Archive

Posts Tagged ‘Lucian-Dragoș Bogdan’

Nominalizările pentru premiile Galaxia42 (2019 – 2020) – partea a II-a

June 28, 2021 4 comments

Câteva precizări:

1. În acest articol doar povestirile SF.
2. Fiecare a fost citită de cel puțin două ori.
3. Uneori am sărit peste aspectele negative minore – nu au contat, fie pentru că au devenit total neimportante în raport cu părțile bune, fie pentru că au fost altele și mai nasoale. Nicio povestire nu a fost perfectă.
4. Prea largă selecția, dacă o pot numi astfel, căci unele texte nu aveau ce căuta aici, sub nicio formă, iar multe au oscilat (puternic) pe linia mediocrității.

1. Miloș Dumbraci – Scurt interviu cu Tovarășul, de Tovarășul, sub glorioasa supraveghere a Tovarășului. În acest horror-scifi, avem parte de o scurtă, dar elocventă scenetă din viitorul ideal al comunismului, cel în care toți sunt alături de Partid și Tovarășu’, în trup, minte și suflet, tot timpul, pentru totdeauna…
Voiam o întorsătură de situație, un final mai incisiv, ceva. E bine scrisă, însă o iau ca pe un pamflet.

2. Florin Giurcă – Energie pentru Cea de-a Șaptea Zi Dacă ai putea călători în timp, chiar dacă ar însemna sfârșitul vieții tale ca om normal, ce ai schimba?
O idee bună, însă a doua frază sună dubios. Prea multe enumerări obosesc, indiferent că e vorba de adjective, verbe, substantive… Infodump-ul din dialoguri putea fi mai subtil.

3. Cătălina Fometici – Căderea Șoimului Alb Undeva, pe o planetă în curs de colonizare, o dragoste arzătoare se înfiripă între tânăra Soraya și nobilul Terrance. Deși înconjurați de modernitate, aflați într-o epocă de cucerire a spațiului, tinerii trebuie să suporte aceleași mentalități arhaice ale vechiului pământ. O poveste frumoasă, un destin tragic.
Admirabilă naturalețea folosirii de cuvinte specifice ambelor genuri, SF și fantasy. Dragoste neîmpărtășită, ritm, senzualitate – cred că va fi una din cele mai bune povestiri din această antologie și poate cel mai bun text al autoarei.

4. Dinu Paladi – Împăratul și albina (1, 2, 3) Omenirea se află în pragul extincției. Doar Împăratul Texasului și acoliții lui o mai pot salva, dar oare vor reuși?
Scris cel puțin corect (unele pasaje sunt fabuloase), personaje oarecum interesante și o acțiune cu ritm care nu slăbește până la final. Dar umorul grosier, referințele forțate, dialogurile cringe și descrierile caricaturale o trag în jos.
În jumătatea superioară a clasamentului de până acum.

5. Florin Purluca – Poltergeist spațial În acest military science fiction atipic, Florin Purluca îmbină într-un mod original fantasticul cu știința viitorului.
Detalii ce se repetă (“Purta uniformă militară și o crestătură urâtă îi împodobea obrazul drept.”, “În fine, cum spuneam, tipa aia, de dincolo de birou, arăta ca naiba cu crestătura ei nasoală de pe falca dreaptă.”), confuzie privind măsurarea timpului (“În schimb, tot ce a făcut tipa aia a fost să se uite la mine lung. Câteva secunde bune, dacă nu ceva mai mult de un minut.”), mai multă confuzie (“Asta s-ar fi putut întâmplă dintr-un milion de motive. Însă cele cu adevărat importante erau vreo două duzini. Primul: eroare la deschiderea parașutei.[…]Asta era una din variante. Restul, simple variații pe aceeași temă.”), iar deciziile luate de personajul principal respectă doar dorința autorului de a bifa borne narative (“Și totuși, n-am putut să dau frâu liber gândului ucigaș. Era ceva care-mi spunea că nu era ceea ce trebuia să fac. Era o formă de respect camaraderesc? Sau ceva mai profund? Ceva ascuns? N-am putut să mă decid.”, “Cum spuneam, detaliul nu conta câtuși de puțin, dar asta nu însemna că nu am simțit un sentiment de teamă. Am fost la un pas să rostesc comanda vocală, dar un pitic dintr-un colț întunecat al minții mele mi-a spus să nu mă grăbesc. Uneori, câteva secunde pot să schimbe soarta unui război. Așa că mi-am oprit impulsul și am decis să risc și să aștept.”).
Și am înnebunit cu ochiul cel robotizat și cu “pliurdă”.

