. Ce e era dacă aştepta până după înmormântare? Bonus: “lăsând în urma lor pe cei care nu voiau sau nu puteau să plece”.
Pe de altă parte, conţine câteva paragrafe solide.

4. Daniel Boca – Pangeea. Încă o povestire deloc originală… până la final care rămâne surprinzător chiar şi atunci când realizezi că e complet credibil.

5. Ionuț Ghionea – Iliuţă. Un simplu text, căci nu are nici măcar morală, adică acel element ce l-ar fi transformat într-o povestire. În schimb mi-a plăcut scriitura – am recunoscut câteva trucuri care sunt folosite iscusit.

Ce povestiri am mai citit #59

August 25, 2015 1 comment

Ficţiuni.ro nr. 2, noiembrie 2013:

1. Ştefana Czeller – Secretul brioşei cu lămâie. Scriitură excelentă şi un deznodământ neaşteptat.

2. Cezar Mazilu – Fapt divers. Încă o povestire bună cu final-surpriză.

3. Florin Purlucă – Eu, Laura. Debut? Tehnic e varză, iar unele pasaje creează imagini confuze.

4. Lucian Dragoş Bogdan – Cui îi trebuie o moarte?. Totul a fost credibil până în momentul în care Moartea se răzgândeşte. Astfel că am perceput restul textului ca pe o curgere lipsită de naturaleţe spre respectivul final.

5. Teodora Matei – Adelina. Mi-a adus aminte de Teddy, cel puţin din punct de vedere al atmosferei. Faptul că e scrisă bine o face să îţi rămână mai mult în suflet.

6. Adrian Avarvarei – O alternativa improbabilă. Merita un deznodământ mai în forţă.

7. Alexandru Dan – Eroul. Încă nu m-am obişnuit cu acest stil, aşa că şi acum nu sunt singur că i-am captat (întreg) înţelesul.

8. Narcisa Stoica – Silver Church. Deja o nuveletă, însă lectura nu e obositoare pentru că-ţi păstrează curiozitatea până la sfârşit.

9. Marian Truță – Linii frânte pentru Soledad. O continuare la Otravă pentru Soledad. Unele metafore impresionează, însă nu mă pot acomoda cu acest stil de scriere. Iar conceptul de fantome din text mă depăşeşte. În plus, cine dă din umeri zicând “Taci!” (sau invers)?

10. Dan Tudor Ninoiu – Cum ne-a salvat Vasile de la invazia extraterestră. Un titlu perfect pentru tonul şi conţinutul povestirii. Mi-a amintit de Invazie cu oaie cheală.

11. Ciprian Mitoceanu – Din inima mamei. Din nou o nuveletă. Prima impresie după ce ajungi la final e “o lectură atât de lungă pentru doar atâta lucru?”. Apoi realizezi că la fel de important este şi “cum”, nu doar “cine” şi “ce”. Scrisă superb.

12. Eugen Gomboş – Sens unic. Şi totuşi, povestea cu cea mai imprevizibilă încheiere e cea de faţă. Şi nu prin conţinut, ci prin modul în care este construită.

13. Ioana Vişan – Nu-mi călca pe Umbră, doar…. Chiar originală.

14. Danuţ Ivănescu – Până la un punct. Chiar că până la un punct. Decinu™.

15. Loredana Cristina Dascalu – Gânduri pentru tine. Oh, nu! Am citit atât ca să aflu că e un fragment dintr-un roman? De ce nu s-a specificat înainte de primele rânduri?

16. Edgar Allan Poe – Dracul în clopotniţă (traducere de I.L. Caragiale). Epilog total dezamăgitor.

17. Edgar Allan Poe – Motanul negru (traducere de Nicu Gecse). Pentru iubitorii de pisici.

Ce povestiri am mai citit #33

January 29, 2015 2 comments

Helion SF nr. 47, noiembrie/decembrie 2014:

1. Florin Purlucă – Sabotaj. Mi-a plăcut. Acţiune, o întorsătură de situaţie neaşteptată (pentru mine) şi un final adecvat.

2. Adrian Sand – Hoţoaica. Multe concepte noi ce puteau fi introduse într-un mod mai accesibil, elegant. A trebuit să o citesc de 3 ori pentru a o înţelege pe deplin.

3. Paul Mihalache – Lara sau oraşul pe ape. Un pic încâlcită – nişte pararafe suplimentare şi ghilimele ar fi rezolvat problema.

4. Alexandru Lamba – Versorul Delta. Foarte bună, ideea e chiar originală.

5. Mara Torge – UcuAdaLectuCiti sau poveste din secolul vitezei. Putea fi (mult) mai subtilă.

6. Eduardo Vaquerizo – Locuieşte-mă şi timpul să mă îngheţe (traducere de Claudia Elena Stoian). Traducerea ar fi fost excelentă – mierea cuvintelor contrastează puternic cu cele narate de autor – dacă nu s-ar fi folosit perfectul simplu pe alocuri.

7. Ambrose Bierce – O viţă de vie pe casă (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Previzibilă pentru cine a (mai) citit povestiri contemporane cu aceasta.

Ce povestiri am mai citit #32

January 27, 2015 73 comments

Helion SF nr. 46, octombrie/noiembrie 2014:

1. Florin Purlucă – Zborul 314. Final potrivit, însă schimbarea POV-urilor se putea face mai elegant.

2. Lucian-Dragoş Bogdan – Fantoma din maşinărie. Un limbaj accesibil, care nu oboseşte. Nu am fost convins de ce Gaby nu a avut tăria de a nu se sinucide. Iar toată povestea e spusă din perspectiva lui SMN-530.17, aşa că acesta nu avea cum să ştie care ar fi fost ultimul mesaj al lui Gaby.

3. Diana Giorgiana Vasile – Romana. O scriitură frumoasă pe măsura povestirii.

4. Ambrose Bierce – O însărcinare fără rezultate (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Folosind ultimele cuvinte, “nimic deosebit”.

%d bloggers like this: