Romcon 2016 – cum a fost la Blogosfera SF&F

Sâmbătă am fost pentru prima dată de cealaltă parte. La evenimentele SF&F, convenții sau târguri, eu sunt cel cu aparatul de fotografiat sau/și camera video. Se pare că ceea ce am eu de spus devine tot mai important/relevant pentru tot mai mulți. Sunt ușor surprins, nu credeam că (încă) trăim într-o lume în care dacă zici adevărul ești remarcat.

Am să încerc să vorbesc despre ce nu am putut spune, din lipsă de timp (și dacă erau două ore nu ne-ar fi ajuns). Există înregistrări video – mulțumiri celor care le-au făcut posibile.

Spiritele s-au încins în momentul în care am fost întrebați cine suntem noi de ne arogăm ipostaza asta de critici. În primul rând, sunt doar un cititor – pentru unii citesc mult, pentru mine, de zece ori mai mult și tot nu ar fi îndeajuns. În al doilea rând, oricine își poate exprima o părere. Trăim vremuri în care democratizarea emiterii de opinii este totală. Oricine poate spune orice. Diferența dintre cei ce sunt ascultați și restul este credibilitatea.
Dacă o zici “pe bune”, nu contează că deranjează sau nu, vei fi luat în seamă. Factorul decisiv în achiziționarea unui produs (cărți) poate fi reprezentat de numărul recenziilor/opiniilor negative. Multă lume le caută doar/mai ales pe cele negative. Nu îndemn la demonizarea creațiilor literare, deși extrem de puține rezistă chiar dacă încerci să fii cât mai obiectiv, cât mai puțin răuvoitor sau neexagerând în vreun fel. Afirm că e suficient să fii onest, să crezi în opinia ta. Și dacă aș fi autor, aș încerca să nu ma deranjeze criticile, ci să mă ambiționeze. Nu din laude înveți.
Să fii sincer când scrii despre o carte e cel mai important.

Am citit și citesc critică literară, iar internetul e plin de locuri unde poți învăța rețete sau trucuri scriitoricești. De multe ori vâd în spatele rândurilor, indiferent că e vorba de muncă susținută, talent sau caznă. Îmi dau seama când un text curge de la sine sau când e trimis cu frumosul ori în șuturi în direcția dorită de autor. Am mai spus-o, o mare diferență între autorii români și străini o face editorul. Deseori, citind romane în engleză am simțit mâna de editor care controlează derapajul scriitorului. Uneori direcția e pur comercială, alteori doar stilistică – esențial e că între prima și ultima pagină există ceva nu doar închegat, ci și care produce satisfacție cititorului.

La noi unii autori bat câmpii total nestingheriți și nimeni nu îi trage de mânecă (degete). Din diverse motive (amiciție, dușmănie, interes, jenă, lingușire etc.) De aceea avem scriitori care se cred buricul pâmântului și se simt nedreptățiți că nu au gloria sau succesul financiar dorit (schimbă edituri/editori, fac pe inabordabilii la lansări, pornesc războaie cu toți despre care cred că le stau în cale). Dar ei de fapt sunt niște mediocri.
Nu te poți numi scriitor care vrea să vândă dacă nu știi să alternezi “dar” cu “însă”, să pui virgule, să faci acorduri gramaticale, să creezi fraze corecte și armonioase, să îți duci ideea până la capăt (într-un mod coerent).
Timpul tutoror e limitat, mai ales în aceste vremuri când avem la dispoziție atâtea filme, jocuri, muzică și cărți. Platitudini estetice, exprimări prețioase, personaje/acțiuni banale – toate astea duc la un insucces garantat. O idee bună/abordare originală nu salvează mereu un text mediocru, dar o povestire scrisă cel puțin bine, oricât de banal ar fi conceptul, nu va face niciodată ca cititorul să se simtă păcălit.
Prima ediție a concursului de proză “Valentin Nicolau” organizat de Nemira nu a reușit să introducă pe piață (spre publicare) un singur debutant român. Oare de ce? Geme România de scriitori talentați, dar cu “ghinion”…

Mai multă muncă, răbdare, ambiție și mai ales modestie.