6. Cristian Vicol – Ultima zi din viața Karinei Ivanov (1, 2, 3) Într-un lume distopică, în care spectacolul suprem constă dintr-o loterie cu efecte nefaste, Ivanov, un cetățean ca oricare altul, este pus în fața unei alegeri: până unde poate merge răzbunarea?
Impresionantă. Din orice punct de vedere, inclusiv al finalului curajos. Bravo!

7. Lucian-Dragoș Bogdan – Treaz Muncim, iubim, visăm pentru o lume ideală, o utopie a belșugului, a echității sociale, a sănătății permanente. Dar dacă nu aceasta este fericirea?
Haioasă și smulgătoare de zâmbete. Dar cum nu se ia în serios, așa am făcut și eu.

8. Cezarina Anghilac – Să te gândești la Claudia Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent.
O scârțâială (scena din cazinou) și un final slăbuț – în rest, suspans, acțiune cu ritm, idee exploatată bine, iar infodump-ul este introdus elegant (rareori am întâlnit atâta naturalețe în expozițiune, detalii și eficiență stilistică).

9. Marius Bucur – La graniță Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent.
Clasică și bună până la momentul întâlnirii. Dialogurile sunt rizibile, unicul lor scop fiind deznodământul ce este la fel de clasic.

10. Teodora Matei – Kalashnikov Will, zis Kalashnikov, vede și înțelege mai mult decât colegii lui. Vede dincolo de aparențele înșelătoare ale muncii pe o stație pierdută printre stele și înțelege că dincolo de pereții reci este o altfel de lume decât cea prezentată lor.
Bună și această povestire. Teodora Matei este o autoare experimentată care are totul sub control, până la ultimul rând.

11. Boris Velimirovici – Cursa
Și aici multe puncte de suspensie, dialoguri copilărești și puns ușurele. Un final bun.

12. Miloș Dumbraci – Lacrima Dei În acest science-fiction de prim-contact, despre o expediție pe o planetă acvatică, ne punem întrebarea: dacă vom întâlni, vreodată, un zeu extraterestru, cum am comunica noi cu el? Și, de fapt, ar fi o idee bună să încercăm?.
Din nou Miloș Dumbraci, din nou un autor prea extaziat de propria-i proză. Formidabilă, chiar minunată pe alocuri.

13. Cătălin Proteasa – K1 (1, 2, 3)
Multe fraze cu verbe la gerunziu, indiferent că e vorba de acțiune sau de descrieri – un exemplu reprezentativ: “Contactul cu solul fusese unul extrem de dur, în timpul zborului defectându-se sistemul de ghidaj al motoarelor, fapt ce-l adusese în imposibilitatea de a le direcționa pe o poziție perfect verticală, poziție ce i-ar fi permis o asolizare cât de cât confortabilă.”
Aș fi putut trece cu vederea și multele puncte de suspensie, virgule lipsă înainte de dar și iar, repetiții, dacă nu aș fi dat peste deficiențe mult mai grave.
În timp ce se aflau în hiperspațiu, Mama îi atenționase de o anomalie prezentă la gura de ieșire, dar ei nu luaseră în seamă acest mic amănunt, bazându-se pe cartografierea sistemului respectiv.
Ce fel de anomalie? De ce ai face greșeala de a o nu asculta pe Mama? (sâc)
Una peste alta, le era totuși imposibil să reducă viteza așa că lăsaseră ca totul să curgă de la sine, sperând să fie doar o eroare de sistem.
Mda.
Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate absolut tot ce se întâmplase. Ca prin vis, revăzu cu ochii minții grozăvia peste care dăduseră atunci când ieșiseră din hiperspațiu. Fragmente de nave ce pluteau în derivă printre rămășițele omenești, bucăți de trupuri carbonizate, înghețate în frigul năpraznic al spațiului. Un crucișător imperial rupt în două fumega mocnit, rânjind către ei prin hăul imens produs de o torpilă fotonică. Puțin mai departe de el, două fregate imperiale ce avuseseră aceeași soartă, pluteau în derivă într-un tânguit sumbru.
Așa începe, ca apoi, dupa recapitulare, să dau peste: Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate tot ce se întâmplase dar, încetul cu încetul, în creierul său, imaginile începură să prindă contur. Iar realitatea era una extrem de crudă…
Realiză într-o fracțiune de secundă că trebuie să părăsească naveta, partea din spate a acesteia fiind cuprinsă de flăcări, flăcări ce se întindeau cu repeziciune însoțite de un vuiet straniu ce făcu să i se ridice părul de pe ceafă. Apucă doar să citească aparatele de bord luând astfel la cunoștiință că aerul este respirabil, după care apăsă butonul de ejectare.
Era pe lentoare sau pe viteză? Dacă aerul nu ar fi fost respirabil, ce s-ar fi întâmplat?
Undeva sub el, în partea stângă, P 33-ul pieri într-o explozie imensă aruncând jerbe mari de foc spre văzduh, până aproape de el, jerbe ce încercară fără succes să-l agațe, să-l tragă spre întunericul etern.
Pentru că în astfel de situații, de viață și de moarte, ai timp să gândești stilistic.
Se trezi bălăngănindu-se în aer, iar primul lucru ce-i veni în minte fu lupta pentru supraviețuire, dorința de a rezista, de a trăi.
Pentru că până în acest moment se ejectase de plictiseală.
Peste el începură să cadă rămășițele navetei și, pentru moment, se gândi că n-avea cum să scape.
Cum a ajuns înaintea bucăților de navă, el având parașută?
Totul dură câteva minute dar lui i se păru că trecuse o veșnicie.
Da, erau miliarde și miliarde de bucăți care picau de foarte de sus…
Fiecare forțare de a se cățăra[…]
Nu e “sforțare?”
Picăturile de ploaie începuseră să se îndesească; avea o senzație puternică de arsură atunci când acestea intrau în contact cu pielea. Nu-și dădea seama dacă era o ploaie acidă sau dacă frica ce se cuibărise adânc în sufletul său îl făcea să simtă astfel.
Evident că cele două senzații sunt identice.
Rupse o ramură dintr-un copac necunoscut, o aprinse din rămășițele navetei ce continua să ardă și pătrunse adânc în junglă.
Solul devenise mocirlos, așa că înainta destul de greu, vântul puternic fiind și el unul dintre impedimente.
Cum de bate vântul dinspre junglă?
Își strânse genunchii la piept sprijinindu-și bărbia pe aceștia și, instantaneu, începu să tremure. Afară se dezlănțuise iadul…
Când se trezi dimineața, din poziția în care se afla, apa îi ajunsese până aproape de bărbie și continua să crească vertiginos.
Cum de nu te poți trezi în apă care e și rece și mai ales și umedă?
Dură câteva momente bune până ce se liniști după care, istovit, se ridică în picioare îndreptându-se anevoie către mijlocul poieniței unde, odată ajuns, se ghemui la soare strângând puternic genunchii la piept. După ce se uscă parțial, se retrase pe partea cealaltă, la umbra unui copac bătrân unde, chircindu-se lângă tulpina acestuia, începu să mormăie ceva imposibil de reprodus, mișcându-se înainte și înapoi, ca într-un dans nebun.
De ce te-ai duce la umbră dacă te-ai încălzit doar parțial? Ce mormăia? De ce mormăia astfel?
Evident că așa trebuie să se întâmple pentru a fi luat prin surprindere. Vox auctor, vox persona.
Urmează un atac al unei fiare feroce cu comportament de desene animate. După primul salt dă cu capul de un copac, pe al doilea îl ratează, aterizând prea devreme. Clar supraviețuiești ca prădător.
Ținea în mâna stângă un fel de cilindru întunecat lung de aproximativ cinci palme și care, atunci când îl răsuci la jumătate, eliberă din ambele capete două lame extrem de ascuțite, strălucind orbitor în lumina sorilor.
Nu e mai bine “eliberă din ambele capete câte o lamă extrem de ascuțită”?
Făptura mai țipă încă o dată către bestie iar aceasta se întoarse spre ea, schimbându-și astfel ținta.
Credeam că ținta rămăsese aceeași.
Sări lateral stânga folosindu-și toată forța de care mai dispunea pentru a forma un arc de cerc perfect ce-l proiectă lângă o mică formațiune stâncoasă apărută parcă din neant.[…]Eli se retrase fără puteri lângă un copac aflat în dreapta sa, sprijinându-se cu spatele de trunchiul puternic al acestuia.
Adică s-a întors spre locul unde a avut criza necunoscută?
Se ridică brusc în picioare și-și îndreptă toată atenția către bărbatul ce rămăsese împietrit, blocat fiind de solemnitatea momentului.[…] Se trezi și se ridică brusc în picioare în momentul în care își aminti fiara ce se îndrepta flămândă spre el. Se mai liniști atunci când văzu leșul animalului alături și se așeză, sprijinindu-și spatele de trunchiul unui copac.
Când uiți inexplicabil de la mână până la gură.
[…]eliberă din ambele capete două lame extrem de ascuțite, strălucind orbitor în lumina sorilor și strângând în mâna dreaptă lancea ale cărei lame străluceau în bataia celor doi sori
Când nu uiți inexplicabil de la mână până la gură.

Și așa mai departe, inclusiv în celălalte părți (uneori e și mai rău). Cea mai slabă povestire de până acum.
Încă ceva: cum de mai există Imperiul dacă oricine poate reuși un atac prin surprindere folosind hiperspațiul? Cum de poți detecta o anomalie (o luptă în desfășurare) când te îndrepți spre ea, fie chiar și în hiperspațiu?

14. Cornel Bălan – Sferoidul
Stângăcie în construirea cadrului narativ, dar tonul științific e aproape insesizabil. Subiect antrenant cu ritm pe măsură – am fost curios și nerăbdător în privința deznodământului ce nu dezamăgește.

15. Liliana Negoi – Anah *această proză cotinuă întâmplările din Primìtia
Am fost atenționat că nu sunt obligat să citesc prequel-ul, deoarece Anah este o povestire de sine stătătoare, însă nu m-am putut abține.
Găsită în introspecții, nesiguranța/lipsa de experiență în a plămădi măcar un personaj complex cel puțin ca motivații dă naștere unor caracterizări caraghioase (și inutile) în care primează vanitatea față de noutatea pericolului în defavoarea gravității amenințării respective. Dacă miza dispare, apar problemele serioase.
Nesiguranța se simte și în reiterarea unor amănunte, precum și în punctele de suspensie, cu impact negativ asupra sincronizării dinte autoare și cititori. Pe de altă parte, modul în care sunt structurate raționamentele logice creează credibilitate, așadar cel puțin curiozitate.
Plot-ul din Primìtia nu ar fi trebuit să existe fără a se fi avut în vedere existența unei copii de rezervă a programului.
Anah este superioară, pentru că, deși are cam aceleași deficiențe, ideea este exploatată bine. Cu stangăcie și comparații fortațe pe alocuri, ce-i drept, dar deznodământul repară multe.
O autoare ce promite.

16. Liviu Surugiu – Ephemeropterus Intergalacticus și-a îndeplinit misiunea
Drăguță ca flexare intelectuală, dar sunt deja alte povestiri (mult) mai bune.
Rămâne unul din autorii mei preferați.

17. Yuka Brevi – Mâna dreaptă (sau Maricica și extraterestrul)
Curiozitatea inițială, întreținută și de alternarea meșteșugită a planurilor temporale, este sabotată repetat de reacțiile exagerate ale personajelor, dialogurile retardate și finalul abisal de blând.

18. Alen Schiopu – Et in Arcadia ego…
O întreagă metaforă ce ar fi putut fi valorificată mai mult în lipsa nesiguranței autorului manifestată prin insistența cu care se repetă informații, precum și prin modul în care acestea sunt uneori livrate. Punctele de suspensie coexistă în paragrafe atent scrise, la care s-a muncit.
Din nou un deznodământ cuminte.

19. Mihai Alexandru Dincă – Nervi de oțel În acest military hard scifi, descoperim că nu întotdeauna inamicul este cel pe care îl cunoști, dar și că cel mai ucigător pericol s-ar putea ascunde în interiorul tău, nu doar în jungla infestată de fiare mecanice sau în cerurile robotizate.
Scriitura vie este alterată de mici scăpări cu care este strecurat indodump-ul (“Cei trei roboți pe care îi pilotam eu și camarazii mei de misiune, din capsulele noastre ascunse în măruntaiele lor, se ghemuiră în configurația pentru reintrarea atmosferică”). De ce secvența aterizării oferă detalii neprevăzute (pierderea telecomunicațiilor) pentru personajul principal, detalii ce acesta ar fi trebuit deja să le cunoască, direct sau indirect? Pentru că așa a vrut autorul.
Nu am înțeles “Dar mă aflam pe suprafață, după prezența gravitației puternice a lui Tau Ceti e și lipsa mișcării.”
Rana lui Otis părea gravă atunci când evidențiat eroismul robotului, însă nu mai auzim niciodată de ea (“Aveam patru metri înălțime și cântăream zece tone, dar eram agil și incredibil de puternic. Simțeam fiecare mecanism și articulație, de parcă erau os și fibră musculară. Aș fi putut sparge pereții groși de beton cu un singur pumn și să alerg o sută de kilometri pe oră.”).
Ultimele două scene sunt și cele mai bune.

20. Dinu Paladi – Un arbore ceresc (1, 2)
Din nou Dinu Paladi. Detalii strecurate cu abilitate, detalii ce chiar contează, o înlănțuire de evenimente logică și credibilă.
Pe alocuri însă, am dat peste anomalii, pe fond sau pe formă (“Tătarul are dreptate: dacă vrei să furi ceva important, nu le dai bere unor mucoși. Daca vrei o bombă nucleară, îmbeți un ofițer superior.”, “Habibulin s-a încăpățânat să nu spună nimic și l-au bătut până i s-au inflamat rinichii. Pe Tătar l-au trimis acasă cu condiția să tacă din gură.”, “Porțile nu se deschideau automat la ieșire, dar Teo ieși în urma cuiva, accelerând furios. Habibulin se așezase pe bancheta din spate și era plin de energie.”, “tu te-ai întors înapoi”). Plus dialoguri cringe în a doua parte.
Dar acțiunea merge, susținută de explicații convingătoare (deși uneori repetitive și îmbârligate) pe o temă ce aproape întotdeauna reușește să mă irite din cauza logicii sfărâmicioase în jonglatul subiectiv al paradoxurilor inerente: călâtoria în timp. Soluția propusă de autor nu e nouă, însă este dezvăluită gradual, cu ritm, chiar elegant. M-a ținut în suspans până la capăt – e cea mai lungă povestire din această selecție.
Păcat că ultimele paragrafe sunt inutile, trag în jos adevăratul final.

21. Boris Velimirovici – Dincolo de centură
Hmm, nu îți iei concediu zece zile și pleci la mama naibii ca apoi să accepți posibilitatea ca motivul călătoriei să fie o farsă, mai ales că înainte am dat peste “dar cu cât se apropia de destinație, cu atât convingerea că se afla în fața unei descoperiri epocale era mai intensă.”
În rest, idee bună narată cam stângaci. Deja sunt cinci povestiri mai bune.

22. Miloș Dumbraci – Îngeri de zăpadă În acest atompunk SF de prim-contact, un intelectual deportat pe o planetă-gulag găsește în cele din urmă ceea ce-a căutat o viață întreagă, dar trebuie mai întâi să confrunte… altceva – despre care prizonierii își șoptesc noaptea, unii cu groază, alții cu speranță. Altceva ori, poate, pe Altcineva…
Este fascinant cât de diferite sunt lumile lui Miloș Dumbraci în care există, într-o formă sau alta, fosta URSS. Amuzantă “soba atomică”. Partea cu relația dintre cei doi a apărut ca nuca în perete și e prezentată complet unilateral.

23. Radu Filip – Identic
Primele rânduri capătă sens odată cu etalarea premizei construită cu logică și cu detalii oferite prin naturelețea dialogurilor. Finalul – cel mult banal (așteptările create au fost mari).

Ce povestiri am mai citit #105

March 16, 2021 Leave a comment

Galaxia 42, nr. 4:

1. Teodora Matei – Kalashnikov. Will, zis Kalashnikov, vede și înțelege mai mult decât colegii lui. Vede dincolo de aparențele înșelătoare ale muncii pe o stație pierdută printre stele și înțelege că dincolo de pereții reci este o altfel de lume decât cea prezentată lor.
Se simte experiența, inclusiv în pregătirea finalului. Si totuși, “Apăs cifrele în ordine crescătoare, toate patru, apoi iar pe primele două.” – de ce așa și nu altcumva?

2. Aurelia Chircu – Mesaje de la AngiKanji.
Merge, însă nimic memorabil.

3. Lucian-Dragoș Bogdan – Povestea lui Xieng Baohui. Cum ar fi dacă trecerea noastră de la viață la neființă ar fi guvernată de o lege strămoșească, numită Calea, cunoscută de toți, respectată de toată lumea. Cum ar fi, deci, să ne cunoaștem data morții atât de precis încât schimbarea ei să fie imposibilă?
O iau ca pe un basm cu tâlc. Și da, mulți preferă să moară în loc să (se) schimbe.

4. Marius Bucur – La graniță. Undeva, departe, la granița Federației cu restul galaxiei, doi camarazi au parte de o întâlnire ieșită din comun.
Clasică și bună până la momentul întâlnirii. Dialogurile sunt rizibile, unicul lor scop fiind deznodământul care este la fel de clasic.

5. Liu Cixin – Baloanele lui Yuanyuan. Între salvarea orașului natal și urmarea pasiunii tale de-o viață, ce ai alege? Pot marile descoperiri să se nască din lucruri atât de efemere ca baloanele de săpun? Și pot, oare, plăcerile prostești deveni menirea vieții unui om, menire care va schimba lumea?
Încă un basm, frumos scris – nu m-au convins explicațiile științifice.

6. Regina Wang – Întoarcerea pe Myan. Atunci când te întorci pe planeta ta de baștină căutând răspunsuri, trebuie să fii pregătit să le primești. Iar atunci când răspunsurile răstoarnă tot ceea ce ai fost învățat și ceea ce ai crezut drept adevărat, trebuie să ai puterea de a acționa!

La fel de bună ca cea de mai sus.

7. Anna Wu – Producătorul de avataruri. În acest SF postapocaliptic, omenirea refugiată în subteran și-a pierdut speranța la supraviețuire și, încet-încet, uită despre lucruri ce nu mai par vitale, precum arta. Poate că totuși nici speranța, nici frumosul, nu sunt obligatoriu condamnate la pieire – nu dacă intervin… zeii?!?
“Puntea lui Varolio”. Cam dulceagă în ultima parte.

8. Bao Shu – Fetița-far. În acest SF speculativ științific, o fetiță trăiește în izolare alături de tatăl ei drag și protector… numai că, pe măsură ce crește, începe să-și pună întrebări, pentru că detaliile nu se leagă: chiar e tatăl ei? De ce se ascund? De ce are amintiri ce nu par să-i aparțină? Oare chiar o iubește patern, sau de fapt o pregătește pentru ceva îngrozitor?
Mi-a plăcut cel mai mult dintre “asiatice” – dublul final finisează o idee bine exploatată.

9. Xia Jia – Noapte bună, melancolie. În acest SF cu roboți, aruncăm o privire, în paralel, în viața lui Alan Turing și a robotului său, pe de o parte, ca și în a unei femei obișnuite din China viitoare și a însoțitorilor ei artificiali, pe de altă parte. Deși despărțiți de secole, protagoniștii, atât cei de carne, cât și cei de metal și plastic, sunt legați inexorabil de tristețe, tragedii și intoleranță…Numai bine că am văzut The Imitation Game :P. Dar unde este povestea în sine?

Ce povestiri am mai citit #104

March 9, 2021 1 comment

Galaxia 42, nr. 3:

1. Cezarina Anghilac – Să te gândești la Claudia. Un angajat nou, o anchetă pornită din prea mult entuziasm, elemente ce concură spre un final tulburător prin întrebările morale ce le ridică. Nu doar pentru o societate viitoare, ci, la fel de bine, și pentru noi, ce din prezent…
O scârțâială (scena din cazinou) și un final slăbuț – în rest, suspans, acțiune cu ritm, idee exploatată bine, iar infodump-ul este introdus elegant (rareori întâlnesc în cadrul acestei rubrici atâta naturalețe în expozițiune, detalii și eficiență stilistică).

2. Lucian-Dragoș Bogdan – Treaz. Muncim, iubim, visăm pentru o lume ideală, o utopie a belșugului, a echității sociale, a sănătății permanente. Dar dacă nu aceasta este fericirea?
Punctele de suspans din dialoguri arată că povestirea de față nu prea s-a luat în serios. La fel ca sus, un final ce ar fi meritat mai mult.

3. Florin Purlucă – Poltergeist spațial. În acest military science fiction atipic, Florin Purluca îmbină într-un mod original fantasticul cu știința viitorului.
Detalii ce se repetă (“Purta uniformă militară și o crestătură urâtă îi împodobea obrazul drept.”, “În fine, cum spuneam, tipa aia, de dincolo de birou, arăta ca naiba cu crestătura ei nasoală de pe falca dreaptă.”), confuzie privind măsurarea timpului (“În schimb, tot ce a făcut tipa aia a fost să se uite la mine lung. Câteva secunde bune, dacă nu ceva mai mult de un minut.”), mai multă confuzie (“Asta s-ar fi putut întâmplă dintr-un milion de motive. Însă cele cu adevărat importante erau vreo două duzini. Primul: eroare la deschiderea parașutei.[…]Asta era una din variante. Restul, simple variații pe aceeași temă.”, iar deciziile luate de personajul principal respectă doar dorința autorului de a bifa borne narative (“Și totuși, n-am putut să dau frâu liber gândului ucigaș. Era ceva care-mi spunea că nu era ceea ce trebuia să fac. Era o formă de respect camaraderesc? Sau ceva mai profund? Ceva ascuns? N-am putut să mă decid.”, “Cum spuneam, detaliul nu conta câtuși de puțin, dar asta nu însemna că nu am simțit un sentiment de teamă. Am fost la un pas să rostesc comanda vocală, dar un pitic dintr-un colț întunecat al minții mele mi-a spus să nu mă grăbesc. Uneori, câteva secunde pot să schimbe soarta unui război. Așa că mi-am oprit impulsul și am decis să risc și să aștept.”).
Și am înnebunit cu ochiul cel robotizat și cu “pliurdă”.

4. Rjurik Davidson – Crepuscul în Caeli-Amur (traducere de Miloș Dumbraci) În acest dark fantasy / new weird, un funcționar din Casa Arboria, plictisit de viața sa confortabilă și apăsat de regrete și vise, decide să-și schimbe viața în bine (sau rău, poate) – dar mai întâi să facă o plimbare nocturnă printre ruinele Forumului antic. Ce, sau pe cine, va întâlni acolo s-ar putea să-i schimbe viața… definitiv.
Te ține curios până la ultimele rânduri – deci ce, cine, cum?

5. Sergio Gaut vel Hartman – Cercul închis (traducere de Alexandru Lamba) Într-o seară, pe când traversa un parc în drum spre locuința sa, colonelul Iribarren are parte de o întâlnire stranie ce-i pare un coșmar. Toți oamenii uciși de-a lungul carierei sale îi ies în față pentru a-i cere socoteală. Va reuși oare colonelul să-și răscumpere greșelile sau va plăti pentru ele? Autorul argentinian Vel Hartman Sergio Gaut reușește să creeze, din câteva cuvinte, o atmosferă fantastică, tulburătoare.
Nu e chiar tulburătoare, dar nici rea. Informațiile se repetă în dialoguri. Dezodământ previzibil și potrivit.

6. Molly Gloss – Sezonul mieilor (traducere de Miloș Dumbraci) În acest SF de prim-contact, Delia, obișnuită cu singurătatea alături de mioarele sale, descoperă că cerul s-ar putea să ascundă mai multe decât munții, dar și că o prietenie se poate construi chiar și fără cuvinte… și se poate încheia la fel de surprinzător.
Foarte corectă.

7. Michael K. Iwoleit – Spirite (traducere de Miloș Dumbraci) În acest soft-SF filosofic, un savant se confruntă simultan cu cea mai mare provocare, moartea iminentă, cu o uriașă nouă descoperire în laborator și cu una sufletească, a ceva străvechi. Dar oare nu cumva noul și vechiul sunt același lucru?
Totul bine până la “explicația științifică”.

Lucian-Dragoș Bogdan – Pânza de păianjen

April 17, 2017 1 comment

“- E frumos, intr-adevar! Sa stai vreo doua saptamani, sa te incarci… Sa scrii un roman.
Fata chicoti.
– Nu cred ca e cadrul potrivit pentru un roman politist.
Curtea interioara era inconjurata de un culoar marginit intr-o parte de ziduri, iar in partea dinspre curte de coloane. Cei doi incepura sa se plimbe pe sub arcadele care legau zidul de stalpi. In dreapta lor, lespezi mari, dreptunghiulare, acopereau mormintele unor calugari.
– Eu cred ca ar merge perfect. Un criminal aflat intre aceste ziduri, omorand calugari si turisti deopotriva…”

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În Pânza de păianjen, Festivalul SF de la Râșnov devine o convenție Mystery & Thriller unde se întâlnesc scriitori, redactori, editori, critici și cititori. Urmează o cascadă de crime deghizate în accidente, prilej cu care ne sunt treptat dezvăluite relațiile dintre personaje – de la amiciție și iubire până la invidie și ură.

Acțiunea romanului se desfășoară în așa fel încât e (aproape) imposibil să ghicești adevăratul criminal. Fie nu ai toate indiciile la îndemână, fie îți sunt oferite piste false, fie explicațiile oferite inițial nu sunt cele adevărate. În mod normal, m-ar fi deranjat acest tip de narațiune, dar e unul din acele cazuri în care nu doar destinația contează, căci aproape tuturor personajelor le-am găsit corespondent în realitate.
Fiecare așa-zisă identificare m-a făcut să zâmbesc și de fiecare dată m-am întrebat dacă și autorul a avut în vedere aceeași cunoștință.

Cu ajutorul dialogurilor pe alocuri amuzante și deseori pitorești, ni se prezintă o lume deloc nefamiliară unuia care se perindă prin astfel de cercuri. Pe mine nu încetează să mă distreze și să mă uimească totodată cum în tagma scriitorilor rivalități de-o viață (cu iz ancestral) se pot transforma în adevărate frății de cruce sau invers.
Lăsând deoparte valoarea literară, Pânza de păianjen nu este un roman polițist realist (din motive ce țin și de coincidențe și proceduri criminalistice). Eu l-am perceput ca o satiră la adresa orgoliilor (deseori stupide și deloc justificate) care macină unele cercuri literare. Iar cartea surprinde acest aspect prin modul în care interacționează personajele (ironii, bârfe și răutăcisme) și mai ales prin prozaicul motivelor din spatele crimelor.

O poveste cu “asasinate” umoristice scrie în autograful primit de la autor. O poveste ce arată că Lucian-Dragoș Bogdan, pe lângă SF&F, știe să scrie și mystery & thriller, adaug eu.

Ce povestiri am mai citit #100

April 6, 2017 Leave a comment

Helion Online nr. 65, septembrie/octombrie 2016:

1. Lucian-Dragoș Bogdan – @ici sunt v@mpiri. Un amalgam inedit de idei, cu mai mult sens la recitire. M-am trezit zâmbind, fermecat de ingeniozitatea autorului.

2. Ciprian-Ionuț Baciu – O scanare biofotonică. Dialoguri terne, dar am parcurs-o până la capăt cu curiozitate. Nu i-am găsit sensul. Ce rol a avut scena cu scanerul biofotonic? Personajul a rămas blocat în vis, la ce-i trebuiau banii?

3. Daniel Timariu – Godila. Din titlu am dedus despre ce e vorba. Hazlie un pic, însă deloc credibilă. Există povestiri autohtone care bifeaza ambele aspecte.

4. Ambrose Bierce – Un locuitor din Carcosa (traducere de Lucian-Vasile Szabo). Destul de sugestivă, meritul aparținând și traducerii.

%d bloggers like this: