Bossman: Deşi au beneficiat de foarte multă atenţie în ultima perioadă, nu pot spune că RPG-urile indie m-au atras în mod deosebit, chit că aici se regăsesc de obicei toate elementele pe care fanii hardcore ai genului le-ar vrea prin alte titluri, cu bugete mult mai ridicate.
Nici Legend of Grimrock nu-mi inspira multe până nu m-am uitat întâmplător la trailer-ul pentru pre-order şi am rămas blocat în faţa monitorului: un joc gen Lands of Lore? În 2012? Pe ăsta chiar TREBUIE să-l joc.
Continuarea pe
CG.
Like this:
Be the first to like this post.
Am pornit aşadar Blacklight Retribution aşteptându-mă să scrâşnesc din dinţi de fiecare dată când aveam să întâlnesc elemente care îmi displac profund în genul pe care îl reprezintă, sau cel puţin care m-au obosit de-a lungul celor nu-ştiu-câte shootere de format similar. Dar spre surpriza mea, prejudecăţile vizavi de Blacklight mi-au fost demontate pe rând.
Primul meu contact cu jocul a avut loc la aproximativ o oră după ce mi l-a trântit în braţe Bossman. Dat fiind că habar n-aveam ce e exact, titlul extrem de insipid şi probabil extras aleator dintr-o pălărie plină cu termeni „awesome” (precum „Ascension”, „Absolution”, „Redemption” ş.a.m.d) nu mi-a inspirat cine ştie ce încredere. Dar adevărul e că am văzut jocuri mai bune cu titluri mai idioate.
Aici se gaseste intreaga recenzie.
Like this:
Be the first to like this post.
Seria Ridge Racer îşi tot ambalează motoarele de prin 1999, de la PS la N64 şi de la PS3 la PC, Xbox 360 şi chiar Vita sau iOS, însă fără a reuşi să ajungă pe locurile fruntaşe unde Burnout sau Need for Speed stau confortabil pe fotoliu (cel puţin în zona titlurilor arcade cu maşini). De fapt, chiar şi acel „unbounded” (nelimitat) din titlu o alegere total nefericită pentru un joc care nu face decât să se limiteze în a copia (fără prea multă atenţie, oricum) diverse alte jocuri… precum sus-numitele Burnout, Need for Speed sau chiar Split/Second.
Marea „aventură” se petrece în oraşul fictiv Shutter Bay, unde grupuri de şoferi rebeli ţin neapărat să preia controlul de la nişte nenumite autorităţi malefice şi, evident, cea mai bună metodă este să câştigi curse de maşini. Cam asta e tot ce înseamnă poveste, mai departe fiind doar o serie interminabilă de alergături prin diverse districte ale oraşului pe care trebuie, de preferinţă, să le domini (adică să ieşi pe locul întâi).
Articolu’ complet
aici.
Like this:
Be the first to like this post.
WEE face parte din categoria jocurilor simple de controlat şi înţeles, dar extrem de dificil de stăpânit: n-are o interfaţă complexă, dar beneficiază de un AI afurisit, de cele mai multe ori în sensul foarte bun al cuvântului.
Despre poveste nu se poate spune mare lucru, Wargame preluând Războiul Rece şi oferind o luptă NATO versus URSS (mai exact contra ţărilor care au făcut parte din pactul de la Varşovia) între anii 1970 – 1980. Conflictul a trecut însă de nivelul ameninţărilor şi cursei înarmării, justificând astfel titlul cu lupte în timp real pe tot cuprinsul Europei. Ce-i drept, lipsesc avioanele şi flotele navale, dar bătăliile terestre sunt mai mult decât suficiente pentru a pune un I uriaş în AI şi neuronul la muncă serioasă.
Aici se gaseste intreaga recenzie.
Like this:
Be the first to like this post.
Rayman. O fiinţă înzestrată cu puteri extraordinare şi ridicole în acelaşi timp, dar lipsit de trăsături fizice de bun simţ, cum ar fi braţe sau picioare. Nu la fel de cunoscut precum Patriarhul platforming-ului, Mario, sau omologul din universul SEGA, Sonic, dar probabil la fel de important pentru reprezentanţii genului pe PC. Iar dacă v-aţi perindat prin titlurile Ubisoft, aţi observat figura mereu prietenoasă a eroului despre care, chiar şi după 8 jocuri din seria principală şi câteva spin-off-uri, nu se ştie mare lucru.
Origins abordează o nouă provocare pentru protagonistul sus-numit (care în cronologia seriei are loc undeva după Rayman 2: The Great Escape) şi preia o serie de teme ale acestuia (dintre care o parte sunt recurente întregii francize). Însă apropo de titlu, eu unul nu-i înţeleg sensul. Sigur, ar putea fi o referire la întoarcerea în mediul sidescrolling, dar poziţionarea în cronologia seriei, numărul de abilităţi şi lipsa de caracterizare a personajelor (pe care se presupune că le ştim deja) îi dau mai mult o alură de sequel decât de prequel.
Articolu’ complet
aici.
Like this:
Be the first to like this post.
Suntem, la început, în compania lui Henry White, un student bogat și cu o inimă imensă, care lucrează în New York pentru un ONG cu rol umanitar. Cineva a început să ucidă oamenii care trăiesc în stradă și cum poliția și mass-media nu par să dea doi bani pe situație, problema rămâne în mâinile lui Henry și a celor care îl susțin. Henry pare binevoitor până la exasperare, aruncă un „I care!” pe care nu-l poți privi decât suspect și împreună cu cel mai bun prieten al său, Samuel Cooper, începe investigația într-o stație de metrou dezafectată.
Am spus că Yesterday ratează aspecte esențiale pentru un adventure, dar în mod înșelător stă destul de bine la altele care contează mai puțin. Atmosfera este susținută constant de piese muzicale scurte, nu suficient de subtile încât să nu pară intruzive uneori, dar foarte potrivite în general cu scenele în care sunt introduse. Grafica este în mare la standardul pe care Pendulo îl finisează de atâția ani, dar în concordanță cu alte lipsuri, eforturile ei se opresc într-un loc foarte nepotrivit. În momentele când personajele dialoghează, ne apar în prim-plan portretele lor, foarte minuțioase de-altfel, dar fără altă animație în afară de cea a gurii, dând naștere uneori la animații foarte robotizate, cu atât mai evidente cu cât trebuie să le privești „în față”.
Continuarea pe
CG.
Like this:
Be the first to like this post.
Titlurile din seria Batman sunt probabil cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai benzilor desenate pe PC sau console; originalul The Darkness (apărut doar pe console) oferea şi el un amestec destul de interesant de FPS şi senzaţia de aventură, misiuni secundare şi o poveste întunecată chiar interesantă. Protagonist atunci, ca şi acum, este Jackie Estacado, mafiot şi posesor al unor puteri demonice cel puţin suspecte, moştenite de la tatăl sau. De la asasin al crimei organizate, Jackie ajunge până la urmă şeful propriei familii mafiote, dar nu fără a trece şi printr-o serie de evenimente dramatice.
The Darkness II reia aventurile lui Jackie dintr-un moment în care el reuşise să-şi controleze puterile de ceva ani şi se descurca foarte bine şi fără ele. Jocul nu se chinuie cu prea multe introduceri, pur şi simplu te aruncă în mijlocul unui schimb înverşunat de focuri într-un restaurant deţinut de Jackie. Atacul neaşteaptat s-ar fi terminat cu o înmormântare dacă Jackie n-ar fi acceptat încă o dată oferta de nerefuzat a demonului său personal: The Darkness nu-l lasă să moară, îi reface corpul şi îi oferă posibilitatea să folosească cele două braţe demonice în acelaşi timp cu armele de foc. Revenit la folosirea „chestiei” lui, aşa cum se exprimă delicat acoliţii lui, Jackie porneşte pe urmele misterioşilor atacatori; din păcate, povestea este extrem de scurtă şi nu sare de 6 ore chiar şi cu nivel de dificultate ridicat.
Aici se gaseste intreaga recenzie.
Like this:
Be the first to like this post.
Mi-a aparut inca o recenzie in revista Galileo, de aceasta data despre doua carti scrise de Guy Adams – The World House si The World House: Restoration:
Iată subiectul, pe scurt: există o cutie care se deschide doar în momentul în care cel/cea care o ţine în mînă este în primejdie de moarte. Posesorul este tras în cutie şi se trezeşte într-o lume extrem de ciudată şi plină de pericole. Animalele împăiate din sufragerie prind viaţă, apa din cada băii are mărimea unui ocean, iar în bibliotecă se găsesc cărţi care conţin poveştile vieţilor tuturor oamenilor, cele trecute şi prezente.
Primele zeci de pagini sînt chiar fascinante, pentru că cititorul nu are idee despre ce se întîmplă, cu atît mai mult nu poate anticipa turnura pe care o pot lua evenimentele. Singura condiţie este să ai puţină răbdare, căci autorul introduce o serie de personaje din epoci diferite, atît pentru a da culoare naraţiunii, prin diversitatea de comportamente şi motivaţii, cît şi pentru a putea muta acţiunea dintr-o parte în alta. Prin aceste schimbări de perspectivă, suspansul se creează inevitabil, mai ales că Guy Adams ştie să încheie o scenă astfel încît cel care citeşte să mai întoarcă, din curiozitate, încă o pagină.
Like this:
Be the first to like this post.
E clar că Frozenbyte sunt conștienți de lumea de basm pe care au creat-o în primul Trine și de magia pe care o emană. În mod foarte inspirat, aceasta începe chiar înainte de jocul propriu-zis, când ți se permite să îi controlezi pe cei trei în ecranul meniului principal și nu înțeleg de ce s-au oprit cu ideea asta la jumătate. Având în vedere ce te așteaptă din punct de vedere vizual și sonor după alegerea opțiunii „Single player”, se putea trece direct la joc fără intermedierea meniului și întreruperea imersiunii.
Dar treacă-meargă, poate ideea va fi dusă la capăt în basmul următor. Deocamdată ne trezim în bârlogul lui Amadeus (vrăjitorul), chiar înainte ca acestuia să i se înfățișeze din nou Trine-ul. Urmează cavalerul Pontius și hoața Zoya, cu primul într-un sătuc cum numai un basm poate să înfățișeze și a doua făcându-și de lucru printre (și probabil în) case străine sub un cer senin la fel de fermecător.
Articolu’ complet
aici.
Like this:
Be the first to like this post.
Precum o altă operă de ficţiune cu tente religios-conspiraţionist-populiste, Assassin’s Creed încheie parantezele lui Ezio şi Altair printr-un capitol intitulat Revelations. De această dată, Ezio aruncă ancora în Constantinopol, la începutul secolului 16, capitală ce va servi drept mediu al aventurii cam trei sferturi din timpul de joc total.
Ceilalţi doi protagonişti asasini îşi extrag modest ferestrele dedicate sub forma unor subcapitole care dau tonul. Părţile cu Altair descriu zone închise, segmente scurte din momente-cheie ale vieţii asasinului original, în timp ce Desmond se plimbă printr-un limbo al realităţii virtuale foarte similar ca şi concept cu staţiile de metrou abandonate din The Matrix Revolutions sau cu Portal ca şi gameplay şi atmosferă.
În afara acestor menţiuni. Revelations e mai mult sau mai puţin Assassin’s Creed 2 relansat a doua oară, după Brotherhood. Şi când spun asta trebuie să înţelegeţi că mi-a plăcut enorm Assassin’s Creed 2, dovadă stând zecile de ore necesare obţinerii trofeului de platină de pe PS3. Atâta doar că a fost a treia oară când am raşchetat harta, descoperind turnuri, renovând magazine şi colecţionând toate brelocurile aruncate pe, după şi sub fiecare gard. Dar chiar şi cu sentimentul de împlinire pe care ţi-l oferă micul patronaj al artelor într-o epocă în care Photoshop-ul stătea pe şevalet, acelaşi joc în trei versiuni geografice rămâne până la urmă acelaşi joc.
Continuarea pe
CG.
Like this:
Be the first to like this post.
Recent Comments