Search Results

Keyword: ‘blogosfera’

Blogosfera SF&F: Ana-Maria Negrilă – Împăratul ghețurilor

May 23, 2018 1 comment

Într-un viitor îndepărtat, Pământul trece printr-o nouă glaciațiune, iar supraviețuitorii trebuie să reclădească civilizația umană înfruntând condiții extreme. În Orașul ridicat deasupra permafrostului, tânăra pre-văzătoare Sich încearcă să ducă o viață liniștită printre cărți, ferindu-se de intrigile Consiliului, de conflictele dintre corporații și de abuzurile forțelor de ordine Ospitaliere. Dar când un vârtej apărut brusc, parcă dintr-o altă dimensiune, amenință să distrugă metropola, Sich este forțată să colaboreze cu autoritățile pentru a desluși misterul: cine provoacă acest cataclism natural și, mai ales, cum poate fi oprit?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Încă de la primele rânduri am realizat că autoarea face parte dintr-o altă categorie – scriitura ei este superioară celor cu care am intrat în contact în ultimele ediții de Blogosferă. Nu doar că nu lasă loc de fracturi logice, dar aproape toate paragrafele curg impulsionate și de dorința de a afla răspunsurile la cele două întrebări de mai sus: cine și cum?
Această curiozitate este ținută în frâu printr-o metodă care în general mă enervează: acțiunea la prezent este fragmentată de amintiri, ba chiar de amintiri în amintiri. Plus fragmente de vise și previziuni (pre-viziuni?). Aici am trecut repede peste disconfort pentru că Ana-Maria Negrilă, ajutată de cuvintele potrivite și de o separație perfectă a (sub)capitolelor), reușește să treacă de acel prag, aparent insurmontabil pentru mulți. Nu am simtit că bucățile de trecut există pentru a trage de timp, ci am apreciat că de fiecare dată dezvăluie părți din puzzle-ul prezentului.

Povestea e (im)previzibilă pe alocuri, în ambele sensuri. Am simțit satisfacție pentru că, citind cu atenție, am făcut anumite conexiuni mai devreme decât a intenționat autoarea. Bine, ajută și ingredientele specifice genului mystery: texte cifrate, personaje misteorioase în înfățișare și intenții, profeții, povești cu înțelesuri secundare etc.
Pe de altă parte, Sich explică prea mult, prea în amănunțime. E acea frică a autorului ca nu cumva cititorul să nu se simtă trădat că nu a înțeles întorsăturile de situație (sau logica din spatele lor). Apropo, semnele de exclamație în exces o fac pe Sich o persoană mai emoțională decât este cazul.

O observație: punctele de suspensie rareori creează mister sau suspans și în niciun caz când sunt utilizate atât de des, iar folosirea unor cuvinte de genul “deodată” sau “o să se intâmple ceva” au exact efectul invers – de fiecare dată.
De fapt, două observații: inițial, am crezut că timpul prezent al cărții este absolut. Nu înțelegeam de ce dau peste formulări ca “dimineața aceea” (p7, p25) în relatări actuale. Să mai existe un plan temporal și toate cele care se întâmplă pe măsură ce citesc să se fi întâmplat deja? Mă gândeam că nu ar fi fost o alegere înțeleaptă în situația unui roman ce este un amestec de SF/mystery/thriller (cu arome de fantasy). Și totuși… Așadar, ritmul tuturor revelațiilor personajului principal nu a fost natural, ci construit special pentru a îmi ține mie trează curiozitatea? Adică am simțit mai mult vocea autoarei și nu pe cea a lui Sich.

Încă o observație și gata: expozițiunea șchioapătă în primele capitole. Fie detalii în mijlocul acțiunii (“Am coborât în fugă două sau trei niveluri, gata să alunec pe treptele metalice mai jos de banca Fas, cu emblema celor trei pungi albastre agățate pe fronton, mai jos de depozitul clădirii 7” – p10), fie infodump sub formă de enumerare pedagogică (“Crezuse că șocul ultimelor evenimente avea să mă facă să vorbesc, să învinuiesc Consiliul, să blestem soarta și cele trei facțiuni politice: Fas, Kod-Konsol și Benez” – p13), fie o combinație între cele două (“Am aprins lanterna. Raza ei subțire – un fir incandescent în bezna camerei – scoase la lumină contururile unei cutii cu capac lăcuit, o măsuță joasă, strălucirea unei statui de cristal, un fotoliu acoperit de o fâșie de mătase brodată și ochiului unui mediu Sakya, lucind întunecat” – p26). În plus, ce narator își descrie lucrurile din casă? Așa că iar am auzit vocea autoarei.
Ceva a funcționat totuși bine în procesul de revizuire a ediției de la Amaltea (2006), deoarece expozițiunea e ireproșabilă de la pagina 37 și până la sfârșit. Că veni vorba, actuala ediție are vreo două-trei greșeli de redactare – iată de ce eu voi refuza mereu să accept că este permisă existența unui anumit procent de greșeli în această direcție. Felicitări pentru echipa de la Crux Publishing.

Împăratul ghețurilor este prima carte solidă pe care o citesc în cadrul Blogosferei SF&F după foarte multe luni. Autoare cu experiență (și talent – altfel nu poate fi explicată lejeritatea cu care au fost scrise capitole întregi), o poveste cu deznodământ clasic, dar care rămâne captivantă datorită fundalului pe care se desfășoară, precum și un antagonist destul de interesant.
Sunt mulțumit.

Mai multe opinii pe:

Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Advertisements

Blogosfera SF&F: Florin Giurcă – Noaptea Lemurienilor

April 25, 2018 4 comments

Al treilea roman din Seria ”România Sub Asediu (RSA)”. O serie scrisă de autori trăitori și foarte buni cunoscători ai orașului în care se întâmplă acțiunea.

Ținta: orașul Focșani.
Acțiunea: O carte veche ascunde un secret milenar! Fiintele ce traiesc la kilometri adancime in interiorul pamantului ies la suprafata si incep sa rapeasca oamenii. Un tanar porneste sa-si salveze iubita si aventurile il coplesesc, conducandu-l la o descoperire epocala!

Cartea poate fi cumpărată de aici.

În urmă cu nu foarte mulți ani la Millennium Books apăreau Cronicile apocalipsei. Supravietuitorul (Simon Spurrier) și Cronicile apocalipsei. Vindecatoarea (Rebecca Levene). Seria nu a continuat din pricina vânzărilor modeste, însă de atunci am rămas fascinat de posibilitatea de a citi romane (SF sau fantasy) scrise de autori români diferiți, dar care se desfășoară într-un univers comun.
Totodată, a existat un proiect asemănător în GazetaSF (2014-2015), mai precis un foileton (“Republica”) la care au colaborat unsprezece scriitori, fiecare parte apărând în câte un număr al revistei. Nu am înțeles de ce o astfel de idee nu a mai fost repetată, chiar și în alte forme.

În ceea ce privește “România Sub Asediu”, am ridicat o sprânceană când am văzut că avem de citit al treilea roman al seriei (fiecare carte supusă recenziilor atenției participanților la Blogosfera SF&F este votată), însă am primit asigurări că poate fi citită independent de celălalte părți. În cursul săptămânii trecute, după o mică discuție cu Florin Purlucă, cel care a avut ideea RSA, am aflat că romanele respective nici măcar nu au loc în același univers. Singurul lor punct comun este distrugerea unui oraș din România, autorii alegând locația și metoda. Așadar, Noaptea Lemurienilor este (doar) un titlu de sine stătător.

Cartea are 150 de pagini, așa că acțiunea este lineară, iar numărul personajelor principale și deci și al planurilor narative este păstrat la minim. Romanul se poate citi într-o singură repriză, mai ales că nu am remarcat decât puține și ușoare deficiențe:

“Pagina cu numărul 158 a cărții are colțul din dreapta-jos ușor îndoit (p6)”. Ori e pagină cu număr impar, ori e stânga-jos.
“Cheia lui Solomon” (p6, p59) vs “Cheia regelui Solomon” (p9)
“Primul lucru pe care profesorul Adamescu îl vede intrând în laboratorul Colegiului Național Cuza, unde predă Informatica, atunci când în orarul lui scria[…]” (p18). Aleg să cred că e “preda”.
“se succed unul după altul videoclipurile unor trupe Death Metal” (p50). Rareori am întâlnit Death metal, de obicei e death metal.
“Angela își dă unghiile cu lac. Negru. Firește” (p50). POV alandala.
“Lake of Tiers” (p58). Nu e Lake of Tears?
“Schimbarea de sens este o adevărată ușurare pentru el, din cauza torsiunii toracelui (p70)”. “Datorită”, mai degrabă.
“Oscar azvârle obiectul inutil peste umăr și ciulește urechile ca să prindă momentul impactului” (p73). Eu dacă aș vrea să măsor adâncimea, aș lăsa obiectul să cadă.
“Aici trebuie să fie și locul atribuit Iulianei” (p114). POV alandala.

În ceea ce privește povestea, ea ar fi trebui să fie de două ori mai lungă pentru a se contura cu adevărat protagoniștii principali. Singura sclipire este Iuliana, un personaj pe care l-am găsit interesant, atât prin trecutul său, cât și prin motivații. Așadar, se putea mai mult.
Capitolele cu descoperirea lui Oscar Adamescu au fost captivante, însă și aici am avut impresia că, din dorința(?) de a scrie cât mai puține pagini, autorul a decis să nu dezvolte pasajele legate de lemurieni. Iar finalul-epilog e scos din cutiuța de basme (niciun fel de repercusiuni juridice, nimic despre ce s-a întâmplat cu puțul din/de lângă biserică, existența burlanzilor devine rapid firească etc.).

Noaptea Lemurienilor este un roman dospit insuficient, cu caracteristici specifice nuvelei. Nu e rău, dar nici nu excelează în vreun aspect. Totuși e o adiere proaspătă care vine după mizeriile citite în ultimele luni.

Mai multe opinii pe:

Everything and anything
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Livia Furia – Choice

March 21, 2018 3 comments

Dispariția misterioasă a Darlei pune în gardă întregul oraș, organizandu-se astfel pentru a porni în căutarea acesteia.
Dary, protagonistul romanului CHOICE, este martorul unui accident monstru în care sunt implicate sora și nepoata lui. Lucrurile iau o întorsatură stranie din acel moment. În scenă intră alte două personaje importante, Sebastian și AR DaKan.
Dacă lumea știa mereu că există doar două teorii, cea evoluționistă și cea creaționistă, CHOICE ne aduce în fața celei de a treia, unde cunoaștem noi forme de viață inteligentă precum Reii, Ummi, Kimiko și un nou soi de diavoli : f’al’kerii și v’al’kerii.
Din cauza unui accident petrecut în trecut, despre care Dary refuză să vorbească, în lumea pe care o știm cu toții apare o anomalie care dă naștere monstruozităților ce amenință omenirea. Fără să vrea, Dary este obligat să plece într-o misiune alături de AR DaKan pentru a descoperi locul apariției anomaliei și pentru a o elimina.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Pe mine rezumatul de mai sus m-a făcut să zâmbesc. Amar. E adevărat, nu conține vreun spoiler cum s-a întâmplat prin alte părți. Dar citiți prima frază, acel verb la gerunziu creează o anomalie (sâc!) pe tărâmul minimei coerențe.
În carte e Choice, pe copertă și în rezumat e CHOICE. Așadar, un cuvânt important pentru intriga cărții. Nu neg că nu s-a dovedit a fi așa, însă preferam ca această evidențiere să fie doar rodul aprecierii mele, după parcurgerea celor două sute de pagini. Că veni vorba, subtilitatea alegerii (sâc!) respectivului nume pălește comparativ cu metafora copacului care a căpătat profunzime cu fiecare capitol citit.

Pe aceeași linie amatoricească, suntem atenționați că alte două personaje sunt importante… În plus, “noile forme de viață inteligentă” sunt schițate sumar, atunci când nu seamănă izbitor (și foarte convenabil) cu alte viețuitoare de pe planeta noastră. La reproșuri generale mai intră și folosirea aproape excesivă a verbelor la gerunziu – o caracteristică specifică autorilor cu puțină experiență. Am înțeles de la persoane avizate că este acceptabilă o oarecare cantitate de erori ce aparțin de redactare, cum ar fi dezacorduri, virgulă între subiect și predicat sau scrierea incorectă ori improprie a unor cuvinte, în acest caz “freack show” (p171), respectiv “oamenilor” (p151).

Dar nu am putut trece peste acel gen de greșeli care, prin repetabilitatea și gravitatea lor, au distrus orice urmă de potențial al acestui roman. Lor li se adaugă personaje în esență banale și o acțiune furibundă lăbărțată excesiv.

Vorbire directă amestecată cu vorbire indirectă:
“Doctorul a spus că ai nevoie de odihnă, a făcut o pauză și m-a privit printre ochii îngustați după care a continuat, tot nu înțeleg cum ai reușit să cazi de la fereastră.” (p19)
“Bărbatul care m-a invitat înăuntru se numea Sebastian Evelos și avea aproape cincizeci de ani”. (p28) O frază plasată exact în mijlocul dialogului introductiv dintre cele două personaje.
“Mâine trebuie să mă duc la doctor, să-mi desfacă bandajul, pe urmă trebuie să mă duc la poliție și să povestesc cum am avut halucinații de la medicamente, iar peste câteva zile trebuie să predau proiectul la care lucrez de câteva săptămâni bune, m-am îndreptat spre usă, vorbind în continuare, în timp ce gesticulam pentru a-mi demonstra părerea de rău că nu mai pot sta, după care am continuat, deși nu mi-a răspuns chiar la toate întrebările, ba chiar a ridicat alte câteva zeci în plus, discuția a fost interesantă și m-a făcut să înțeleg de ce toate relele mi se întâmplă numai mie” (p33). Pfiu, acum pot să respir. Dumneseule™, nu cred că am mai întâlnit vreodată o astfel de frază.
“Pentru că AR nu a reușit să aibă venituri care să-i permită să întemeieze o familie, a ridicat elegand din umeri, am rămas cu Furio, a urmat accidentul și… Nu mai contează”. (p122)
“Poate am să te învăț odată cum să dai cu pumnul ca un bărbat adevărat, privi trupul care începuse să băltească, topindu-se în binecunoscuta mocirlă neagră, uleioasă, apoi continuă: Am terminat aici, pentru moment”. (p131)
“Nu poți chema ajutoare? am sărit dincolo de poară, imediat după el. F’al’kerii par să-ți facă din ce în ce mai multe probleme, i-am făcut semn Biarrei că sunt în regulă, și femeia s-a apropiat de AR DaKan pentru o primă evaluare”. (p131)
“Puiule, satul va fi atacat în curând. Bătrânul Huro m-a însărcinat cu salvarea ta, i-am arătat o brățară formată din doisprezece zale metalice, fiecare zală protejând în mijloc câte o sferă goală, mi-a dat asta pentru tine, a găsit-o pe plajă acum câteva zile și i s-a arătat în vis că trebuie să o folosești”. (p152)

Construcții dubioase:
“Pârâiturii inconfundabile a țesăturii care se rupea i se alăturară mârâituri joase, împletite armonios cu gâfâieli puternice”. (p24)
“Să ne păstrăm calmul! spuse rapid, Sebastian, sărind în picioare când l-a văzut strângând pumnul, în timp ce mă fixa cu un rictus furios”. (p31)
“În tot acest timp, eu mă străduiam să scot din băltoacele argintii cablurile groase cât brațele voinicilor care mă înconjurau, efort zădărnicit de mișcarea șerpuitoare a acestora și de sutele de vinișoare care țâșneau de sub coajă”. (p197)

Timpuri verbale greșite:
“Când mi se termină toată suflarea, am renăscut printre crăpăturile adânci”. (p37)
“M-am trezit alergând printr-un coridor îngust, puțin luminat, cu tălpile goale lovind ritmic pământul rece, cu părul și umerii acoperiți de pulberea cenușie care se cerne din tavan”. (p154)
“Poate că nu ar fi trebuit să facem asta, a spus cu voce scăzută, privind apa purpurie care a invadat băltoacele, murdărindu-le”. (p197)
“O ploaie de sfere de toate culorile s-a abătut asupra corpului mătăhălosm când tentaculele subțiri au încercat să sfâșie realitatea pentru a forma punți spre Dincolo. Am zâmbit cu satisfacție la gândul că reii se deșteptară, în sfârșit”. (p207)

Mai avem folosirea eronată a unor cuvinte, gen “patetic” – în toate cele trei ipostaze (p37, p118 și p178), el are alt sens în limba română decât în limba engleză, precum și precizări inutile – de exemplu: “AR DaKan a ascuns piatra șlefuită în unul din buzunarele costumului pe care îl purta în acea zi, s-a întors pe călcâie și, fără a scoate o vorbă, a luat-o la fugă de-a lungul coridorului” (p76).

Într-o categorie specială intră sexualitatea personajului cel principal și important. Ori Dary e gay (în subconștient), ori autoarea habar nu are cum gândește un mascul (fie el chiar și beta):
“L-am putut admira în toată splendoarea lui, de la picioarele puternice, așezate de-o parte și de alta a brațelor mele, la pieptul lat și musculos[…] Avea o frumusețe sălbatică, atrăgătoare și am avut timp să mă gândesc că voi fi omorât de o bestie atât de reușită”. (p24) Pericol, pericol!, PERICOL!, iar Dary se comportă ca o virgină în călduri.
“L-am văzut cu ochii minții pe protectorul cercetării: brunet, tuns scurt, ochii de un verde incredibil, întunecat, strălucitor, mai scund cu două degete decât mine, zvelt, mlădios, cu un ten proaspăt, tineresc, de invidiat (…).” (p27) Cunoașteți vreun bărbat heterosexual cu trăiri similare?
“A ridicat capul spre noi, privindu-ne peste marginea ochelarilor cu ramă îngustă, cu ochi de un violet incredibil[…] AR DaKan sesizase corect că nu mai avea demult viață socială, dar mi-aș fi dorit o amintire cu frumusețea străină care stătea în fața mea”. (p80) Dacă verde și violet provoacă astfel de emoții, mă întreb cum ar fi reacționat Dary în fața unui purtător de ochi vișinii.

Desigur, există și posibilitatea ca autoarea să fi încercat să îl contureze pe Dary drept un reproducător uman din punct de vedere psihic, însă niciodată nu am întâlnit la AR DaKan un astfel de comportament. Mai mult, pe la jumătatea cărții apare Biarra, ființă de care personajul principal pare să se fi îndrăgostit (într-un mod care mie nu mi s-a părut credibil). Cum rolul ei este neimportant (sâc!) în derularea acțiunii, nu pot decât să trag concluzia că singura ei menire a fost cea de a-l pune pe Dary într-o relație sentimentală. Pentru că așa creezi un personaj complex, îl arunci în contexte pe care tu, ca autor, nu ești capabil să le gestionezi.

Remarcam în urmă cu două ediții că Livia Furia nu scrie rău – și aici sunt pagini întregi (35-42, 168-170) care m-au surprins plăcut prin cursivitate și forța imaginilor transmise. Iar umorul, atât cât a fost, nu a atins niciodată limitele ridicolului, așa cum am întâlnit în alte creații de gen autohtone.
Livia Furia are ceva ambiție de a scrie cu adevărat literatură (fantasy), iar printre soluțiile pe termen mediu ar fi înscrierea într-un atelier literar și abandonarea anturajului din care fac parte autoare submediocre, ratate și fudule.

DE ZaStru™

Mai multe opinii pe:

Cu mintea la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan
Reader’s Republic

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Doina Roman – Prea mulți zei pentru un deșert

February 21, 2018 8 comments

Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Am fost avertizat că este ciudată. Când am cerut explicații, mi s-a spus că nu există o cauză identificabilă, căci povestea (principala vinovată în astfel de situații) este aici inteligibilă. Această asigurare mi-a creat așteptări superioare celor avute pentru cartea din ediția trecută. Dar primele 30 de pagini au fost dezastru™, însă după aceea numărul celor cu probleme a scăzut spre un minim, ca apoi să crească ușor spre sfârșit.

Prima neplăcere: enumerațiile. Înțeleg că reprezintă o metodă facilă de a introduce infodump, dar folosirea lor în exces denotă fie lene, fie nepricepere. În plus, creează monștri, cum ar fi schimbul de replici dintre Maximus și tatăl său (p57-58).
De asemenea, am simțit nevoia unei hărți, deoarece nu am putut relaționa spațial locațiile menționate. Felul în care ele sunt introduse, apoi menționate, face dificilă o cronologie corectă a mișcărilor personajelor.
Nici glosarul de la final nu ajută cât ar trebui. Unele definiții nu conving, de genul “armă biologică autonomă cu interfață neurală osmotică”, iar altele puteau fi mai clare (și mai scurte). Nu am înțeles de ce respectivul glosar nu a fost așezat la început, ar fi ușurat partea de infodump. Nu e obligatoriu (mai ales când experiența este insuficientă) ca definițiile să facă lumină doar asupra acelor concepte a căror explicare ar crea infodumpuri măricele.
E păcat că satisfacția pe care o ai de a pune cap la cap toate informațiile apare atât de târziu. Aș fi preferat să crească spre final în paralel cu ritmul acțiunii.

Pasajele mele favorite au fost cele cu jurnalul lui Kronos. Odată scăpată de povara infodumpului, povestea autoarei devine chiar palpitantă. Începi să te simți mai aproape de (un) personaj, apar legături între conceptele narative și astfel întorci pagină după pagină.
Totodată, am apreciat și paragrafele de la p96 și p106 ce conțin “Știi că și stelele se iubesc?”, respectiv “Afară, o lumină gălbuie scălda lucrurile în culori amăgitoare”. Mi-a plăcut și modul în care au fost gândite, introduse și utilizate paralele religioase, referințe care nu sunt puține.

Pe de altă parte, relația de dragoste dintre Melia și Acron nu convinge. Nu are sens, nu are logică felul în care ea apare și evoluează. La rateuri privind relațiile sentimentale intră și umorul forțat și dialogurile de la p98 – aproape că le-au bătut pe cele din Al treilea solstițiu (Sandra Coroian).

Dar cele mai deranjante sunt deficiențele ce se repetă. Frecvența lor te scoate din acțiune, pentru că fie te străduiești să vezi de ce nu clară acea frază, fie te minunezi.
Am încercat să le grupez cât mai bine. A se observa că, în concordanță cu cele spuse mai sus, numărul lor scade (serios) în a doua jumătate a cărții.

Fără sens temporal:
“Reflex, izbi cu pantoful, care se umplu de terci pe talpă. Lavia o strivise, apoi se cutremură de o silă subțire și încleiată” (p18).  Decinu™.
“Și prima lacrimă îi străluci Meliei pe obraz când adormi; o linse cu vârful limbii. Era sărată și după ea se rostogoliră și restul. Le înghiți și își ascunse geamătul în pernă” (p45). Păi dormea sau nu?
“Privirea îi căzu imediat pe rotulă și ochii i se întunecară… Rotula dreaptă era ca un capac de conservă întredeschis, se mai ținea doar în firele albe ale tendoanelor. Leșină din nou de durere” (p56). Durerea izvorăște din acțiunea de a privi?

Expozițiune stângace (prin dialog/monolog):
“Vor să înnebunesc, să mă dau cu capul de podea, singura care nu se înroșește la atingerea mea” (p9). Știam asta deja de la p8: “putea să stea doar în centrul încăperii, unde, ciudat, temperatura era optimă și se putea întinde în voie”.
“Aha, numai dacă pun mâna te înroșești? Plită nenorocită, ia să vedem, dacă ating întâi cu degetul și apoi pun cârpa repede și fac asta repetat, când cu o mână, când cu cealaltă, te păcălesc?” (p10) Ce adult monologhează așa, ca un copil ce zice cu voce tare tot ce-i trece prin cap? De ce mi se spune (direct) și nu mi se arată?
“Cum se crăpa o bucată din poarta prin care am venit, cum o cârpeau cu miile de ace care ieșeau ca norii din bilele lor” (p15). Cine folosește astfel de metafore într-un discurs, dat fiind respectivul context? Tot pe aceeași pagină aflăm că ba nu se înțelegeau, ba că se înțelegeau urletele celor cocoțați pe stâlpi.
“Tatăl lui, generalul Ethan, l-a ținut după el tot timpul” și imediat mai jos “și asta până când tatăl lui, generalul Ethan din neamul Aslet” (p81).
“Da’ mai repede! zise Max, care era zgârcit la vorbă” (p224). La fel, de ce mi se transmite și nu mi se arată?
“O să îmi scot cuiele astea din genunchi, pe care mi le-ați bătut voi în rotulă după ce m-ați prins pe Fâșie că am plecat cu mielul și m-ați adus la nebuni!” (p233).
– monologul lui Konos (p241-242).

Detalii a căror dezvăluire nu are rost în respectivul context:
“și se întrezăreau umbre strecurate pe lângă pereții casei-tip, de pridvor, de la numărul 212 din Drigat” (p21).
“Primele le făcuse dintr-o suflare, în locul unde se născuse, aici în Drigat, orășel cu douăzeci de mii de suflete, întins pe două coline sterpe care aveau un pic de verdeață pe coamele de sus, cât să nu crezi că te-ai rătăcit aproape de Marea Barieră” (p24).
“Îi luă câteva secunde să o decupeze și apa să năvălească afară peste Dansatorii înalți, bine făcuți, rași pe cap și înarmați cu barde”, deasupra de “Șocul valului le dădu răgaz să-i pună la pământ pe mercenarii înarmați, care probabil îi urmăreau de mult” (p109).
E ca și cum eu aș scrie “Culoarea rochiei era cea a sângelui pe care îl vărsaseră supraviețuitorii luptei de la Mica Strâmtoare, acel loc despre care se spunea că e blestemat de Zâna Scorburilor, cea blondă și bătrână”.

Ieșiri din POV/scenă:
“Ar fi preferat să moară repede ca să nu știe nimic, dar era conștient că nu ne putem alege sfârșitul” (p9).
“Arăta obosit” (p10).
“dădu pe gât un păhărel de alcool “de calitate”, așa cum îi plăcea” (p16).
“Omul deschise ușa pregătit” (p17).
“Unii aduseseră lanțuri pe care le foloseau ca pe lasouri să oprească forțele de ordine, iar strigăte, mâini rupte…” (p20).
“Se vedea de departe că nu se simte prea bine, pentru că mergea clătinându-se și opintindu-se” (p222).

Formulări confuze:
“Uite, pentru asta ar fi ieșit și el să demonstreze, pentru drepturile și combaterea abuzării Femeilor-de-Lut” (p16).
“plescăind ca să simtă gustul de fructe din tărie și plimbând-o pe cerul gurii” (p16).
“Vru să deschidă ușa din tablă[…] și prinse bucata de tablă de containerul ruginit care ținea loc de usă” (222).

Sunt prea multe pentru a păstra limpede povestea, care chiar nu e rea (remarcabile părțile cu Femeile-de-Lut). Dacă vreți o carte cu idei “ca afară”, citiți-o, însă luați în considerare că în nepermis de multe pagini e scrisă cam “ca la noi”.

Mai multe opinii pe:

Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Povestiri SF (Berg)

January 10, 2018 3 comments

Antologie de povestiri SF declarate castigatoare la concursul de proza scurta SF organizat de Editura Berg.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Comparația cu Povești din umbră era inevitabilă. Ambele cărți, obiecte de discuție în cadrul Blogosferei SF&F, sunt antologii în care se regăsesc scriitori români. Așteptările pentru Povestiri SF erau mai mari din două motive: dacă în Povești din umbră au fost publicați debutanți, în cazul de față, o parte din autori au o experiență scriitoricească mai vastă; în plus, Povești din umbră a fost o antologie tematică – consider că e mai greu să scrii pe o temă impusă.

1. Livia Furia – Decantorul de amintiri.
– destul de bine scrisă, mi-a plăcut modul în care au fost introduse personajele, precum și dinamica relației dintre ei.
– păcat că are detalii ce au rămas de exploatate (implanturi, tehnologie, roboți), sunt semne de exclamare în exces (arată-mi concret emoțiile prin care trece un protagonist, nu crea scurtături din lene sau incompetență), iar unele cuvinte sunt în plus, gen “de acum încolo” (p7).
– nu am înțeles care a fost rostul, simbolistica amintirii ce, luată separat, a reușit totuși să îmi țină curiozitatea vie până la sfârșit.
– partea cu moartea bunicului m-a dezamăgit – ar fi trebuit să fie o situație din care să reiasă excepționalitatea ei, chiar dacă a izvorât dintr-o (simplă) stupizenie.
– m-am enervat cumplit când am descoperit că finalul este cu mult sub restul povestirii – e complet sec, nu rotunjeste deloc cele narate anterior.

2. Sandra Coroian – Al treilea solstițiu.
– partea de infodump este introdusă într-unul din cele mai amatoricești moduri cu putință, se încheie cu “Acum, că îmi știți povestea, am să revin în prezent.” (p29). Nici măcar nu există vreun alt element care să îmi semnalizeze că naratorul vorbește cu mine.
– acțiunea are loc pe Pământ sau Lanta (planeta cu cele șapte solstiții)? Chiar, cum sunt posibile mai mult de două solstiții pe an? Ori axa planetei are Parkinson, ori precesiunea e foarte accentuată.
– construcții dubioase: “Trezindu-mă, aș fi preferat să văd razele soarelui, în schimb norii întunecați care acopereau cerul păreau că vor să se răzbune” (p32). Pe cine și de ce?
– are printre cele mai jenante dialoguri citite de mine vreodată (p34, 36 și 41). Se vede din avion că autoarea incearca sa creeze o relație care trebuie sa transforme antipatia în simpatie (ură – iubire e foarte mult spus), dar eșuează la nivelul compunerilor de școală primară. Aș diseca dialogurile respective, însă mi-ar lua mult prea multe rânduri.
– p33 e de-a dreptul glorioasă. Când are loc o tentativă de asasinat asupra ta tu ești acaparat de un “sentiment straniu”? Cum poate un trup să fie amorțit, dar să și doară în același timp? Nu ești curios cine a pus recompensa și de ce? Cum să ți se facă milă de cea care voia să te omoare, nu la genul că nu o ucizi tu, ci să nu o lași singură în pustietate? Iar asasina o dă apoi în tachinări și ironii…
– cum poți face focul în mijlocul viscolului (p41)? Abia apoi încropești un adăpost din “folie termică”?
“De nevoie, ne-am apropiat unul de celălalt pentru a evita eventualele degerături și am făcut un pact că vom păzi adăpostul cu rândul” (p42). Păi fără degerături și și în siguranță? Îl tragi pe celălalt la intrare sau cum?
“M-am ridicat cu grijă, zãmbind, și m-am pregătit de prima tură […] Am tresărit de mai multe ori, chinuindu-mă să rămãn treaz, ba chiar m-am ridicat des în picioare și m-am plimbat în cerc.” Bănuiesc că paza se făcea de fapt stând în genunchi.
– ceva mecanic sau animalic (p42)? Că e diferență mare între ele.
– nu mai zic de dormitul pe scaun, de salvarea care ba avea nevoie de contribuția lui Ayal, ba Ilan i-ar fi găsit oricum.

3. Iulia Volintiru – 5000. Echipa Resistance.
– multe semne de exclamație, nu mai explic de ce sunt deranjante.
– timpuri verbale greșite, gen “mulțumea” (p51) sau “îi părăsi” (p61).
– fraza cu autobuzul (p52) nu are sens.
– deși ordinele de la Cyber erau imperioase, se pare că mergea treaba și fără ele, ba chiar în mai multe dăți.
– cred că e “Celeste” în loc de “Fly” (p54).
– nu-i așa că au trecut mai bine de 20 de ani de când nu ați mai auzit formularea “computere de cea mai înaltă performanță” (p56)? Bine că nu e scris “calculatoare”, sigur s-ar fi potrivit într-o povestire SF.
– mi-a plăcut cum a fost folosită formularea “iepurele cu propulsie” (p64-65).
– punctele de suspensie nu au ce căuta īn p67 și nici elementul anticipativ.
– finalul nu doar că este total deus ex machina, dar nu are niciun sens.

4. Allex Trușcă – Soț și soție.
Acțiune, reacții, dialoguri și deznodământ – toate acestea sunt standard când nu sunt cel mult mediocre.
– sigur e “refulare” și nu defulare (p72)?
– sarcina de numai trei luni e grăbită de ser (p73) sau totuși e standard (p81)?
– de ce e nevoie să se spună de două ori, la distanță de câteva fraze, că armele sunt făcute din metal capturat/furat (p76)?
“Doi Minotaurieni (…) îi analizară pufnind zgomotos ca niște tauri înfuriați” (p76). Eu încă aștept acea povestire în care ființele de tip minotaur pufnesc zgomotos ca niște pisici.
– timpuri verbale greșite, gen “a luat decizia” (p79).
“Călărețul mecanic ajunse călare pe armăsarul său din metal” (p83). Te mai poți numi călăreț dacă nu ești călare?
– avem șeful-suprem-cel-rău care își menține autoritatea căsăpind și din supușii cu potențial de a-i lua locul – îl provoacă pe Ghir pe motiv că acesta a repurtat o victorie (!) Păi nu-i mai bine să cauți doar înfrângeri?
Revenind, Korr e ucis de personajul cel bun, regula fiind “cel care îl învinge pe lider îi ia locul” (p87). Ce fac supușii? Au plecat “să se sfătuiască cine va fi noul lor conducător”. 3&hgjty$:*+&#&3@/✓€®565£©nmlpă¥£!!!
– au plecat toți și suficient de mult timp încât Primsyl și Ladisse să o dea în dans și ceremonie de nuntă timp de două pagini ale căror ultime rânduri compun un final banal.
– curat ghinion să ți se termine bateriile și să renunți la spada energetică pentru o “sabie de metal strălucitor” (ce relevanță are că e metal strălucitor?). Păi cum să nu aibă cel mai mare dușman al tău o șansă?
– Sekhmentinii au două/patru picioare (p74), dar când un specimen rămâne fără trei labe e în stare să o zbughească printre stãnci (p83).

5. Zia Tyvis – Salis.
Comparativ cu celelalte, e aproape de acceptabilă, însă am găsit în primele rãnduri cuvinte în plus: “un tânăr înalt și slab se străduia să alerge īn timp ce căra un copil, și mai slăbănog decât cel care îl căra” (p93). Bonus, tot pe aceeași pagină, o dubioșenie: “Tânărul își întoarse privirea înapoi”. Plus un timp verbal aiurea: “a respectat-o” (p95).
Delimitarea celor trei Căi este neclară și pentru autoare, care simte nevoia să nuanțeze în paragraful ce unește p96 cu p97, mai ales că definițiile lor nu sunt și, de altfel, nici nu au cum să fie exaustive.
Deși previzibil, deznodământul este satisfăcător.

6. Aura-Raluca Bărboi – Nex – Star Daughter.
Repetiții, formulări de școală primară, idee și execuție confuză, lipsa oricărei intrigi și deci și absența unui punct culminant nu pot fi echilibrate cu un text de doar trei pagini. Decinu™.

Pe partea tehnică, întreaga carte e editată mai îngrijit decât Povești din umbră. Din rațiuni probabil economice, fontul e destul de mic, așa că m-am obișnuit mai greu cu el. Mi-a plăcut că pe fiecare pagină poți vedea numele autorului sau al povestirii. Mi-aș fi dorit și o prefață cu detalii despre concursul în cauză, precum și ceva informații despre autori.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.
Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Povești din umbră

December 20, 2017 2 comments

Mi-am dorit ca la final – nu prea știam unde și când va fi acest final – să rezulte din întâlnirile noastre un mic volum.

Când s-a pornit la luptă parcă au fost 18 autori; când s-a decis că vor fi povești cu umbre – prin vot democratic – mai rămăseseră 11.

Apoi chiar a urmat munca. și astăzi avem 7 povești. și 7 debuturi. A fost un drum lung. Dar există această carte.

Le mulțumesc celor 7 care au avut forța să ducă bătălia până la capăt.

Și sper că sunt abia la un început de drum.

(Bogdan Hrib)

Cartea poate fi cumpărată de aici.

1. Teodora Anghel – Curaj la borcan.
Povestirile ce se folosesc de existența unei alte lumi (fantasy sau horror) sub București continuă să mă fascineze. Însă execuția lasă de dorit.
– utilizarea timpului prezent este o metodă care poate pune probleme și scriitorilor mai versați, darămite unui debutant. Când apar și verbe la alte timpuri poate rezulta un text confuz, fie că e vorba de formă sau de conținut. “<<Poate numai mi-am imaginat-o>> mi-am spus atunci când, ajuns la fața locului, femeia, care cu o zi înainte îmi spusese să intru, acum nu mai e de găsit” (p10); am ignorat repetiția și lipsa unei virgule.
– folosirea neinspirată a unor cuvinte: “Vântul era rece, contrazicându-se cu luna de vară în care ne aflam” (p13).
– îți pierzi curajul când ți se fură umbra, sau o parte din ea. Cum? “M-a prins de mână apoi s-a uitat la mine câteva clipe fix în ochii mei” (p14).
a) dacă nu trebuie să te uiți și tu în același timp, înseamnă că pierderea curajului e un lucru foarte posibil.
b) același lucru și dacă întorci/înfrunți privirea celuilalt. Nu v-ați privit direct și reciproc cu persoane necunoscute?
– prea repede/neverosimil au apărut “sentimentele puternice ale băiatului” (p35) și “când și-a văzut iubita aproape de moarte”. Nu există nimic convingător anterior care să ducă la o așa-zisă poveste de dragoste.
– mi-a plăcut finalul, din punct de vedere artistic doar. E confuz – pare că David e copilul din introducere. Dacă da, cum a fost el de acord (având și sub 9 ani) să îl ajute pe tatăl lui oferindu-și umbra? Nu știa că o să moară? De asemenea, din perspectiva tatălui, nu putea găsi oricare altă umbră? “Băiatul s-a oferit să mă ajute, eu nu l-am obligat să facă nimic” (p40). Mai ales că metoda întrebuințată e banală.
Din text se înțelege că povestea va fi extinsă. Sper că va fi totuși coerentă.

2. Alexandra Apețean – Pădurea sufletelor uitate.
Introducere surpriză (cu efect asupra acțiunii), idee bine dezvoltată și deznodământ ca la carte. Neoriginală totuși.

3. Alexandru Balaci – Santinela.
Poate prea detaliată pentru unii, dar eu nu m-am plictisit deloc, chiar am fost nerăbdător să aflu cum se termină. Foarte frumos – vârful de lance al acestei cărți.

4. Mădălina Căpraru – Umbra vraciului.
M-a pierdut nițel prin acțiunea întortocheată cronologic și multiplele perspective (ba la persoana I, ba la a III-a). Așa că am cerut un alt punct de vedere și astfel povestirea parcă a început să aibă sens. Însă virgulele lipsă (p104 și p109), redactarea deficitară (p105 și p108), precum și repetițiile de la p104 și p105-106 au făcut ca lectura să fie totuși chinuitoare.
– de ce “În casă au intrat mama și sora ei” (p99), dacă bucățica respectivă e scrisă la persoana a III-a?

5. Rebeca G. Cojocaru – Captivi destinului.
– de ce ar folosi o zeitate supranaturală (sau ceva de genul) în vorbirea sa “mașinării” în loc de “corpuri”/”trupuri” (p120)?
– trecând peste faptul că nu are sens o singură Umbră a Morții și că poate fi urmărită așa de ușor, de ce dispariția ei a fost atât de facilă? Dacă a fost unică (imposibil – “Povestea se repetă” (p122), atunci a “murit” foarte lesne, dacă au fost mai multe înaintea ei, cum de nu și-a luat măsuri de precauție (bănuiesc ca Umbra precedentă a fost omorâtă de cea de la începutul povestirii).
– 100 de suflete pe noapte, pe săptămână, pe an? Ce se întâmplă dacă limita nu este atinsă?
– Umbra Fricii își exprimă dorința ca lucrurile să rămână “cum au fost întotdeauna” (p119), iar apoi, rânduri mai jos, spune că ar trebui să se schimbe.

6. Ștefan D. Guță – În umbra lui Anubis.
Ambițiile gen “Indiana Jones + The Mummy (cel nou)” sunt sugrumate de naivitatea scriiturii.
– de ce naratorul omniscient folosește puncte de suspensie (p126, 127, 137, 139 și 144)?
– formulări improprii unui narator omniscient: “iar despre nisipul fin și aruncat de colo-colo de vântul biciuitor și fierbinte, să nu mai vorbim”.
– la p127 un paragraf are sens doar dacă se înlocuiește un punct cu o virgulă.
– foarte mult “Tell, don’t show” (exces de semne de exclamare, adverbe și adjective)
– modul în care au fost introduse personajele a fost elegant. Dar sunt prea multe pentru atât de puține pagini pentru ca mie, cititorul, să îmi pese de soarta lor.
– am înnebunit cu camera cea neagra și toate variantele (păcurie, întunecată, “mai negre decât petrolul”, abisal, “noapte eternă” etc.)
– cum adică “mai imaculată ca prima zăpadă” (p137)?
– un narator omniscient nu folosește elemente anticipative, gen “Era subtilă, mică, ușor de trecut cu vederea, dar extrem de importantă…” (p139).
– înțeleg că Anubis avea nevoie de umbre oarecare, ce au așteptat descendenții trădătorului mii de ani? Puteau momi sute de oameni și gata, se întâmpla groaznicu’™. Mai ales că aveau o armă atât de puternică încât nu numai că ucide pe loc, dar te face și invizibil. Se dă din fiu în fiu? Copilului cel mai mare? De fapt, Ahmet nici avea nevoie să momească, John a fost transformat în grămăjoară de praf fiind în afara mormântului. Să presupunem totuși că toate astea nu puteau avea loc până nu se trezea Anubis. Ce îl oprea pe urmașul trădătorului să folosească bățul în stânga și în dreapta?

7. Diana Tujan – Cântecul umbrelor.
De ce se întâmplă ce se întâmplă cu umbrele și instrumentele nu înțeleg. Nu înțeleg nici cum un copil de 7 ani reușește să fugă de acasă, păcălindu-și doica “de fiecare dată” (p156). Doica nu se alarmează, părinții nu îl ceartă, poliția nu îl întreabă nimic etc.
“O piesă de mobilier cu o formă ciudată, acoperită cu un cearceaf că părea a fi fost cândva alb, îi atrase atenția” + “Umbra mobilierului, mult mai greu perceptibilă decât lumina jalnică[…]” vs “[…]atât el, cât și presupusa piesă, căzură cu o bufnitură puternică” (p161). Păi e piesă de mobilier sau e doar presupusă?

După cum se observă, mi-au plăcut cam o povestire, hai două. Sunt cele mai închegate, cele scrise mai clar. Restul par a fi rescrise repetat – din formulări, perspective ale personajelor, modul în care decurge acțiunea, timpurile verbelor și greșelile tehnice am simțit că s-au suprapus mai multe versiuni. Poate a existat o limită de timp în care trebuiau finalizate; în plus, nu oricine poate scrie urmărind o temă la comandă, cu atât mai mult dacă e debutant.

Îmi plac astfel de inițiative, mai multe persoane scriu despre un subiect comun (cum scriem noi din Blogosfera SF&F despre o singură carte, toți deodată), dar selecția trebuie să fie (mai) aspră.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea… la SF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Florin Stanciu – Omnium

November 29, 2017 3 comments

În trecut, Pământul a fost distrus de un obiect necunoscut numit Spinul lui Dumnezeu. În prezent, pe Stația de Explorare a Portalului 2, Axxe Kaer e solicitat de PHIL, entitate superinteligența artificială și custodele stației, sa elucideze apariția unei capsule misterioase ieșite din portalul ce deschide o gaura de vierme. Deși călătoria ființelor vii printr-o gaură de vierme este imposibilă, capsula prezintă semne vitale.

Acest incident îi va schimba viața pentru totdeauna, iar povestea lui se va intersecta cu istoria antePământului, dar și cu cea a postPământului. Și însăși identitatea i se va confunda cu Ianus Trifrons și, în cele din urma, cu cea a data-cercetatorului Casian Titus.

Povestea singulară a lui Axxe Kaer se cere citită, căci destinul lui este cel care va putea salva omenirea de la distrugere sau o poate condamna definitiv.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Ca și în Epoca Inocenței (Adrian Mihălțianu), Omnium se remarcă prin strădania de a intui bucăți mai mari sau mai mici dintr-un posibil viitor al omenirii. Și aici, în aproape în fiecare pagină se simte munca (imensă) de documentare făcută de autor.
Florin Stanciu scrie pedant, limpede, fără puseuri filosofico-meditative din seria “sunt mai deștept ca tine, cititorule!”. Nu te smucește de mânecă, nu te ceartă și nu te insultă. Alunecă des spre genul documentar, cu multe informații legate de IA, biologie, genetică, istorie, geologie etc. Ca și în Epoca Inocenței, unele teme par a avea surse ce îmi sunt familiare. Cu multe am fost de acord, cu altele nu.

Dinamica discuțiilor dintre Axxe Kaer și PHIL mi-au adus aminte de cele dintre Mannie și HOLMES IV din Luna e o doamnă crudă (Robert A. Heinlein), doar că în Omnium lipsește umorul. Am apreciat că IA-ul este competentă – de la relatări până la întrebări și răspunsuri logice. Informațiile au acea rigoare științifică care la alți autori este înlocuită de introspecții neconvingătoare în raport cu ceea ce se înțelege sau înțeleg eu că ar fi IA-ul.
Însă și aici am găsit IA asociată cu “surprindere” (p99), “teamă” (p207) ori “sentimente” (p209). În al doilea rând, nu m-am împăcat cu prezența semnelor de exclamație și a punctelor de suspensie în paragrafele narate de IA (p98, 135, 160, 196, 207, 209 etc.). Și nu, nu cred în “mașini cu suflet” (p252).
Că veni vorba, nu poți despărți două replici ale aceluiași personaj cu puncte de suspensie venite de la interlocutor (p28, p98). Când nu vrei paragrafe succesive de dialog, pune un rând în care interlocutorul, dacă nu trebuie să deschidă gura, măcar cugetă ceva, face un gest, o mișcare.
Pe de altă parte, mi-a plăcut cum tipurile de AI au fost împărțite după nivelul de inteligență, parcă respectând clasificarea de aici.

În Omnium, ritmul în care se dezvăluie misterul e aproape perfect, cât să îți țină vie curiozitatea până spre sfărșit. Există și o întorsătură de situație ce pune într-o altă lumină evenimentele petrecute până în respectivul moment. Finalul, deși l-am intuit mai devreme decât probabil ar fi trebuit, este fabulos. Alfa și Omega.
Dar prea mult infodump. În toate formele: dialog, descriere și narațiune (la persoana a III-a). Deși are puține scene de acțiune, nu e scuzabil să fii nevoit să parcurgi pagini întregi care cred că puteau să lipsească sau să fie subțiate serios, cum ar fi expunerea celor șapte etape ale evoluției vieții pe Pământ. Apropo, nu am fost convins de explicațiile de la paginile 169 și p230.

Mai există și câteva dubioșenii, gen “În hiperspațiu, un mesaj parcurgea distanța dintre SEP2 și cel mai mare cuirasat spațial construit vreodată de om în câteva ore sep” (p25) sau folosirea verbelor la imperfect în loc de perfectul compus (și viceversa). Am întâlnit și “superexplicații” de genul “de la Everest, cel mai înalt vârf muntos, până la Groapa Marianelor, cel mai adânc punct de pe suprafața Pământului” (p248). Probabil dorința autorului de a face ca Omnium o lectură cât mai accesibilă.

Nu cred că mă încadrez perfect în publicul-țintă căruia i se adresează cartea de față. Pe lângă diferendele de ordin “ideologic”, am simțit deseori că Omnium este mai mult o relatare cu iz științific, că ei îi este subordonată latura narativă și nu invers. Cu alte cuvinte, impactul emoțional a fost moderat.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Dănuț Ungureanu – Noaptea în oraș, fără părinți

November 8, 2017 38 comments

“În lumile casei lui Faraon, guvernate de legi sălbatice și stranii, un copil de numai doisprezece ani luptă din răsputeri să-și regăsească tatăl, de care a fost despărțit cu brutalitate.

Noaptea se deschide înaintea sa ca un tărâm al creaturilor înspăimântătoare și al capcanelor mortale, un infern pe care trebuie să-l străbată de unul singur, asumându-și nenumărate riscuri. Pentru a înfrunta pericolele lumii necunoscute, Leni Spector trebuie s-o înțeleagă pas cu pas, descoperind în sine resurse nebănuite.

O parabolă a dezumanizării fără cale de întoarcere, a renunțării la valorile străvechi ale omenirii, a speranței de revenire prin curaj, prietenie, iubire.

Un fermecător și totodată înfricoșător basm venit din negurile viitorului, un cybertale marca Dănuț Ungureanu, autor al clasicului science-fiction <<Așteptând în Ghermana>>.”

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Tatăl unui băiat de 12 ani, pe nume Leni, este victima unui atentat. Copilul fuge. Pe urmele lui este trimis un asasin (“funcționar”). Leni reușește să-și învie părintele, cu sprijinul respectivului funcționar. O trădare. Unul din tipii cei buni este pedepsit. La final, boss-ul cel mare moare, grație și unui ajutor venit parcă de nicăieri. Zorii unei noi ere.
Cam asta e povestea pe ansamblu, relatată într-un așa fel încât rareori se înțelege ceva. Cauze ar fi două (a treia, cea cu cititorul prea prost pentru un astfel de roman, iese din discuție).

Nu am nimic împotriva textelor scrise întortocheat, atâta timp cât mesajul autorului ajunge la mine. Pe aceeași linie, nu mă deranjează nici adverbele și adjectivele în exces. Însă mă enervează la culme scriitura psihedelică, la care ronțăi fără succes.
“Un păpuşoi simpatic, numai bun de plesnit pe-un perete.” (p17). Cine pleznește păpușoi(i) de pereți? Eu nu cunosc pe nimeni, indiferent că e vorba de păpuși sau porumb.
“În spatele lui, îsi facea de lucru Comix, un obiect umanoid cu barba ca o perie de wolfram pe obraz” (p17). Ultimele două cuvinte sunt inutile.
“Ei doi sorb apusul ca ierburile sarea. Leni simte ceva gregar.” (p20). Eu am simțit ceva agricultural. Și probabilistic.
“Chanu Balai se opinti înjurând peste încă o balustradă și fugi spre intrarea rotundă chiar în vreme ce se închidea ușa.” (p43) O să încerc să înjur sub o balustradă.
“Doar decât carne sintetică au pus în trupurile alea, dar ele sună ca şi cum ar fi din metal.” (p87) Fără comentariu.
“Tito se întoarse la timp pentru a primi în faţă degetele funcţionarului, care-i lăsară nişte găuri pe obraz. Ram urlă indispus.” (p105). Poți urla de bucurie sau de supărare (tristețe mare). Dar cum poți urla “prost dispus, ușor supărat sau mîhnit” (dexonline.ro)?
Exemplele sunt mult mai multe.
Gene Wolfe, Guy Gavriel Kay și chiar Glen Cook sunt scriitori renumiți pentru limpezimea ideilor, a felului concis în care ele ajung la cititor.

Cam toate frazele sunt scrise așa, din înșiruiri aleatorii de cuvinte. Rareori iese ceva cu sens și de foarte puține ori am găsit compoziții notabile, care chiar alcătuiesc imagini clare în mintea cititorului:
“Asociaţii fură smulși din aşternuturi, ceea ce pentru unii era o catastrofă, tradusă prin chipurile încă neactualizate, pe care cearcănele mişunau sub piele ca vietăţi galbene, scârboase.” (p31)
“Rezistă vorbelor lui Tati S. Spre seară, ele sunt aburi de fosfor luminos, ascuțindu-se în fulgere care se ciocnesc pe cerul de neon al încăperii de tranzacție, sau fluturi de salină, Ksi-Ksou decolând leneşi de pe buze, lovindu-se în aer, rotindu-se o dată, de două ori, în vals mortal, după care cad ameţiţi.” (p36).

A doua cauză sunt deficiențele pe partea narativă:
– naratorul omniscient folosește puncte de suspensie.
– uneori se alunecă în POV-uri și multe scene conțin POV-uri de la o frază la alta (p43-44). Confuzie totală.
– totul e scris respectând “Tell, don’t show”. Zici că e reportaj.
– virgulă între subiect și predicat. “Cine uită, cine poftește alte suveniruri decât cele din prăvăliile de la poalele casei, se încumetă la mai mult de-o sută de metri spre interiorul salinei[…]”(p83).
– folosirea inadecvată a lui “parcă”. “Din nou. Amprentă parcă a lui Tati Spector…” (p88). “Și într-un ungher, momâia, parcă purtând o hârcă.” (p89). “Atârnau amândoi în niște excrescenţe parcă ameninţând să se rupă[…]” (p152). “Iar fluturele veni şi i se aşeză pe umăr. Lighioana fără grai, parcă spunea:” (p188).
– A îi spune lui B ceea ce B știa deja, doar pentru ca și cititorul să afle (p58).
– figuri de stil care nu se potrivesc cu ceea ce se știa despre personaj până în acel moment. “Băiatul nu pricepe cum pot bărbaţii să dea foc unor lucruri atât de frumoase cum sunt ţigările de foi. Într-o lume alcătuită din obiecte cromate, precise, reci, dure, acestea sunt moi, calde. Parfumul lor vine dinăuntru, ca un suflet, ceaţă de viaţă. O căldură molipsitoare, din mâna care a răsucit-o, din coapsele însorite ale unor femei iubite în alte vremuri.” (p20).
– lucruri care se întîmplă pentru că așa e convenabil pentru autor, împotriva logicii construite de narațiune până în acel moment. “Mașina ascultă scârbită imitaţia proastă de glas pe care frendul o rostise prin buzele băiatului. Fiind un automat bătrân, uitat sub melcul unei scări ce nu mai ducea de mult nicăieri, pretinse că nu bagă de seamă abaterile de la amprenta și discursul lui Tati Spector. Era mulţumit că măcar cineva îi dă atenţie.” (p40).
– am râs (amar) de găselnița folosită de Chanu și Leni pentru a evada din locul frățiorilor Ram (cap. 26).
– nu am găsit utilitatea scenei de sex (p193).
– am înnebunit cu salina, sarea și cu ceața.

Încă două chestii:
“Fusion21 – o editură boutique, își asumă misiunea de a le oferi cititorilor inteligenți de pretutindeni cărțile acelor scriitori români care plăsmuiesc lumi inedite și propagă idei provocatoare.” Sublinierea îmi aparține.
– premii: RomCon 2017, AntareSFest 2017 și Sci+Fi FEST 2017.

“Pe Leni îl durea capul de-atâta vorbărie în dodii[…]” (p62). Și pe mine.

Mai multe opinii pe:

Catharsis Writing
Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare
Nantan Lupan

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Marian Coman – Haiganu. Fluviul Șoaptelor și Haiganu. Furia Oarbă

October 18, 2017 1 comment

Când, într-o iarnă năpraznică, Zourazi, copilul prin vinele căruia curge sângele sacru al magilor, fuge din temnița căpcăunului Dekibalos pentru a întâlni un zeu aruncat pe pământ, lumea întreagă prinde a se schimba!
Cu ”Fluviul șoaptelor”, Marian Coman îți deschide poarta către un univers straniu, în care unele personaje îți vor aminti, ca prin vis, de poveștile copilăriei, iar altele îți vor popula coșmarurile. Aflat la granița dintre fantasy și horror, ”Fluviul șoaptelor” îți dezvăluie fascinanta întâlnire dintre un zeu decăzut și un copil cu puteri miraculoase.
Romanul este prima parte dintr-o trilogie ce-l are în centru pe Haiganu, singurul dintre Cei Mari ce colindă prin lume.

”Fluviul șoaptelor” metabolizează elemente din mitologia traco-dacă și din folclorul popular pe care le transformă în ceva cu totul nou. Ilustrat de graficianul Andrei Moldovan, romanul ”Haiganu. Fluviul șoaptelor” te va purta pe tărâmuri populate de magi și de ființe grotești, într-o alergare continuă pentru salvarea copilăriei și a lumii întregi.
Acțiunea cărții are loc în același univers în care se desfășoară și aventurile din benzile desenate ”Harap Alb continuă”, Marian Coman fiind unul dintre scenariștii revistei.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Un copil ucis în încleștarea Celor Mari. Cohorte de monştri înfiorători. Două lumi în pragul dezastrului și un zeu ajuns la capătul răbdării. Oroare, aventură și mister, în cel de-al doilea volum din seria Haiganu.
Când războiul prinde în ghearele sale lumea, creaturile mânate în luptă de Dekibalos, Moroianu și Akarun trec prin foc și sabie cetate după cetate, în vreme ce un mag proscris ajunge dincolo de marea cea mare, în tărâmurile neumblate, iar un copil pășește în lumea Celor Mari unde-l așteaptă grozăvii mai mari decât cele pe care le-a îndurat pe pământ.
Va reuși Haiganu să salveze lumea sau va fi el însuși cel care îi va pune capăt?
Ilustrat de graficianul Andrei Moldovan, romanul lui Marian Coman continuă povestea din ”Fluviul Șoaptelor”, într-un univers fantastic ce-și trage seva din mitologia traco-dacă și din folclorul românesc.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Este prima dată când scriu despre două titluri deodată în cadrul Blogosferei SF&F. Privind retrospectiv, a fost o decizie bună. Fluviul Șoaptelor se termină oarecum atipic, pentru că nu există un final cu adevărat culminant. Nu știu cum au rezistat alții în intervalul scurs dintre cele două volume (2015-2017), dar eu m-aș fi enervat teribil. Din fericire, le-am achiziționat pe amândouă în același timp, așa că lectura a mers unsă.
Deși Furia Oarbă dezvoltă firele narative, iscând mai multe întrebări și stârnind și mai mult curiozitatea cititorului, deznodământul este mai legat, astfel că pot aștepta liniștit a treia parte care, dacă îmi aduc bine aminte, se intitulează Haiganu. Tristețea zeilor. Deși pe site-ul autorului văd că este vorba de o trilogie, în cărți am întâlnit formularea “seria de romane fantasy” – e posibil (într-o foarte mică măsură) să existe mai mult de trei părți?

Exceptând unele aspecte specifice genului, Haiganu este produs aproape în totalitate românesc. Nu doar că derivă din Harap Alb/Ion Creangă (inspirație evidentă și asumată), dar autorul utilizează denumiri mitologice autohtone, cum ar fi solomonarii, plus un vocabular cu regionalisme și arhaisme (năimiți, lifte sau “să văd ce cată-n lumea mea”/“să joace, dară”).
Nenumărate articole/studii/sfaturi arată însemnătatea numelor în romanele fantasy. De la simbolistica lor și până la modul în care se scriu și se pronunță, denumirile geografice, precum și numele personajelor ori individualizarea lingvistică a conceptelor pot particulariza și rafina profund creația literară respectivă. “The Witcher” este un termen polonez care s-a așezat deja în spațiul anglo-saxon undeva în preajma consacratelor “sorcerer” și “warlock”.
Haiganu mustește de nume geto-daco-tracice, puțin sau deloc alterate: Bendis, Dromihet, Gebeleizis/Zibelthiurdos, Dekibalos (<-Decebalos<-Decebal?), Maudava etc. Unele parcă au pe alocuri sonorități grecești/turcești (Baktapor, Kurtas, Vedekas, Iurazos sau Praus). Iar unele denumiri par a avea o structură deloc întâmplătoare – localitățile-port se termină în “por”, iar întinderile mari de apă au întotdeauna particula “Iura”.

Că veni vorba, cele două volume au coperți duble și lucioase ce oferă informații despre autor și serie. Am găsit chiar și mărimea tirajului. Iar harta, prezentă în fiecare carte, într-un format diferit (mi-au plăcut ambele), este binevenită. Știu, există o nesfârșită polemică privind existența hărților în romanele fantasy, cu argumente pro și contra la fel de viabile (Glen Cook afirma că ele reduc din imaginarul cititorului, pe când alții spun că au rolul de a construi repere în același imaginar), dar perspectiva geografică din Haiganu face firul narativ mult mai vizualizabil.
Haiganu mai conține ilustrații ce înfățișează, cu detalii, câte un moment din cele două-trei perspective narative ce compun capitolele prefațate. Create de Andrei Moldovan, responsabil și pentru grafica (frumoasă) de pe coperte, ilustrațiile sunt de-a dreptul horror. Aproape toate. Sunt fioroase și prin elementele ce le alcătuiesc (cranii, sânge, răni sau umbre), însă atmosfera de spaimă/dezgust este dată de diverse amănunte – ochi fără pupile sau priviri deznăjduite/perfide/încruntate/amenințătoare. Și toate sunt alb-negru.
Nu am pretenția ca fiecare roman fantasy să aibă parte de un astfel de tratament, dar nu cred că e nevoide de un efort financiar/creativ deosebit. Unele cărți merită mai mult.

Mi-a plăcut că nu a fost nevoie să citesc înainte HAC!, adaptarea BD a basmului cu Harap-Alb despre care am aflat că include o bună parte din capitolele primului volum. În schimb, Fluviul Șoaptelor e destul de dens pe alocuri, solicită atenție privind reperele geografice și derularea firului narativ. Probabil ar fi trebuit să îl parcurg din nou dacă nu as fi citit imediat Furia Oarbă. Mai ales că al doilea volum este reprezentativ pentru a o doua parte a unei trilogii: personajele principale se despart, fragmentând acțiunea, și crește numărul informațiilor spațiale și temporale despre lumea respectivă.
Am apreciat larghețea cu care Marian Coman se dispensează de personaje, indiferent de importanța lor, deși nu e greu de intuit că unele revin (nu poți îngrămădi zeci de protagoniști în 500 de pagini). Fără scene exagerat de dramatice, fără dialoguri pompoase. A te îndrăgosti de propria scriitură duce inevitabil la tehnică mediocră și conținut diluat.

Nemulțumiri? În prologul la Fluviul Șoaptelor am descoperit un paragraf dubioșelnic™ (“Norul de praf părea un zid portocaliu, de neoprit, ori un lac murdar[…]”, iar dialogurile din p112-113 (Furia Oarbă) sunt jenante prin formulare și plauzibilitate.
Legat de credibilitate, unele personaje iau decizii îndoielnice, ce nu se potrivesc cu imaginea indusă cititorului până în respectivele momente (Pleistoros, p195, Furia Oarbă). De asemenea, nu îmi sunt clare scopurile lui Roșu Împărat. Ambițiile lui Ziraxes sunt prea mari atât pentru mărimea ținutului pe care îl stăpânește, cât și prin prisma puterilor sale insuficient explicate într-o lume în care se războiesc zei și magi atotputernici. Care sunt temeiurile pactului încheiat între el și Ordisia, înțelegere ce dăinuie de sute de ani? Nu se explică nici de ce Roșu Împărat nu s-a mai întâlnit cu Moroianu la Upa Diza. De ce Ziraxes stă pur și simplu în Kaga-Krata?
Destul de originală ideea cu grifonii pe post de container cu amintiri, însă de ce acest rol al lor este subestimat? Este inexplicabil cum o frăție poate rămâne secretă în condițiile în care contactul cu ea este asigurat doar prin cunoașterea unei parole pe care o poți fura din memoriile unui grifon.

Ar putea fi Haiganu o serie cu același impact (cel puțin local) pe care l-a avut The Witcher în Polonia? Dorință, ambiție, putință – ele există. Mai e nevoie de puțin rafinament.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea… la SF
Everything and anything
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

Blogosfera SF&F: Ciprian Mitoceanu – Amendamentul Dawson

September 13, 2017 Leave a comment

Meritocratie, se mandreste Congresul american.
Fascism, susotesc rebelii.
Noua ordine mondiala, afirma un politician despre cea de-a doua lege care ii poarta numele.
Idee stralucita, considera marile puteri, disperate sa salveze lumea aflata la un pas distanta de extinctie.
Coruptie si incalcarea tuturor drepturilor omului, se revolta liderul oamenilor-sobolan – proscrisi refugiati in canalizari si ultim bastion al rezistentei.
Condamnare la moarte, gandeste un cetatean de categorie inferioara obligat sa se supuna unei legi absurde.
Mai multi bani decat poate visa cineva, isi pregatesc armele ranjind vanatorii de capete trimisi sa il captureze pe Barton, J., cetatean de nivel C+ si inamic al statului.
Peste tot in America viitorului apropiat se vorbeste numai despre cel de-al doilea Amendament Dawson, dar John Barton nu are prea mult timp sa stea la discutii. Vanat zi si noapte ca un animal, el este hotarat totusi sa nu cedeze fara lupta. In spatele cortinei, congresmanul Dawson controleaza intreg jocul, dar surprizele nu il ocolesc nici pe el…
In stilul alert care l-a consacrat ca scriitor de thriller, Ciprian Mitoceanu ne invita sa luam parte la o lupta pe viata si pe moarte intre Om si Sistem.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Mi s-au dat asigurări că romanul de față se citește repede. Și așa a fost – l-am parcurs în două reprize, una pe zi. Firul narativ este alert – tot timpul se întâmplă ceva, iar explicațiile oferite iscă alte întrebări.

Cartea are loc la câțiva ani de la evenimentele din trilogia Predestinare genetică compusă din În sângele tatălui, Insula Diavolului și Față în față. Nu am citit seria respectivă, dar am avut surpriza plăcută să descopăr că nici nu a fost nevoie: Amendamentul Dawson poate fi citit și ca un roman de sine stătător.
De asemenea, există și o povestire care a stat la baza cărții – ea se găsește aici, pe site-ul Nautilus, revistă ce conține și o versiune veche a romanului. Din ce văd, există pe alocuri reformulări, iar o bucată din final a fost modificată destul de serios, chiar dacă deznodământul a rămas același. Nici prima versiune nu mi-a displacut, chiar dacă e trasă de păr, prin prisma deciziilor luate de Scoubaday și John Barton.
Din ce știu, exact respectiva primă variantă a apărut și pe hârtie, la Millennium Books, în 2012.

Dar nici această a doua ediție, revizuită, de la Crux Publishing nu este perfectă. Există paragrafe întregi de expozițiune prin dialoguri – totuși acceptabil dacă se ia în considerare intenția autorului de a oferi cât mai multe într-un număr mic de pagini (250). Așa că nu își aveau rostul informații aruncate cu țârâita sau prezența așa-ziselor “cârlige”.
Eu nu am avut o problemă cu numărul, ci cu lungimea și oportunitatea lor. Fie ritmul acțiunii este fragmentat serios, fie s-a forțat prezența anumitor personaje de dragul expozițiunii.

Și logica internă a romanului are fisuri. Singurul mod în care oamenii puteau fi convinși de adoptarea celui de-al doilea Amendament ar fi fost un sistem bazat pe meritocrație, ori acesta implică o pendulare verticală în ierarhizarea valorică a societății, nu clase sociale înțepenite etern, în funcție de notele școlare. Ce se întâmplă, de exemplu, dacă într-o familie A+ copilul are performanțe la învățătură demne de B?
Cum de există presă liberă? Dacă e de stat (fascist), atunci avem o contradicție. Dacă e privată, atunci există firme deținute de cetățenii și în alte domenii. Aflăm că există corporații, dar cum poate avansa patronul pe scara socială atunci când înregistrează profit? Dar angajații când li se măresc salariile? Cum entitățile private exploatează resursele naturale într-o lume secătuită care le drămuiește?

Totodată, nu am înțeles cum de era îngăduită activitatea rebelilor. Bine, existența tunelurilor este explicată satisfăcător, însă de ce ele nu erau “epurate”, măcar periodic? Mai mult, folosirea oamenilor ar fi fost mai eficientă (și economic) față de soluția adoptată de a îndepărta persoane indezirabile sistemului utilizând mașinării. În plus, unele sunt construite sau funcționează absurd – nu are sens ca un robot să aibă o coadă dotată cu soluție tranchilizantă când acul respectiv, din motive evidente, putea fi pus pe partea frontală.
Nemulțumiri am și legate de aspecte tehnice. De la “refulată” în loc de “defulată” (p166) la dialogurile de la începutul celui de-al doilea capitol unde Leon devine Andy. Iar unele scene de acțiune sunt confuze: “Quinn urla într-una, iar asta îl împiedica pe Aldair să se concentreze la ceea ce avea de făcut. Malacul încercă să îi dea câțiva pumni în cap, dar acesta izbuti să pareze cu antebrațul loviturile ce ar fi putut pune jos și un taur (p41) ori poziția lui John care, deși stă cu spatele la Scoubaday, îi vede totuși zâmbetul acestuia (p233).
Iar personajele sunt complet subordonate acțiunii și nu invers. Au comportamente stupide sau contradictorii cu ceea ce autorul a construit până în momentele în care ele iau decizii. Ambiguitatea lor morală este anemică și niciodată exploatată suficient.

Dacă îl citești ca pe un thriller SF cu acțiune pură, Amendamentul Dawson este decent. Ca manifest (anti)politic sau distopie, romanul are deficiențe pe care nu le-am putut ignora. Iar o a treia ediție nu cred că ar rezolva multe, pentru că slăbiciunile sale sunt de ordin structural.

Mai multe opinii pe:

Cu mintea… la SF
Everything and anything
FanSF
Iulia Albotă
Jurnalul unei cititoare

Recenziile fac parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Aștept propuneri pe această pagină.

%d bloggers like this: