Archive

Posts Tagged ‘Arlequine’

Blogosfera SF&F: George Cornilă – Arlequine

August 29, 2018 5 comments

Arlequine este rodul unui deceniu de insomnii, vise, întâmplări și călătorii. O urzeală de amintiri crezute pierdute, povești auzite, personaje urmărite sau de care s-a fugit, arhaic și contemporan, mitic și profan. Frânturi de lumi, din metropolele europene cu iezmele și otrăvurile lor, prin cătune uitate de lume, până în junglă, taiga și deșert, unde bântuie fiare așteptând să fie găsite sau să iasă la iveală din străfunduri de om.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Cele 22 de povestiri sunt împărțite în patru categorii ce reflectă (într-o oarecare măsură) temele abordate de George Cornilă între 2008 și 2018: Iezme, Fiare, Otrăvuri și Lumi. Mi-a plăcut că fiecare text are trecută la sfârșit perioada în care a fost scris și/sau revizuit, deoarece îți confirmă saltul calitativ făcut de autor de-a lungul anilor.
Cel mai grăitor exemplu este chiar Arlequine, textul care dă titlul volumului de față.

Nu e mare lucru un timp verbal greșit – “Arunca banii în sac și, după ce pe fundul fântînii nu se mai găsea nimic de valoare, luă în spate prețioasa încărcătură și se depărtă cu pași repezi” (p18). Dar m-au sâcâit la culme interminabilele enumerații și apoziții:

“Veneau mai în urmă mineri murdari de tăciune, ieșiți din străfunduri, orfani în hăinuțe roșii, copii revoluționari cu găuri de gloanțe în piept, soldați în uniforme kaki, cu pușca pe umăr și mers cadențat, buchiniști și poeți care compunea versuri pentru mărunțiș pe malul Senei, bețivi dați afară de prin cârciumi, cu sticlele după ei, osândiți care păreau purtați spre stâlpul infamiei, spre spânzurătoare sau ghilotină, nebuni scăpați parcă de la Hospice de Saint Cornelius, cocoșați coborâți din clopotnițe și garguie pogorâte parcă de pe acoperișuri de catedrale, wodewosi păroși ieșiți din codrii din împrejurimile orașului, loups-garous și bestia din Gevaudan clămpănind după copii, urmați de vulpi istețe, printre care se perindau nimeni alții decât Sfântul Denis, purtându-și în mână capul, Ioana D`Arc, în armură, tunsă băiețește și mirosind a carne arsă, ducând într-o mână o sabie cât ea de mare, iar în cealaltă un stindard din vatir alb tivit cu aur, Sfânta Marthe urmată de fiorosul tarasque, blând ca un miel, Sfânta Belina, veșnic neprihănită, plutind parcă precum îngerii, regele Oberon, însoțit de un roi de zâne, sub chipul unor fluturi albi, vrăjitoarea Morgan le Fay, de o frumusețe răpitoare, dar aruncând priviri cumplite, ducând în brațe un grimoar cu copertă înflorată.
La coadă, mergeau alchimiștii Nicolas Flamel și Dom Perlet, primul ducând în mâini două eprubete al căror conținut efeverscent îl tot amesteca, bâguind pe latinește, iar al doilea ținându-și în brațe pisica neagră care adulmeca mirosul de pește venind dinspre râu, paleograful Jean Mabillon, cu brațele încărcate de manuscrise vechi de când lumea, ceasornicarul Henry Sully, verificându-și mereu ceasurile și mulți alții, atât de mulți încât nicio minte, oricât de erudită, nu i-ar fi putut recunoaște pe toți.” (p20)

“Încălțată cu iminei, cu ciorapi dungați în alb și roșu, acoperindu-i picioarele până la jumătatea pulpelor, cu o fustă plisată scurtă, în aceleași culori, cu un corset pe jumătate stacojiu, pe jumătate negru, mănuși lungi până la cot, cu fața vopsită în alb, machiată cu negru în jurul ochilor, cu două lacrimi negre pe obraji și cu părul bălai prins în două codițe, părea una dintre statuile vii care stăteau nemișcate cu orele pentru un pumn de mărunțis în fața muzeeleor sau care îmbiau risipitorii în cazinouri.” (p21)

În ciuda imaginilor vii și clare, aceste paragrafe nu sunt ușor de parcurs, iar ritmul lor nu lasă loc pauzei necesare cititorului pentru a acumula, reține și ordona cele scrise. La fel se întâmplă și cu alte două povestiri – Grădina Gorgonelor și Hans Limax.

“În după-amiezile caniculare ale vacanțelor de vară, când nu eram plecat cu școala în tabăra de la Telega și când nu eram pedepsit cu statul în casă pentru vreo boacănă, mă plimbam pe străduțele umbrite de platani falnici, cu mărețe case vechi, în stil neo-românesc, cu coloane și balcoane boltite, cu grifoni de piatră pe acoperișuri, cu ziduri roase și crăpate, împodobite cu mascaroane și cu buline roșii, cu curți înguste în care zăceau rugiinite și cu cauciucurile dezumflate Moskvitch-uri și Wartburg-uri, și în care trăiseră și creaseră scriitori, pictori și muzicieni.” (p44)

“Seara, cei mai mari, care mergeau deja la gimnaziu, ne îngrozeau cu tot felul de povești sinistre despre Casa Radio, ridicată în locul vechiului hipodrom, despre ruinele mânăstirii logofătului Văcărescu, din spatele Palatului Crețulescu, despre clădirea ca un mausoleu de pe Sfântul Constantin, colț cu Ionel Perlea, despre incinta părăsită a Institutului de Pneumologie, cu coridoarele sale arse, prin care noaptea s-ar fi auzit tusea și șuierăturile bolnavilor sau despre oameni mascați care patrulau străzile dosnice într-o Volgă neagră și răpeau copii, dar, nu știu de ce, cel mai tare mă speriau cele despre casa năpădită de iederă de pe George Cobălcescu, colț cu Gheorghe Lazăr, în care ar fi trăit singur bătrânul geolog Papadopoulos, în jurul căruia se țesuseră o mie de povești, dacă nu mai multe.” (p45)

“Sau poate că fusese reală, vreo țărăncuță din satul din vale, plină de pofte neostoite pe care bărbatu-său bețiv și cu palmele aspre nu i le mai putea satisface, sau poate vreo călugăriță fugită de la una din cele două mânăstiri din apropiere, vreo turistă dornică de o aventură, vreo nebună fugită de la Sanatoriu, vreo nălucă, vreo fantomă, vreo domnișoară Christina, vreo Clavdia Chauchat pentru un Hans Castorp, vreo sucubă, vreo samcă.” (p57)

Tot în Hans Limax am dat peste un paragraf dubios: “Am ajuns acolo cu o geantă în care aveam câteva schimburi, vreo zece cărți, în mare parte literatură de limbă engleză și manuscrisele mele în lucru. Era o zi de iulie, pe la orele prânzului. Irelevant.” (p50) Credeam că tot ce narazează autorul e relevant.
Am mai întâlnit și porțiuni ce putea fi condensate, cum ar fi: “Mă găseam într-un loc atât de izolat, de liniștit, de cufundat într-o singurătate atât de deplină încât mă simțeam ca un refugiat, ca un ultim supraviețuitor al apocalipsei, rămas singur după ce întreaga omenire dispăruse.” (p51) sau “Deși înțelegeam prea bine cum ființele fantastice prinseseră viață în mentalul popular și astfel nu credeam în ele așa cum de copil nu mai credeam în Moș Crăciun, dacă exista un loc în lumea aceasta în care astfel de entități chiar ar fi putut să existe, acela era în care mă găseam eu.” (p55)

Am mai dat peste infodump-uri scrise atractiv (p69-73) sau redundante (p169), precum și peste paragrafe ce puteau fi mai aerisite, mai bine tăiate (Aqua Alta).

Restul povestirilor sunt cel puțin decente, indiferent că e vorba de creații mai noi sau versiuni revizuite ale celor mai vechi. Nu ai cum să nu remarci munca de documentare depusă de autor (am folosit dicționare online și Wikipedia nu de puține ori), naturalețea firelor narative, precum și modul în care unele idei capătă forme originale.

Coperta e superbă.

Mai multe opinii pe:

Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Advertisements
%d bloggers like this: